Încălcarea dreptului la un proces echitabil. Rejudecarea apelului numai cu referire la revizuent (NCPP, VCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 930/2017

NCPP: art. 465 alin. (1)^2, art. 465 alin. (11) lit. b), art. 475; VCPP: art. 73, art. 75, art. 129, art. 130, art. 171 alin. (2), art. 172 alin. (2), art. 195, art. 197 alin. (1) și (4), art. 362, art. 385^1 – art. 385^19

Examinând cauza, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Analiza admisibilității căilor de atac;

1. Cu privire la admisibilitatea recursului declarat de Ministerul Public:

Decizia recurată în prezenta cauză a fost pronunțată de Curtea de Apel Iași, ca instanță de apel, în procedura rejudecării cauzei, subsecvent admiterii cererii de revizuire în cazul hotărârii Curții Europene a Drepturilor Omului în Cauza „A. împotriva României”.

Astfel, sesizată de revizuentul A. în procedura prevăzută de art. 465 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că încălcarea dreptului acestuia la un proces echitabil – constatată de instanța europeană – a intervenit, inițial, în fața instanței de apel învestite cu judecarea apelului parchetului sub aspectul soluției dispuse față de A. și, ulterior, în fața instanței de recurs. Drept urmare, prin decizia penală nr. 141/A din 21 aprilie 2015, instanța supremă a admis cererea de revizuire, a desființat deciziile pronunțate în ultimele două grade de jurisdicție ordinare și a dispus rejudecarea apelului numai cu referire la revizuent.

Hotărârea pronunțată în rejudecarea cauzei după admiterea revizuirii este supusă „căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită”, regulă consacrată ca atare în cuprinsul art. 465 alin. (1)^2 C. proc. pen. și concordantă principiului activității legii procesual penale române.

Dacă, în cazul unei continuități și stabilități legislative, regula enunțată nu ridică probleme de interpretare, nu aceeași este situația în ipoteza succedării unor modificări legislative de substanță în materia căilor de atac ce pot fi exercitate în procesul penal.

În speță, hotărârea revizuită este Decizia penală nr. 402 din 4 noiembrie 2003 a Curții de Apel Iași, hotărâre care, ulterior pronunțării, a fost supusă recursului la Înalta Curte, cale de atac soluționată prin Decizia penală nr. 2679 din 18 mai 2004.

Însă, odată cu intrarea în vigoare, la data de 1 februarie 2014, a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., sistemul căilor ordinare de atac în procesul penal român a fost reconfigurat și simplificat, prin eliminarea recursului din categoria acestora din urmă și consacrarea apelului ca unic mecanism de control judiciar, integral devolutiv în fapt și în drept.

Ca urmare, începând cu data de 1 februarie 2014, recursul nu mai are o consacrare normativă în legea procesual penală în vigoare, iar Înaltei Curți nu îi mai este recunoscută competența de a soluționa acest tip de cale de atac.

Succesiunea legilor de procedură a dat naștere, inevitabil, unor situații tranzitorii, reglementate, în majoritate, prin dispozițiile Legii nr. 255/2013. Astfel, regula generală consacrată de art. 3 din acest ultim act normativ, potrivit căreia „Legea nouă se aplică de la data intrării ei în vigoare tuturor cauzelor aflate pe rolul organelor judiciare (…)”, este însoțită de o serie de excepții, prin care legiuitorul a recunoscut explicit ultraactivitatea prevederilor vechii legislații procesual penale.

O astfel de excepție este aceea a „recursurilor în curs de judecată la data intrării în vigoare a legii noi”, în cazul cărora prevederile art. 12 din Legea de punere în aplicare stabilesc că ele „rămân în competența aceleiași instanțe și se judecă potrivit dispozițiilor legii vechi privitoare la recurs”. Finalitatea normei evocate este de a asigura concilierea dintre principiul activității legii procesual penale (care reclamă aplicarea imediată a legii noi tuturor actelor procesuale și procedurale efectuate sub imperiul său) și imperativul ocrotirii drepturilor și intereselor legitime ale părților, atunci când legea nouă nu mai prevede instrumentele juridice necesare exercitării lor efective.

Este adevărat că, în cazul particular al revizuirii în situația hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, Legea nr. 255/2013 nu a reglementat explicit soluția procedurală aplicabilă acelor cauze în care încălcarea dreptului, constatată de instanța europeană, a intervenit direct în recurs ori s-a perpetuat în această cale de atac, după ce survenise în fața instanțelor inferioare.

Aceste cauze nu se circumscriu, aparent, categoriei reglementate de art. 12 din Legea de punere în aplicare, de vreme ce ele nu se aflau, la data intrării în vigoare a noii codificări procesual penale, în stadiul „recursului în curs de judecată”.

Însă, prin admiterea cererii de revizuire și dispunerea rejudecării cauzei de către „instanța în fața căreia s-a produs încălcarea dreptului”, conform art. 465 alin. (11) lit. b) C. proc. pen., și aceste procese sunt repuse în stadiul în care se aflau la data producerii încălcării. Se asigură, astfel, nu doar repunerea părții interesate în situația juridică existentă la momentul în care a intervenit încălcarea drepturilor sale procesuale, ci și posibilitatea de a beneficia, în mod concret și efectiv, de toate garanțiile procedurale recunoscute de lege la acea dată, inclusiv din perspectiva căilor de atac ce puteau fi exercitate.

O atare soluție a fost consacrată expres de către Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care, prin Decizia nr. 2/2015 din 2 februarie 2015, publicată în M. Of. Partea I, nr. 159 din 6 martie 2015, a statuat că „în urma desființării deciziei date în recurs, în calea de atac a revizuirii reglementată în procedura prevăzută de art. 465 C. proc. pen., în condițiile în care cauza a parcurs trei grade de jurisdicție (primă instanță, apel și recurs), în ultimă instanță soluționându-se recursul procurorului, calea de atac este recursul în forma și reglementarea prevăzută de lege la data judecării recursului inițial”.

În considerentele acestei decizii obligatorii, instanța supremă a subliniat că „scopul legii penale prin reglementarea dată în conținutul dispozițiilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 (…) a fost acela de a acoperi și astfel de situații care au o reglementare mai specială și care au menirea să răspundă exigențelor referitoare la executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul de a se lua măsuri suficiente pentru a se evita pe viitor repetarea încălcării drepturilor ori înlăturarea celor care continuă să își producă efectele (…).

Or, o măsură suficientă și de natură să prevină pe viitor o astfel de vătămare este tocmai aceea de a recunoaște și de a da părții dreptul de a fi judecată în calea de atac ce a generat încălcarea dreptului său, și nu de a supune normele de drept europene clare și neechivoce și care se bucură de preeminență unor interpretări novatorii în raport cu dreptul intern în cauză, pentru că esența acestei proceduri o reprezintă garanția ce i se oferă acuzatului, în sensul că exigențele referitoare la executarea hotărârilor Curții Europene a Drepturilor Omului sunt respectate, iar acest lucru se va putea realiza doar prin repunerea părții în situația în care se afla la data încălcării dreptului, indiferent că este vorba despre prima instanță, instanța de apel sau de recurs, cu mențiunea expresă că, pentru hotărârile rămase definitive potrivit legii vechi, competentă va fi instanța de recurs așa cum era aceasta stabilită sub imperiul legii vechi, iar compunerea completului va fi cea de la recurs, așa cum era reglementată de legea anterioară”.

Decizia pronunțată de instanța supremă în mecanismul de unificare a practicii judiciare prevăzut de art. 475 C. proc. pen. nu distinge după cum încălcarea drepturilor revizuentului a intervenit în primul sau în ultimul grad de jurisdicție, recunoscând, în schimb, cu caracter de principiu și strict limitat la hotărârile pronunțate în rejudecarea cauzelor subsecvent admiterii revizuirii, ultraactivitatea dispozițiilor C. proc. pen. anterior în materia recursului. În egală măsură, decizia evocată nu distinge în funcție de titularul recursului, acesta putând fi nu doar inculpatul, ci și un alt participant procesual, cum ar fi, de exemplu, persoana vătămată ori procurorul.

