Hotărârea CEDO din 3 martie 2020 în cauza M. și alții împotriva României (Cererea nr. 17.274/13)

30 oct. 2020
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 356

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Hotărârea CEDO din 3 martie 2020 în cauza M. și alții împotriva României (Cererea nr. 17.274/13)

Dreptul intern relevant

Conferința națională de Drept Penal al Afacerilor, ediția a VIII-a, ON-LINE

Prevederile relevante în speță din Codul de procedură penală, în materia dreptului la un apărător, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt prezentate în Cauza B. împotriva României (nr. 36.259/04, pct. 58-59, 8 aprilie 2014).

Dispozițiile relevante din Codul de procedură penală referitoare la audierea martorilor, astfel cum erau în vigoare la momentul faptelor, sunt descrise în Cauza C. împotriva României (nr. 26.504/06, pct. 28, 10 februarie 2015).

 

În M. Of. nr. 1004 din data de 29 octombrie 2020 s-a publicat Hotărârea CEDO din 3 martie 2020 în cauza M. și alții împotriva României (Cererea nr. 17.274/13).

Vă prezentăm, în continuare, dispozițiile respectivei hotărâri.

„(…)

2. Motivarea Curții

28. Curtea subliniază că, în conformitate cu legislația națională în vigoare la momentul faptelor, la data primei sale declarații (supra, pct. 8), reclamantul, care a fost prins în flagrant delict, nu avea dreptul de a beneficia de asistența unui avocat sau de a fi informat cu privire la drepturile sale la apărare, nici dreptul de a nu da declarații, dat fiind că încă nu fusese începută urmărirea penală împotriva sa (supra, pct. 23). De altfel, Guvernul nu contestă că restricția din litigiu era fundamentată de dispozițiile dreptului intern în vigoare la momentul faptelor.

29. Este oportun să se reamintească aici că o asemenea situație a fost deja analizată de Curte într-o serie de cauze române, în care persoanele care se aflau într-un caz similar cu al reclamantului au invocat, fără succes, în fața instanțelor interne, argumente întemeiate pe absența avocatului în momentul declarațiilor lor. În aceste cauze, Curtea a concluzionat că persoanele respective nu aveau dreptul de a beneficia de asistența unui avocat sau de a fi informate cu privire la dreptul lor la apărare, având în vedere că nu fusese declanșată urmărirea penală împotriva acestora [Minculescu împotriva României (dec.), nr. 7.993/05, pct. 28, 74 și 82, 13 noiembrie 2012, Argintaru împotriva României (dec.), nr. 26.622/09, pct. 25, 8 ianuarie 2013, Blaj împotriva României, nr. 36.259/04, pct. 91, 8 aprilie 2014].

30. În aceste condiții, Curtea nu poate reproșa reclamantului că nu a formulat, în fața instanțelor naționale, problema absenței avocatului la momentul primei sale declarații și respinge excepțiile ridicate de Guvern cu acest titlu.

31. Constatând că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 lit. a) din Convenție și că nu prezintă de altfel niciun alt motiv de inadmisibilitate, Curtea îl declară admisibil.

B. Cu privire la fond

Pachet: Principiile procedurei judiciare

32. Curtea face trimitere la principiile generale în privința dreptului de a beneficia de un avocat, reafirmate de aceasta de mai multe ori [Salduz împotriva Turciei (MC), nr. 36.391/02, pct. 50-55, CEDO 2008, Ibrahim și alții împotriva Regatului Unit (MC), nr. 50.541/08, 50.571/08, 50.573/08 și 40.351/09, pct. 255-274, 13 septembrie 2016, și Simeonovi împotriva Bulgariei (MC), nr. 21.980/04, pct. 112-120, 12 mai 2017 (extrase)] și reamintite în Cauza Beuze împotriva Belgiei ([MC], nr. 71.409/10, pct. 119-150, 9 noiembrie 2018).

33. În speță, în primul rând, Curtea constată că niciun element din dosar nu indică faptul că reclamantul fusese informat la data primei sale declarații (supra, pct. 8) despre dreptul de a fi asistat de un avocat sau că reclamantul ar fi renunțat să se prevaleze de acesta (a se vedea în acest sens Ahmet Engin Șatir împotriva Turciei, nr. 17.879/04, pct. 54, 1 decembrie 2009, și, a contrario, Dirioz împotriva Turciei, nr. 38.560/04, pct. 33-35, 31 mai 2012).

34. Curtea ia act de argumentul Guvernului, care susține că prima declarație a reclamantului era necesară în sensul analizării oportunității de a începe urmărirea penală. De asemenea, ia act de poziția reclamantului, care, în timpul observațiilor sale, a subliniat valoarea probatorie acordată declarației sale inițiale de instanțele interne și care consideră că, în principal, verdictul privind vinovăția sa a fost întemeiat pe această dovadă.

35. Curtea reamintește că existența unei restricții în privința accesului la asistență juridică, ca drept general și obligatoriu, decurgând din lege, nu poate să scutească autoritățile naționale de a efectua o evaluare individuală și circumstanțiată a eventualelor «motive imperative» care justificau respectiva restricție (Beuze, citată anterior, pct. 142). Or, în speță, Curtea nu poate identifica niciun motiv imperativ (a se vedea, mutatis mutandis, Simeonovi, citată anterior, pct. 130).