Este adevărat că premisa raționamentului care a stat la baza pronunțării Deciziei nr. 2/2015 a Înaltei Curți a fost aceea a intervenirii încălcării dreptului revizuentului direct în calea de atac a recursului, însă această particularitate nu exclude incidența dezlegării date de instanța supremă și într-o situație de tipul celei existente în speță.

Statuând în sensul că respectarea exigențelor executării hotărârilor Curții Europene este posibilă „doar prin repunerea părții în situația în care se afla la data încălcării dreptului, indiferent că este vorba despre prima instanță, instanța de apel sau de recurs, cu mențiunea expresă că, pentru hotărârile rămase definitive potrivit legii vechi, competentă va fi instanța de recurs”, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a recunoscut, cu valoare de principiu și fără a distinge, ultraactivitatea normelor vechi relative la recurs, indiferent dacă încălcarea dreptului a intervenit ori nu în acest stadiu procesual.

Or, așa cum s-a stabilit în jurisprudența Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curți de Casație și Justiție, „asigurarea caracterului obligatoriu al dezlegării date chestiunilor de drept asupra cărora instanța supremă a statuat în cadrul mecanismului hotărârii prealabile, (…) presupune nu doar conformarea, pe viitor, la exigențele dispozitivului deciziei, ci și aplicarea corespunzătoare a întregului raționament juridic ce a precedat, în mod necesar, pronunțarea acesteia.

Hotărârile prealabile rezultate din mecanismul de unificare a practicii prevăzut de art. 475 C. proc. pen. cuprind rezolvări de principiu ale unor chestiuni de drept, clarificând modul de interpretare in abstracto, pe viitor, a dispozițiilor legale care au generat acea problemă. Soluția de principiu a instanței supreme își găsește aplicabilitatea, așadar, nu doar în cauza în care a intervenit mecanismul de unificare a practicii analizat, ci în toate cauzele în care se ridică o problemă de drept esențialmente similară și în care particularitățile procedurii derulate nu influențează semnificativ coordonatele acelei probleme de drept”. (Decizia nr. 12 din 25 aprilie 2017, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 412 din 31 mai 2017 și Decizia nr. 22 din 14 septembrie 2017, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 823 din 18 octombrie 2017).

Din această perspectivă, recursul Ministerului Public declarat, în speță, împotriva deciziei pronunțate în rejudecarea apelului este admisibil.

Contrar opiniei inculpatului A., ultraactivitatea dispozițiilor legale relative la recurs nu aduce atingere eo ipso securității raporturilor juridice.

Repunerea în discuție a soluției date fondului cauzei este urmarea directă și necesară nu a exercitării unei anume căi de atac, ci a admiterii inițiale a cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 465 C. proc. pen., fiind justificată obiectiv și rezonabil de preexistența unei hotărâri a Curții Europene a Drepturilor Omului. Rejudecarea cauzei are semnificația unei garanții că procesul se conformează tuturor standardelor de echitabilitate consacrate de Convenție dar, odată declanșată, ea trebuie finalizată cu o nouă hotărâre asupra fondului acuzațiilor.

Recunoașterea dreptului părții de a beneficia de rejudecarea cauzei nu echivalează, însă, cu recunoașterea dreptului acesteia la o soluție favorabilă în proces.

Declanșarea mecanismului revizuirii, prevăzut de art. 465 C. proc. pen., și rejudecarea cauzei asigură derularea unei proceduri penale concordante cu exigențele convenționale în materia drepturilor omului, fără a avea, concomitent, și semnificația unei garanții decisive a pronunțării unei hotărâri prin care să se stabilească nevinovăția acuzatului.

În cazul particular al reluării procedurii cu respectarea standardelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană în materia ascultării inculpatului și a martorilor, este cu atât mai evident că readministrarea acestor mijloace de probă nu conduce, în toate cazurile și în mod automat, la un verdict de nevinovăție, instanța de rejudecare fiind cea chemată să decidă, la finalul procedurii, asupra relevanței informative a probelor și, implicit, asupra vinovăției acuzatului. În urma acestui proces de evaluare, hotărârea pronunțată poate fi favorabilă acestuia din urmă sau, dimpotrivă, defavorabilă, asemănătoare celei pronunțate anterior, bineînțeles, în acest ultim caz, cu respectarea exigențelor regulii non reformatio in pejus.

2. Cu privire la admisibilitatea recursului declarat de A.:

Recurentul inculpat a exercitat calea de atac a recursului împotriva încheierii din data de 17 mai 2017, prin care Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, printre altele, a respins cererea acestuia de îndreptare a erorii materiale referitoare la calea de atac consemnată în minuta Deciziei penale nr. 335/2017.

Încheierea astfel pronunțată se circumscrie categoriei încheierilor prevăzute de art. 195 C. proc. pen. din 1968, în privința cărora legiuitorul nu a reglementat, în legislația veche, o cale de atac separată (soluție preluată, de altfel, și în noua codificare procesual penală).

Prin urmare, încheierea prin care instanța de apel soluționa chestiunea îndreptării unei erori materiale, dată ulterior pronunțării deciziei, putea fi atacată cu recurs în condițiile prevăzute de dispozițiile art. 385^1 alin. (2) și (3) C. proc. pen. din 1968, respectiv numai o dată cu decizia recurată, neexistând o normă derogatorie de la această regulă, care să permită atacarea separată a încheierilor de tipul celei analizate.

Regimul recursului ce putea fi exercitat împotriva deciziilor în apel era clarificat parțial, sub aspectul titularilor căii de atac, prin dispozițiile art. 385^1 alin. (4) C. proc. pen. din 1968 (astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, în forma în vigoare la data de 18 mai 2004). Conform acestei dispoziții, teza finală, „Persoanele prevăzute la art. 362 (n.r. C. proc. pen. din 1968) pot declara recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunțată în apel a fost modificată soluția din sentință și numai cu privire la această modificare”.

În contextul art. 385^1 alin. (3) C. proc. pen. din 1968, rezultă că, în ipoteza modificării prin decizie a soluției cuprinse în sentință, recursul declarat împotriva deciziei atrăgea, ca regulă, și cenzurarea încheierilor ulterioare, date după pronunțarea hotărârii în apel.

În ipoteza contrară, a respingerii apelului și menținerii neschimbate a soluției din sentință, persoanei care nu a folosit apelul nu îi era recunoscut nici dreptul procesual de a recura încheierea dată ulterior pronunțării hotărârii în apel, dacă prin această încheiere nu s-a modificat conținutul deciziei. A admite, în această ultimă ipoteză, posibilitatea exercitării unui recurs separat împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de îndreptare a erorii materiale, de către persoana care nu a folosit calea de atac a apelului, înseamnă, practic, a admite posibilitatea exercitării recursului omisso medio, contrar exigențelor art. 385^1 alin. (4) teza finală C. proc. pen. din 1968.

În speță, este incidentă această ultimă ipoteză, de vreme ce, prin decizia pronunțată în rejudecarea apelului parchetului, Curtea de Apel Iași a respins ca nefondată calea de atac, iar prin încheierea din data de 17 mai 2017 a respins, de asemenea, cererea de îndreptare a erorii materiale referitoare la calea de atac consemnată în cuprinsul minutei deciziei.

În consecință, recursul declarat de inculpatul A. se relevă ca fiind exercitat de către o persoană căreia legea nu îi recunoaște exercițiul acestui drept și, în conformitate cu dispozițiile art. 385^15 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. pen. din 1968, va fi respins ca inadmisibil.

Analiza cazurilor de casare

Prealabil evaluării celor trei cazuri de casare invocate de procuror, Înalta Curte notează particularitățile procedurii aplicabile recursului de față, procedură reglementată de art. 385^1 – art. 385^19 C. proc. pen. din 1968, în forma în vigoare la data judecării recursului inițial, respectiv 18 mai 2004.

În contextul normativ astfel precizat, recursul reprezintă ultima cale de atac ordinară, parțial devolutivă și exclusiv de drept, menită a înlătura erorile de drept conținute de hotărârile instanțelor inferioare. Procedura de judecată în recurs implică, printre altele, în conformitate cu art. 385^14 C. proc. pen. din 1968, administrarea exclusiv a probei cu înscrisuri și verificarea legalității hotărârii numai pe baza acestora și a materialului existent în dosarul cauzei.

Atunci când, raportat la cazurile de casare invocate în condițiile art. 385^10 C. proc. pen. din 1968, instanța de recurs constată incidența unor motive de nelegalitate a hotărârii recurate, subsecvent admiterii căii de atac, ea poate dispune, printre altele, rejudecarea cauzei, fie de către instanța a cărei hotărâre a fost casată (în cazurile limitativ prevăzute de art. 385^15 alin. (1) pct. 2 lit. c) V.C.P.P.), fie de către instanța de recurs (în ipoteza prevăzută de litera d a acestui ultim text de lege). În această ultimă ipoteză, administrarea altor mijloace de probă în afara înscrisurilor – cum ar fi, de exemplu, reascultarea unor martori – reprezintă o activitate proprie rejudecării cauzei, etapă distinctă și ulterioară celei a judecării recursului propriu-zis, prevăzută de art. 385^16 C. proc. pen. din 1968.

În cauza de față, în absența unor norme exprese si derogatorii, specificul stadiului procesual în care se află cauza (rejudecare după admiterea cererii de revizuire în cazul unei hotărâri a Curții Europene) nu justifică o aplicare diferențiată a acestor reguli procedurale incidente în materia recursului, în sensul readministrării probatoriului testimonial anterior soluționării acestei căi de atac în condițiile art. 385^15 C. proc. pen. din 1968.

Garanțiile procesuale recunoscute inculpatului A. pentru realizarea efectivității dreptului său la o procedură echitabilă au fost deja asigurate prin readministrarea probatoriului de către instanța de apel, învestită cu rejudecarea cauzei; decizia acestei din urmă instanțe urmează a fi cenzurată, sub aspectul chestiunilor de drept și, prin excepție, al celor de fapt, în coordonatele normative proprii recursului, astfel cum erau prevăzute de legea în vigoare la data soluționării recursului inițial.

Fiind condiționată de constatarea prealabilă a nelegalității hotărârii atacate, readministrarea întregului probatoriu testimonial este permisă, așadar, în stadiul subsecvent soluționării recursului, respectiv cel al rejudecării cauzei ca urmare a eventualei admiteri a căii de atac. Tocmai de aceea, învestită în actuala procedură, Înalta Curte a apreciat că soluționarea recursului parchetului reclamă, prioritar, evaluarea în drept a deciziei atacate, administrarea probatoriului testimonial reprezentând, eventual, o etapă distinctă și ulterioară celei a soluționării recursului.

În considerarea particularităților procedurii și a constatărilor instanței europene în hotărârea dată în cauza „A. împotriva României”, a solicitat, însă, inculpatului să precizeze dacă înțelege să fie ascultat de către instanța de recurs, el optând însă pentru exercitarea dreptului la tăcere.

1) Cazul de casare prevăzut de art. 385^9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. din 1968 (în forma în vigoare la data de 18 mai 2004) – „instanța nu s-a pronunțat cu privire la unele probe administrate (…) de natură să influențeze soluția procesului”.

Cazul de casare enunțat, cunoscut în jurisprudența dezvoltată sub imperiul C. proc. pen. anterior sub denumirea de „omisiune esențială”, este incident atunci când instanțele de fond au pronunțat hotărârile recurate ignorând, inter alia, conținutul unor probe administrate pe parcursul procesului; pentru a atrage casarea hotărârii, nu este însă suficientă simpla constatare a unei omisiuni a instanței de a analiza critic una sau mai multe probe, ci această omisiune trebuie să fie de natură a influența soluția procesului, în sensul că evaluarea probelor, dacă s-ar fi realizat, ar fi condus la o soluție substanțial diferită de cea atacată în recurs.

Cazul de casare analizat nu este incident, în schimb, atunci când instanțele de fond au analizat, chiar dacă succint, probele în discuție – fie individual, fie pe categorii de mijloace de probă – și, în urma acestei analize, au decis să le înlăture din ansamblul probator avut în vedere la clarificarea împrejurărilor cauzei și la pronunțarea hotărârii.

În această ultimă ipoteză, calitatea propriu-zisă a evaluării probatoriului, acuratețea silogismului logico-juridic aplicat de instanțe ori concluzia acestora din urmă privind fiabilitatea ori relevanța unora dintre probele administrate antrenează chestiuni esențialmente de apreciere a unor elemente de fapt.

Fiind atributul exclusiv al instanțelor de fond și apel, acest proces de apreciere a faptelor nu poate fi cenzurat în recurs prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385^9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. din 1968, ci, eventual, în măsura în care se constată o „eroare gravă de fapt”, numai prin raportare la cazul prevăzut de pct. 18 al aceluiași articol.

În cauza de față, invocând omisiunea instanței de apel de a se pronunța cu privire la unele dintre probele administrate, parchetul a făcut trimitere la declarațiile a nouă martori – ascultați fie pe parcursul unei singure faze a procesului, fie în mai multe etape ale acestuia – respectiv, martorii E., P., R., Z., I.I., N., Y., A.A. și B.B.

Examinând conținutul probelor anterior precizate prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 10 C. proc. pen. din 1968, Înalta Curte constată nefondată critica Ministerului Public.

În acest sens, notează, pe de o parte, că instanța de apel s-a pronunțat asupra probelor rezultate din declarațiile martorilor E., P., R., Z., I.I., N. și B.B., iar, pe de altă parte, că declarațiile martorilor Y. și A.A. nu relevă elemente de fapt care să influențeze, în mod decisiv, concluziile instanței de apel cu privire la derularea faptelor și la necesitatea valorificării, în speță, a regulii in dubio pro reo.

Examinarea deciziei recurate relevă că instanța de apel a caracterizat – generic, dar totuși explicit – declarațiile tuturor martorilor care au susținut că i-ar fi auzit – fie pe cei doi coinculpați condamnați definitiv, fie pe A. – recunoscând fapta comisă, ca fiind probe indirecte, care nu relevă „elemente suficiente pentru înlăturarea prezumției de nevinovăție” (filele 15-16/decizie).

Este adevărat că, în contextul acestui raționament, singurii martori nominalizați în considerentele hotărârii au fost N. și E., ale căror declarații au fost înlăturate pentru argumente ce țin fie de imprecizia relatărilor făcute în faza apelului (în primul caz), fie de imposibilitatea de reascultare nemijlocită în rejudecarea căii de atac (în cazul celui de-al doilea martor).

Este, însă, incontestabil, că martorii P., R., Z., I.I. și B.B. sunt, cu toții, persoane care, în diferite faze ale procesului, au relatat împrejurări esențial asemănătoare, în sensul că l-ar fi auzit pe inculpatul A. admițând implicarea sa în comiterea faptei, cu ocazia conducerii acestuia, de către organele de poliție, la casa de amanet (martorii P. și R.) ori că i-ar fi auzit pe coinculpații D. și C. afirmând implicarea lui A. în comiterea faptei, fie în contextul efectuării unor activități procesuale (martorii Z., I.I.), fie al discuțiilor purtate în stare de arest (martorul B.B.).

Prin urmare, declarațiile tuturor acestor persoane se circumscriu categoriei probelor indirecte, evaluate de către instanța de apel în maniera anterior expusă, probe care, deși nu au fost analizate critic, individual și detaliat, au fost însă avute în vedere, în mod efectiv, la soluționarea acțiunii penale.

În ceea ce privește declarațiile numiților Y. și A.A. – ambii martori asistenți la recunoașterea din grup efectuată de victima infracțiunii – Înalta Curte constată că ele se circumscriu aceleiași categorii a probelor indirecte care, pentru argumentele expuse în cele ce succed, nu au forța probantă de a modifica concluziile instanței de apel în privința contribuției inculpatului A. la comiterea faptei și de a influența, ca urmare, soluția dispusă.

Activitatea procedurală de recunoaștere din grup, realizată la data de 27 aprilie 2002 și materializată în procesul verbal aflat la dosar, reflectă poziția exprimată de persoana vătămată F. și în declarațiile sale propriu-zise, în care aceasta l-a indicat pe A. drept unul dintre participanții la infracțiunea de tâlhărie comisă la data de 18 aprilie 2002.

Valoarea probatorie a activității de recunoaștere din grup a fost, însă, invalidată de către instanța de apel nu ca urmare a constatării unor erori procedurale (cum ar fi ipoteza purtării cătușelor de către inculpat), eventual verificabile prin prisma declarațiilor celor doi martori asistenți anterior menționați, ci pentru argumente ce țin de caracterul inadecvat al mijloacelor tactico-criminalistice la care au recurs organele de poliție în activitatea de recunoaștere (cu accent pe diferențele dintre trăsăturile fizice ale persoanelor incluse în grup).

Din această perspectivă, probele furnizate de declarațiile martorilor asistenți Y. și A.A. sunt lipsite de aptitudinea de a consolida, în mod real, informațiile furnizate de declarațiile persoanei vătămate și de a influența, ca urmare, soluția dată procesului. Caracterizând ca improbabilă recunoașterea inculpatului A. de către persoana vătămată, după ce aceasta din urmă observase fizionomia bărbatului aflat la ușă, la data faptei, numai prin lentila vizorului, instanța de apel și-a exercitat o prerogativă legală de apreciere critică a unui element de probă, înlăturându-l pentru nerelevanța informațiilor conținute, iar nu pentru lipsuri procedurale în administrarea sa. Tocmai de aceea declarațiile celor doi martori asistenți – menite să permită verificarea particularităților procedurale ale recunoașterii din grup – nu pot influența decisiv concluziile referitoare la lipsa de certitudine a fondului informațiilor astfel obținute.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte conchide că omisiunea instanței de apel de a expune și cenzura detaliat conținutul fiecărei probe testimoniale nu atrage, în mod automat, incidența în speță a cazului de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 10 C. proc. pen. din 1968, de vreme ce această instanță a analizat, în mod real, toate elementele probatorii considerate esențiale pentru justa soluționare a pricinii.

O atare evaluare este concordantă cu principiile ce se desprind din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a subliniat că, „dacă dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din Convenție, implică, în special, obligația instanței de a proceda la o analiză efectivă a argumentelor si a propunerilor de probe ale părților, el nu poate fi, totuși, înțeles în sensul că impune un răspuns amănunțit pentru fiecare argument. Dimensiunea acestei obligații poate să varieze în funcție de natura hotărârii. În plus, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu si-a motivat decât pe scurt hotărârea, prin preluarea motivării instanței inferioare sau altfel, să fi analizat în mod real chestiunile esențiale ce i-au fost supuse judecății si să nu se fi mulțumit cu a aproba pur si simplu concluziile unei instanțe inferioare” (Perez împotriva Franței (MC), nr. 47287/99, Curte Europeană a Drepturilor Omului 2004-I, hotărârea Van de Hurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994 și Jahnke și Lenoble împotriva Franței, Decizia nr. 40.490/98, Curte Europeană a Drepturilor Omului 2000-IX).

2) Cazul de casare prevăzut de art. 385^9 alin. (1) pct. 17^1 C. proc. pen. din 1968 (în forma în vigoare la data de 18 mai 2004) – „când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii”.

Invocând acest caz de casare, Ministerul Public a apreciat că sancționarea cu nulitate a declarațiilor date de cei trei inculpați în faza inițială a anchetei penale, la 27 aprilie 2002 și 28 aprilie 2002, a relatărilor făcute de aceștia în contextul procedeului probator al confruntării iar, în cazul coinculpaților condamnați definitiv, și al procedeului reconstituirii, este contrară normelor procesual penale în vigoare la data efectuării acestor activități procedurale, nesocotind exigențele art. 4 alin. (1) din Legea nr. 255/2013.

a) Din perspectiva existenței unei greșite aplicări a legii, Înalta Curte constată fondate susținerile parchetului.

În acest sens, reține, în acord cu norma anterior evocată, că cenzurarea legalității unui act procesual sau procedural efectuat sub imperiul vechiului C. proc. pen. implică, în privința condițiilor de fond și de formă, o necesară raportare la dispozițiile legii vechi, în vigoare la data efectuării actului; în cazul acestei categorii de acte, noua lege procesual penală disciplinează numai condițiile în care nulitatea poate fi invocată (art. 4 alin. (2) din Legea nr. 255/2013).

Raportat la exigențele principiului activității legii procesual penale, dar și la formularea clară și neechivocă a normelor Legii de punere în aplicare a C. proc. pen., rezultă că invalidarea declarațiilor date de cei trei inculpați pe durata aflării acestora sub imperiul măsurii preventive a reținerii, cu argumentul privării lor de asistența juridică obligatorie, este contrară exigențelor art. 171 C. proc. pen. anterior.

Prevederile art. 171 alin. (2) C. proc. pen. din 1968 (în forma în vigoare la datele de 27 și 28 aprilie 2002) consacrau caracterul obligatoriu al asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului atunci când, printre altele, acesta era arestat, chiar în altă cauză, nu și în ipoteza aflării sale sub imperiul măsurii preventive a reținerii. În acest ultim caz, asistența juridică a învinuitului nu avea caracter obligatoriu, iar organelor de urmărire penală nu le revenea obligația de a asigura prezența avocatului la ascultarea sa, conform art. 172 alin. (2) C. proc. pen. din 1968.

Extinderea sferei cazurilor de asistență juridică obligatorie și la situații de tipul celei incidente în speță a fost consacrată normativ mult ulterior soluționării definitive a prezentei cauze, respectiv la data de 6 septembrie 2006, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 (publicată în M. Of. al României nr. 677 din 7 august 2006).

În cauza de față, Înalta Curte constată, sub un prim aspect, că invocarea chiar tangențială, a neconsemnării, în cuprinsul declarațiilor date de C. și D., a intervalelor orare în interiorul cărora au fost luate declarațiile, este nepertinentă prin raportare la problematica legalității administrării acestor mijloace de probă.

La data la care a avut loc ascultarea celor doi inculpați, dispozițiile art. 73 C. proc. pen. din 1968 nu consacrau obligația organelor judiciare de a consemna ora începerii și, respectiv, ora finalizării luării declarațiilor, o asemenea prevedere fiind introdusă în legislația procesual penală abia la data de 1 ianuarie 2004, urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 281/2003 (publicată în M. Of. nr. 468 din 1 iulie 2003).

În al doilea rând, reține că ascultarea ca învinuiți a numiților D., C. și A. la datele de 27 și 28 aprilie 2002, în absența unui apărător, dar înainte de a se dispune măsura arestării preventive față de aceștia, nu contravine exigențelor art. 171 din V.C.P.P., sancționarea acestor mijloace de probă cu nulitatea absolută fiind lipsită de fundament legal.

Dată fiind formularea neechivocă a dispozițiilor art. 171 alin. (2) C. proc. pen. din 1968, ascultarea învinuiților în absența unui apărător nu era sancționabilă cu nulitate absolută, în condițiile art. 197 alin. (2) din V.C.P.P., acest din urmă text consacrând caracterul absolut al nulității numai în caz de încălcare a dispozițiilor prin care se consacra în mod expres caracterul obligatoriu al asistenței juridice.

Aplicarea extensivă a normelor care instituie acest caracter la situații neprevăzute de textul de lege, cu consecința anulării actelor efectuate, contravine specificului legii procesual penale, care este de strictă interpretare și aplicare.

În plus, în condițiile în care atât D., cât și C. au fost, ulterior, reaudiați în prezența unor apărători, fără a invoca o eventuală încălcare a dreptului lor de a fi asistați juridic în faza inițială a anchetei, nu este incidentă nici o eventuală nulitate relativă, prevăzută de art. 197 alin. (1) și (4) din V.C.P.P.

O concluzie similară rezultă și în ceea ce privește procedeul confruntării realizate la data de 28 aprilie 2002, dată la care toate cele trei persoane supuse acestui procedeu probator se aflau în stare de reținere.

Reglementând procedura confruntării, dispozițiile art. 88 C. proc. pen. din 1968 prevedeau:

„(1) Persoanele confruntate sunt ascultate cu privire la faptele și împrejurările în privința cărora declarațiile date anterior se contrazic.

(2) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată poate încuviința ca persoanele confruntate să-și pună reciproc întrebări.

(3) Declarațiile date de persoanele confruntate se consemnează în proces-verbal”.

Norma procesual penală nu instituia, așadar, o eventuală excepție de la regula generală în materia asistenței juridice obligatorii, ceea ce înseamnă că asistența juridică a învinuitului/inculpatului supus confruntării avea caracter obligatoriu numai în cazul în care acesta se afla în vreuna dintre situațiile expres și limitativ prevăzute de art. 171 alin. (2) C. proc. pen.

Prin urmare, invalidarea probelor obținute prin confruntare, cu argumentul unei pretinse încălcări a dispozițiilor care consacră obligativitatea asistenței juridice se relevă, la rândul său, ca fiind expresia unei greșite aplicări a normelor legale în materie.

În fine, pentru considerente similare, Înalta Curte reține lipsa de fundament legal a constatării nulității procedeului probator al reconstituirii efectuate la data de 8 mai 2002, cu participarea inculpaților D. și C.

Potrivit art. 130 C. proc. pen. din 1968, „(1) Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, dacă găsește necesar pentru verificarea și precizarea unor date, poate să procedeze la reconstituirea la fața locului, în întregime sau în parte, a modului și a condițiilor în care a fost săvârșită fapta.

(2) Reconstituirea se face în prezența învinuitului sau inculpatului. Dispozițiile art. 129 alin. (2) se aplică în mod corespunzător”.

În conformitate cu prevederile art. 129 alin. (2) C. proc. pen. din 1968, „Organul de urmărire penală efectuează cercetarea la fața locului în prezența martorilor asistenți, afară de cazul când aceasta nu este posibil. Cercetarea la fața locului se face în prezența părților, atunci când este necesar. Neprezentarea părților încunoștințate nu împiedică efectuarea cercetării”.

Prevederile anterior evocate nu consacrau, așadar, in terminis, obligativitatea asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului pe durata efectuării reconstituirii, rezultând, per a contrario, că prezența unui apărător – ales sau din oficiu – la această activitate procedurală trebuia asigurată numai la cererea acuzatului. O atare interpretare a dispoziției analizate se justifică atât din perspectiva unei analize gramaticale a textului propriu-zis, cât și din cea a coroborării sale cu prevederile art. 171 alin. (2) și art. 172 alin. (1) C. proc. pen. din 1968, potrivit cărora existența unei situații în care asistența juridică era obligatorie genera, în sarcina organelor de urmărire penală, obligația de a „asigura prezența apărătorului la ascultarea inculpatului (n.r.)”, nu și la alte activități procesuale.

În acest context normativ, ipoteza valorificării, în detrimentul acuzatului, a unor eventuale afirmații făcute de acesta pe durata reconstituirii nu poate justifica extinderea unor cazuri de nulitate absolută la situații neprevăzute de lege, ci numai invocarea, în condițiile strict permise de art. 197 alin. (1) și (4) C. proc. pen. din 1968, a unei încălcări sancționabile cu nulitate relativă; o atare situație nu este însă incidentă în speță, de vreme ce coinculpații participanți la reconstituire nu au invocat în propria cauză, iar instanța de apel nu a constatat nici ea în speță, din oficiu, alte încălcări ale dispozițiilor legale pertinente.

Înalta Curte subliniază, în final, că invalidarea procedeului reconstituirii, prin raportare la principiile statuate în jurisprudența Curții Europene, dezvoltate în aplicarea art. 6 parag. 3 lit. c) din Convenție, este nepertinentă, câtă vreme C. și D. au, în prezenta cauză, calitatea de martori, iar nu de acuzați, pentru a se justifica evaluarea măsurii în care au fost sau nu respectate normele relative la asistența lor juridică obligatorie.

În privința inculpatului A., este evident că nu a participat la activitatea procedurală analizată și nu a oferit, astfel, în absența unui avocat, informații care să fi fost ulterior utilizate împotriva sa în proces; raportat la acest inculpat, nu există, prin urmare, premisa necesară examinării cauzei în conexiune cu principiile subliniate în hotărârea „Salduz împotriva Turciei”, la care a făcut referire instanța de apel.

b) Din perspectiva efectelor situațiilor de greșită aplicare a legii, astfel cum au fost detaliate în precedent, Înalta Curte constată că efectul principal al incidenței cazului de casare prevăzut de art. 385^9 pct. 17^1 C. proc. pen. din 1968 este acela al reținerii și valorificării, în ansamblul probator, a mijloacelor de probă greșit invalidate, reprezentate, în speță, de declarațiile inculpaților date în stare de reținere, procesele verbale de confruntare din data de 28 aprilie 2002 și procesul verbal de reconstituire din data de 8 mai 2002.

Incidența acestui motiv de casare nu are însă, ca efect derivat automat, casarea deciziei pronunțate de instanța de apel în speță, prin neluarea în considerare a mijloacelor de probă greșit înlăturate. Anularea deciziei este condiționată de constatarea subsecventă a unei reconfigurări de substanță a împrejurărilor faptice ca efect al reținerii mijloacelor de probă enumerate, de natură a releva contrarietatea între conținutul ansamblului probelor existente, pe de o parte, și faptele reținute de instanță prin decizia sa, pe de altă parte.

Analiza unei atare contrarietăți este improprie cazului de casare prevăzut de art. 385^9 alin. (1) pct. 17^1 C. proc. pen. din 1968, ea fiind susceptibilă a se circumscrie, în schimb, noțiunii de „eroare de gravă de fapt”, ce urmează a fi analizată în considerentele ce succed, prin raportare la cazul de casare corespunzător.

3) Cazul de casare prevăzut de art. 385^9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. din 1968 (în forma în vigoare la data de 18 mai 2004) – „când s-a comis o eroare gravă de fapt”.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte notează că, în concepția C. proc. pen. din 1968, eroarea gravă de fapt la care face referire textul de lege nu se confunda cu greșita apreciere a probelor. Spre deosebire de calea de atac a apelului, de a cărei esență era (la fel ca și în prezent), examinarea completă a cauzei, sub toate aspectele de fapt și de drept – inclusiv reaprecierea conținutului probatoriului -, recursul exercitat în cel de-al treilea grad de jurisdicție devaluat instanței competente un control judiciar parțial, limitat la cazurile de casare expres prevăzute de art. 385^9 C. proc. pen. și vizând, în principal, erori de drept.

Eroarea de fapt putea determina casarea deciziei numai prin excepție, în unica situație în care ea era „gravă”, respectiv, atunci când deriva dintr-o incontestabilă contrarietate între situația de fapt reținută de instanță și conținutul real al probelor. Chiar în ipoteza analizată, sfera de acțiune a instanței de recurs era limitată, întrucât aceasta nu judeca din nou cauza, ci doar verifica modul în care probele administrate se reflectau în soluția pronunțată.

Prin Decizia de recurs în interesul legii nr. 8 din 9 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (publicată în M. Of. nr. 694 din 15 octombrie 2009), au fost subliniate coordonatele definitorii ale incidenței cazului de casare prevăzut de art. 385^9 alin. (1) pct. 18 din V.C.P.P., coordonate la care Înalta Curte s-a raportat, mutatis mutandis, și cu ocazia soluționării prezentului recurs.

În considerentele deciziei evocate, s-a reținut că motivul de casare analizat presupune „o eroare în stabilirea faptelor, care să fie atât de gravă încât să aibă drept consecință pronunțarea unei hotărâri greșite, de achitare sau de condamnare. Acest caz de casare presupune o evidentă stabilire eronată a faptelor în existența sau inexistența lor, în natura lor sau în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conținutului acestora, cu condiția să fi influențat soluția adoptată.

Prin eroare de fapt se înțelege o greșită examinare a probelor administrate în cauză, în sensul că la dosar există o anumită probă, când în realitate aceasta nu există, sau atunci când se consideră că un anumit act (…) ar demonstra existența unei împrejurări, când în realitate din acest mijloc de probă reiese contrariul (…). Tocmai de aceea cenzura instanței de control judiciar, ca instanță de recurs, trebuie să urmărească atenta și completa verificare a întregului material probator din dosar, pentru ca eroarea de fapt sesizată să nu fie doar aparentă sau ca împrejurarea considerată esențială lămuririi cauzei să fie neverificabilă”.

În speță, baza raționamentului juridic pe care s-a grefat soluția instanței de apel este reprezentată de incertitudinea persistentă în privința vinovăției inculpatului A. la finalul procesului de readministrare nemijlocită a probatoriului; în contextul inconsecvențelor regăsite în declarațiile coinculpaților C. și D. ori ale persoanei vătămate F., al imposibilității de reascultare nemijlocită a acesteia din urmă ca urmare a decesului și al caracterului indirect al restului mărturiilor, instanța de apel a apreciat că nu există probe certe privind participarea inculpatului A. la comiterea infracțiunii, astfel încât a dat eficiență regulii in dubio pro reo.

În opoziție cu această concluzie a instanței de apel, Ministerul Public a apreciat că vinovăția inculpatului rezultă cu evidență din mijloacele de probă administrate, în cazul unora dintre acestea conținutul fiind reținut eronat, iar în cazul altora, fiind ignorată însăși existența lor.

Evaluând ansamblul circumstanțelor cauzei prin raportare la fiecare dintre mijloacele de probă indicate în recursul Ministerului Public, Înalta Curte constată inexistența unei contrarietăți vădite și necontroversate între conținutul probelor existente și starea de fapt reținută de către instanța de apel, contrarietate care să materializeze eroarea gravă de fapt specifică motivului de casare analizat.

Declarațiile persoanei vătămate F. au fost apreciate insuficiente pentru a fundamenta concluzia certă că inculpatul A. a sunat la ușa victimei la data critică, avându-se în vedere două argumente principale: probabilitatea redusă ca victima – persoană în vârstă – să recunoască inculpatul după ce l-a vizualizat numai prin vizorul ușii de acces în apartament, pe de o parte, și inconsecvențele din declarațiile sale succesive sub aspectul numărului de persoane observate, al celei care i-a pulverizat spray lacrimogen în față și al făptuitorilor care au pătruns în locuință, pe de altă parte.

Cel dintâi argument este expresia unui proces de interpretare logică a unor împrejurări de fapt evidente și necontroversate, referitoare la particularitățile victimei – respectiv vârsta sa înaintată la data faptei (70 de ani) și afecțiunile medicale de care aceasta suferea, și la circumstanțele faptice în care s-a produs observarea persoanei care a accesat soneria – prin lentila vizorului ușii apartamentului, cu limitarea inerentă spațiului îngust și timpului redus de observare, fără o minimă percepție directă ulterioară a caracteristicilor de statură și fizionomie ale făptuitorului.

Or, aceste trăsături necontestate ale persoanei victimei și locului în care se presupune că ea a interacționat cu inculpatul au o influență directă și semnificativă asupra acurateței imaginilor percepute de cea dintâi, justificând rezerva instanței de apel în a valorifica, integral și necritic, declarațiile persoanei vătămate, prin care aceasta l-a indicat pe inculpat ca participant la comiterea faptei.

Imposibilitatea reascultării nemijlocite a numitei F., ca urmare a decesului survenit la data de 30 septembrie 2002, a constituit un obstacol în eventuala înlăturare a acestor rezerve, făcând, în prezent, dificil de stabilit în ce măsură dubiile instanței de fond care a dispus, inițial, achitarea inculpatului, aveau sau nu o justificare faptică.

În considerarea acestei imposibilități de reascultare a victimei, dar și a exigențelor art. 75 C. proc. pen. din 1968, declarațiile date în faza de urmărire penală sau cu ocazia judecății în primă instanță nu pot fi valorificate necritic pentru stabilirea adevărului. Aceste depoziții nu reflectă concordant ipoteza valorificată prin actul de acuzare, persoana vătămată afirmând constant, în declarațiile sale succesive din datele de 18 aprilie 2002 și 13 mai 2002, că a observat numai doi bărbați, care au și pătruns în locuință – primul fiind cel care a sunat la ușă și a folosit sprayul lacrimogen, iar cel de-al doilea, cel care a scotocit prin camerele imobilului și a sustras bunuri.

Înalta Curte admite că, în dinamica evenimentului critic, ale cărui episoade s-au succedat rapid, autorii anihilând, încă din primele momente, orice capacitate de percepție amănunțită ori de reacție a victimei, aceasta din urmă nici nu ar fi avut, foarte probabil, posibilitatea de a observa cu exactitate numărul sau fizionomia celor implicați. Tocmai de aceea consideră că declarațiile persoanei vătămate nu au, în mod explicabil, un grad absolut de certitudine și nu pot fundamenta, eo ipso, ipoteza acuzării în privința inculpatului.

Sub aspectul recunoașterii inculpatului A. de către persoana vătămată, efectuată, în primă fază, la data de 27 aprilie 2002, și reconfirmată, ulterior, în cursul judecății, înlăturarea, de către instanța de apel, a valorii probatorii a acestei împrejurări este urmarea dubiilor ce planează asupra posibilităților reale ale victimei de a observa particularitățile fizionomiei autorilor.

Contrar susținerilor Ministerului Public, nici declarațiile victimei și nici procesul verbal de recunoaștere din grup nu relevă, în mod vădit contrar constatărilor curții de apel, faptul că inculpatul A. a fost cel care, la data critică, a sunat la ușa persoanei vătămate, de conivență cu cei doi coautori ai tâlhăriei.

În acest sens, elementele detaliate în recursul procurorului antamează chestiuni ce țin nu de o gravă și necontroversată contrarietate între ce rezultă din procesul verbal de recunoaștere din grup și cele reținute de instanța de apel, ci de o apreciere critică a argumentelor pentru care această din urmă instanță a considerat insuficient acest mijloc de probă.

Raportându-se la coordonatele definitorii pentru incidența cazului de casare prevăzut de art. 385⁹ pct. 18 C. proc. pen. din 1968, astfel cum au fost anterior detaliate, Înalta Curte constată că, emanând de la persoana vătămată, a cărei percepție asupra derulării faptelor a fost afectată de factorii obiectivi anterior descriși, recunoașterea din grup are, la rândul său, o valoare probatorie limitată de aceeași factori.

Suplimentar argumentelor reținute de instanța de apel pentru a înlătura această probă – respectiv componența eterogenă a grupului supus recunoașterii și diferențele de fizionomie între inculpat și ceilalți membri – Înalta Curte notează două împrejurări care, coroborate, susțin dubiile instanței de apel.

Un prim element este acela al absenței ochelarilor asupra tuturor persoanelor care au făcut parte din grupul prezentat persoanei vătămate; în condițiile în care aceasta din urmă a precizat că cel care a sunat la ușă purta ochelari, iar, cu ocazia recunoașterii, acest element nu s-a regăsit asupra celor recunoscuți, este justificată îndoiala asupra valorii probatorii a mijlocului analizat.

Un al doilea element rezultă din declarațiile martorului O., date în fața instanței de apel învestite cu rejudecarea cauzei după admiterea cererii de revizuire. În ambele sale declarații din 03 februarie 2016 (fila 120/vol. 1, dos. apel) și 25 ianuarie 2017 (fila 14/vol. 4, dos. apel), martorul a relatat, pentru prima dată, despre existența unei activități de recunoaștere din fotografii judiciare la care ar fi asistat, desfășurată la o dată incertă, dar anterior recunoașterii din grup din 27 aprilie 2002, și cu ocazia căreia persoana vătămată F. i-ar fi recunoscut pe toți cei trei inculpați.

În absența oricăror acte procedurale care să confirme modul de derulare a acestei pretinse activități și dată fiind imposibilitatea de a verifica critic, pe baza declarațiilor victimei, circumstanțele în care i-au fost prezentate fotografiile în discuție, Înalta Curte apreciază că posibilitatea furnizării unor informații privind persoana supusă recunoașterii din grup, anterior efectuării procedurii propriu-zise, amplifică dubiile cu privire la certitudinea și siguranța probelor astfel obținute.

În contextul acestor informații îndoielnice, Înalta Curte conchide că nu se decelează contradicții de substanță între cele reținute de instanța de apel, pe de o parte, și mărturiile – directe sau derivate din procedee auxiliare – ale persoanei vătămate, pe de altă parte.

În ceea ce privește declarațiile martorului O., critica Ministerului Public în prezentul recurs tinde la valorificarea prioritară a susținerilor inițiale ale martorului, făcute în faza de urmărire penală, când acesta a relatat, la data de 13 mai 2002, că inculpatul A. ar fi admis, în prezența sa, că a participat la comiterea infracțiunii, alături de coinculpații D. și C.

Această declarație nu are însă semnificația unei probe decisive și sigure, care să releve eroarea instanței de apel asupra circumstanțelor în care s-ar fi produs implicarea inculpatului A.

Elementele faptice invocate au caracter singular în contextul multiplelor depoziții = anterioare ori subsecvente – ale aceluiași martor – în cuprinsul cărora el a făcut afirmații divergente, arătând fie că D. este cel care a relatat, în prezența sa, că A. ar fi participat la comiterea faptei (declarația din 29 aprilie 2002/fila 52, d.u.p.), fie că nu l-ar fi auzit pe acesta din urmă recunoscând comiterea faptei (declarații aflate la filele 14/vol. 4, dos. apel, și fila 48/dos. Trib. Iași).

Unica împrejurare afirmată constant și neechivoc de către martorul O. a fost aceea că inculpatul A. a pretins că are cunoștință de locul în care s-ar afla bijuteriile sustrase, indicând însă, în mod eronat, două astfel de locații, la care a și condus organele de poliție, fără succes.

Or, în contextul relațiilor strânse existente între coinculpații C. și D., pe de o parte, și intimatul-inculpat, pe de altă parte, concretizate, în perioada respectivă, în coparticiparea la alte fapte penale, cunoașterea locului unde ar fi fost valorificate bijuteriile sustrase nu are semnificația unei probe directe a implicării inculpatului în comiterea faptei, prin acte de complicitate concomitentă. O atare împrejurare furnizează indicii ale unei comunicări purtate între inculpat și autorii faptei, pe tema bunurilor sustrase, comunicare care, în contextul ansamblului probator existent, nu are însă valoarea unei probe care să demonstreze, concomitent, și participarea sa la actul de sustragere.

În plus, Înalta Curte subliniază particularitățile procedurii de față – marcată de imperativul readministrării și evaluării nemijlocite a probatoriului de către instanță, pentru a se asigura remedierea încălcării constatate anterior de către Curtea Europeană -, imperativ în raport de care nu se justifică eventuala valorificare necritică a unei declarații singulare a martorului O., în detrimentul propriilor sale depoziții ulterioare.

În ceea ce privește declarațiile martorei S., invocate prin raportare la cazul de casare analizat, constată că Ministerul Public nu a explicitat acea eventuală împrejurare care ar rezulta din aceste mijloace de probă și care, în cazul inculpatului A., deși ar releva participarea sa la comiterea faptei, ar fi fost ignorată de către instanța de apel. Unicul element faptic apreciat concludent a vizat afirmația făcută de coinculpatul D. – la care ar fi asistat și martora S. – în sensul contribuției inculpatului A. la comiterea faptei.

Caracterul esențialmente indirect al acestei împrejurări, corelat cu inconsecvența poziției manifestate sub acest aspect de către D., sunt elemente care lipsesc declarațiile analizate de certitudinea impusă de art. 385^ pct. 18 din V.C.P.P., pentru a legitima reținerea unei grave erori de fapt comise de instanța de apel. Valoarea probatorie recunoscută declarațiilor acestei martore reflectă prerogativa de apreciere a probatoriului atribuită normativ instanței de apel și nu poate face, în sine, obiect de cenzură în calea de atac a recursului, în absența unui element de contrarietate subsumabil erorii proprii motivul de casare evocat.

Aceeași este și situația declarațiilor martorilor E., P., R., I.I., N., Y. și D.D.. Ministerul Public nu a evidențiat care ar fi acele împrejurări relatate de martorii menționați, a căror existență ar fi fost ignorată de instanța de apel ori al căror conținut ar fi fost denaturat în cuprinsul hotărârii.

Așa cum s-a subliniat în precedent, depozițiile acestor persoane au valoarea unor probe indirecte, din care rezultă elemente tangențiale particularităților faptice ale acuzațiilor aduse inculpatului A. și a căror analiză nu permite identificarea unor aspecte de contrarietate între conținutul real al probelor și modul în care ele s-au reflectat în soluția dispusă.

Martorul E. a relatat, exclusiv în faza de urmărire penală, despre intenția manifestată de inculpat, anterior datei de 18 aprilie 2002, de a sustrage bunuri din locuința victimei, pe fondul informațiilor obținute de la mama sa – martora S. – cu privire la obiecte de valoare ce s-ar fi aflat în locuință. Deși oferă indicii ale unei posibile intenții infracționale, declarația este nerelevantă sub aspectul obiectiv al existenței și conținutului pretinsului act de participație propriu-zisă, în condițiile în care, la data faptei, martorul era privat de libertate, iar, pe parcursul judecății, el nu a putut fi audiat nemijlocit de vreuna dintre instanțele care s-au pronunțat în cauză.

Declarațiile celor doi martori Vicol relevă elemente cu caracter indirect, respectiv invocarea, de către A., a unui contract de amanet încheiat cu aceștia de coinculpați, pentru unele dintre bunurile sustrase, împrejurare demonstrată însă, ulterior, ca fiind vădit nereală și lipsită de semnificație probatorie asupra faptei propriu-zise imputate inculpatului. De asemenea, afirmațiile privind recunoașterea de către inculpat, în prezența lor, a implicării în comiterea faptei, nu au putut fi confirmate ulterior, printr-o ascultare nemijlocită în fața instanței de apel.

În ceea ce privește restul martorilor invocați, martori asistenți la diferite activități procesuale efectuate pe durata urmăririi penale, Înalta Curte face trimitere la considerentele anterior expuse în prezenta decizie, subliniind că, ceea ce prezintă relevanță, din perspectiva cazului de casare analizat, nu este eventuala conformitate procedurală a activităților la derularea cărora acești martori au asistat (confirmată prin declarațiile lor succesive), ci calitatea și fiabilitatea informațiilor furnizate de acele activități.

Or, nici reconstituirea, nici recunoașterea din grup nu oferă informații certe, decisive, cu privire la implicarea inculpatului în comiterea faptelor, ele reflectând în schimb, exclusiv poziția procesuală a altor participanți, fie coinculpați, fie persoană vătămată.

Aceste din urmă mijloace de probă, deși singurele apte a furniza informații complete, certe și directe cu privire la implicarea inculpatului A. în comiterea faptei, nu au oferit, în mod efectiv, elemente decisive sub acest aspect. Făcând trimitere la analiza declarațiilor persoanei vătămate, Înalta Curte constată că, în ceea ce îi privește pe coinculpații C. și D., poziția lor a fost, inițial, concordantă, ambii relatând că A. ar fi participat la comiterea faptei, în maniera reținută de acuzare.

Începând cu data 21 mai 2002, când ambii au retractat aceste susțineri, în toate declarațiile subsecvente, date în fața instanțelor care s-au pronunțat în prezenta cauză, cei doi au negat că A. ar fi participat la comiterea tâlhăriei. Inculpații au justificat această retractare prin pretinse presiuni exercitate asupra lor de către organele de poliție, a căror realitate nu a fost, însă, dovedită.

Învestită în limitele cazului de casare circumscris „erorii grave de fapt”, Înalta Curte nu este abilitată să cenzureze, sub toate aspectele, procesul de apreciere a multiplelor declarații date de inculpați pe durata procesului, ci numai să identifice dacă există o eventuală contrarietate între susținerile acestora – certe și necontestate – și faptele reținute prin decizia atacată.

Or, depozițiile inițiale ale celor doi inculpați nu erau, prin ele însele, apte a servi la aflarea adevărului, în condițiile în care, potrivit art. 69 C. proc. pen. din 1968, ele trebuiau coroborate cu alte fapte și împrejurări ce rezultau din restul probatoriului administrat, reprezentate, în speță, cu precădere, de relatările persoanei vătămate F.

Imposibilitatea obiectivă a reascultării acesteia din urmă și, implicit, a coroborării declarațiilor inițiale ale celor doi inculpați cu alte probe certe, sigure, exclude, și în prezent, o eventuală valorificare necritică a tezei inițial avansate de cei doi, în opoziție cu îndoiala valorificată de instanța de apel în urma analizării întregului probatoriu.

În absența altor mijloace de probă, subiectivismul invocat de Ministerul Public și care ar fi stat la baza retractării declarațiilor inițiale ale coinculpaților C. și D., este elementul care, în egală măsură, afectează și varianta inițial susținută de aceștia, împiedicând valorificarea sa cu certitudinea impusă de cazul de casare analizat.

Raportul întocmit de organele de cercetare penală din cadrul Poliției Municipiului Iași, Biroul poliției judiciare, la data de 21 mai 2002 nu reprezintă, în sine, un mijloc de probă din categoria celor prevăzute de art. 64 C. proc. pen. din 1968. El sintetizează, din rațiuni eminamente administrative, derularea cronologică și rezultatul activităților procedurale întreprinse de organele de poliție la data de 27 aprilie 2002, (vezi fila 80 dup), fiind întocmit ca urmare a schimbării radicale a poziției procesuale a coinculpaților D. și C. și a verificărilor dispuse de procuror pentru clarificarea circumstanțelor care ar fi determinat o atare modificare.

Înalta Curte subliniază că rezultatul procedeelor probatorii permise de lege, la care au recurs organele de poliție pentru rezolvarea prezentei cauze, sunt cuprinse în cele trei procesele verbale – mijloace de probă întocmite la data respectivă, mijloace care nu pot fi completate sau rectificate substanțial prin modalități sui generis, neprevăzute de lege, cum este raportul în speță.

Constatările nemijlocite ale organelor de poliție, în măsura în care erau relevante pentru soluționarea cauzei, au fost consemnate în cuprinsul proceselor verbale întocmite la data de 27 aprilie 2002, din care nu rezultă, însă, vreo mențiune cu privire la pretinsele dialoguri purtate de A. fie cu organele de poliție, fie cu D. ori O. și nici nu se decelează rațiunea pentru care aceste dialoguri, dacă au existat, nu au fost consemnate corespunzător la data intervenirii lor, ci mult ulterior.

Sub aspectul declarațiilor martorilor propuși în apărare de către inculpatul A., Înalta Curte constată că, în recursul declarat, Ministerul Public nu a evidențiat existența vreunei împrejurări relevate de depozițiile lor, evident și necontestat reținută în mod eronat de către instanța de apel. Declarațiile martorilor au fost apreciate, în schimb, ca având „caracter îndoielnic”, invocându-se, în acest sens, fie relațiile apropiate existente între inculpat și unii dintre martori (Z., H.), fie generalitatea ori caracterul contradictoriu al declarațiilor celorlalți.

Or, în principiu, dacă o particularitate a erorii grave de fapt este caracterul evident al greșelii, nu se poate vorbi de o asemenea eroare când starea de fapt reținută de instanță este numai îndoielnică, deoarece există incompatibilitate între atributele de „îndoielnic” și „evident”, raportate la același fapt. Transpusă în planul conținutului unui anume mijloc de probă, o atare abordare înseamnă că informația conținută de o probă determinată, dacă este numai îndoielnică, nu poate confirma sau invalida cu certitudine o ipoteză dată. Tocmai de aceea, a evalua probele din categoria analizată din perspectiva generalității ori subiectivismului lor, echivalează cu o nouă apreciere exhaustivă a probatoriului, ceea ce excedează limitelor cazului de casare analizat.

În fine, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a valorificat ca fiind „cert” alibiul invocat de inculpat, pentru demonstrarea căruia au fost ascultați și martorii anterior menționați, ci a considerat că declarațiile acestora amplifică „dubiul” deja evidențiat de analiza restului probatoriului.

Declarațiile inculpatului A. reflectă concordant poziția pe care acesta a adoptat-o constant pe parcursul procesului, și anume aceea de negare a faptei imputate. Din perspectiva acuzațiilor concret aduse, elementele faptice evidențiate de aceste declarații se reflectă adecvat în decizia recurată, verdictul de nevinovăție nefiind întemeiat, în mod absolut, pe aceste mijloace de probă, ci, așa cum s-a argumentat în precedent, pe inaptitudinea întregului probatoriu de a demonstra, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că inculpatul a acționat, la data critică, în maniera imputată de acuzare.

Elementele ce țin de conduita procesuală adoptată de inculpat – calificată, prin recursul declarat, ca fiind expresia unei anumite strategii de apărare ori al încercării de manipulare a persoanelor implicate în proces – ar fi putut avea, teoretic, relevanță pentru individualizarea tratamentului sancționator, nicidecum pentru clarificarea împrejurărilor faptice care au justificat, în opinia instanței de apel, incidența regulii in dubio pro reo.

În fine, sub aspectul prezumțiilor folosite de instanța de apel ori al aplicării greșite și inechitabile a regulii că „dubiul profită inculpatului”, Înalta Curte constată că argumentele expuse în cererea de recurs reprezintă critici aduse, exclusiv, modalității în care a fost apreciat și valorificat probatoriul administrat, proces care, așa cum s-a subliniat în precedent, reflectă o prerogativă recunoscută de lege instanței de apel și nu poate face, în sine, obiect de cenzură în calea de atac a recursului.

Pentru toate aceste considerente, având în vedere dispozițiile art. 385^15 pct. 1 lit. a) și b) C. proc. pen. din 1968, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul formulat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași împotriva Deciziei penale nr. 335 din 28 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/45/2003; va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de inculpatul A. împotriva încheierii din 17 mai 2017 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția penală și pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. x/45/2003/a1.

Cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului parchetului vor rămâne în sarcina statului.

Va obliga inculpatul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Sursa informației: www.scj.ro.