36. Absența motivelor imperative nu duce totuși în sine la încălcarea art. 6 din Convenție. Cu toate acestea, în lipsa unor motive imperative pentru restrângerea asistenței juridice, Curtea trebuie să evalueze caracterul echitabil al procesului printr-un control foarte strict. Incapacitatea Guvernului pârât de a stabili existența unor motive imperative are o pondere mare în balanță atunci când este vorba despre evaluarea caracterului echitabil al procesului în general și poate înclina balanța în favoarea constatării încălcării art. 6 § 1 și § 3 lit. c). În acest caz, revine Guvernului pârât să explice în mod convingător de ce, în mod excepțional și având în vedere circumstanțele specifice ale cauzei, restricționarea accesului la asistență juridică nu a încălcat în mod iremediabil caracterul echitabil global al procesului (Ibrahim și alții, citată anterior, pct. 262 și 264).

37. Examinând, în măsura în care sunt relevanți în speță, diferiții factori rezultați din jurisprudența sa, Curtea nu a identificat niciun element care să arate o vulnerabilitate deosebită a reclamantului sau o anumită constrângere exercitată asupra sa pe durata arestării preventive. Consideră, de asemenea, că argumente de interes public au justificat urmărirea penală a reclamantului, având ca obiect furtul (supra, pct. 8 și 9).

38. Cu privire la natura declarației în litigiu, Curtea observă că, deși aceasta nu era în mod clar autoincriminatoare și deși nu a fost retractată, nu este mai puțin adevărat că reclamantul a dat în fața anchetatorilor o declarație circumstanțiată, importantă, prin care recunoștea că se aflase la locul faptei cu scopul de a recupera componente din cupru de la aparatele de aer condiționat (supra, pct. 8). Privitor la folosirea probelor de către instanțele interne, având în vedere constatările făcute de acestea (supra, pct. 18 și 22), Curtea consideră că respectiva declarație face parte integrantă din probele pe care se întemeia condamnarea reclamantului pentru capătul de acuzare reținut împotriva sa (a se vedea, mutatis mutandis, Beuze, citată anterior, pct. 186) și că a afectat vădit poziția persoanei în cauză în mod substanțial în procedură (a se vedea, mutatis mutandis, Olivieri împotriva Franței, nr. 62.313/12, pct. 37, 11 iulie 2019).

39. În plus, Curtea consideră că argumentele prezentate de Guvern, conform cărora condamnarea reclamantului se baza pe mai multe probe, altele decât prima sa declarație, nu reușesc să influențeze concluzia acesteia cu privire la respectarea caracterului echitabil al procedurii în ansamblul său, din motivele indicate mai jos.

40. Curtea observă că condamnarea reclamantului se întemeia și pe procesul-verbal întocmit în urma cercetărilor efectuate la fața locului (supra, pct. 18), care corobora, potrivit instanțelor interne, declarațiile martorilor D.T.C. și M.J. (supra, pct. 10 și 11), pe care reclamantul nu a putut să îi interogheze și nici nu a putut solicita audierea lor pe durata procedurii (a se vedea, a contrario și mutatis mutandis, Bloise împotriva Franței, nr. 30.828/13, pct. 58, 11 iulie 2019, unde instanțele naționale au întemeiat condamnarea exclusiv pe alte elemente decât afirmațiile reclamantului din timpul reținerii). Făcând trimitere la principiile generale din materia dreptului de a examina martorii acuzării [Schatschaschwili împotriva Germaniei (MC), nr. 9.154/10, pct. 100-109, CEDO 2015], Curtea reține că, dacă neprezentarea martorului D.T.C. era justificată, potrivit instanțelor interne, prin motive de natură medicală (supra, pct. 17), motivele acelorași autorități pentru a justifica absența martorului M.J. (supra, pct. 15) nu par să arate că autoritățile au depus toate eforturile la care ne-am putea aștepta în mod rezonabil din partea lor pentru a asigura înfățișarea martorului (a se vedea, mutatis mutandis, Ben Moumen împotriva Italiei, nr. 3.977/13, pct. 45-51, 23 iunie 2016). Rezultă într-adevăr că, în ciuda prezenței sale pe teritoriul unui alt stat, autoritățile române au continuat să convoace acest martor să se înfățișeze prin procedura citării la adresa acestuia din România (supra, pct. 14; a se vedea, mutatis mutandis, Colac împotriva României, nr. 26.504/06, pct. 49-50, 10 februarie 2015, și, a contrario, Tseber împotriva Republicii Cehe, nr. 46.203/08, pct. 50-52, 22 noiembrie 2012).

41. Curtea observă, de asemenea, că simplul fapt că avocatul reclamantului nu s-a opus lecturii declarației martorului M.J. (supra, pct. 15) nu poate să schimbe constatarea sa de la punctul precedent, ținând seama, în special, de poziția reclamantului, care ulterior criticase, în cadrul apelului său, lipsa înfățișării acestui martor (supra, pct. 19).

42. Având în vedere cele de mai sus, Curtea apreciază că Guvernul nu a explicat în mod convingător de ce, cu titlu excepțional și având în vedere circumstanțele cauzei, restricționarea accesului la asistență juridică nu a încălcat în mod iremediabil caracterul echitabil global al procesului (a se vedea jurisprudența citată supra, pct. 36). În opinia Curții, procedura penală împotriva reclamantului, în ansamblul său, nu a permis remedierea deficienței procedurale apărute în faza care a precedat procesul, care se referă în special la dreptul de a beneficia de prezența fizică a unui avocat pe durata declarației date de reclamant la 13 noiembrie 2011, la ora 22,30, și la notificarea dreptului de a păstra tăcerea [a se vedea, mutatis mutandis, Beuze citată anterior, pct. 193-194, și K.C. împotriva României (Comitet), nr. 45.060, pct. 41-48, 30 octombrie 2018].

43. În consecință, au fost încălcate art. 6 § 1 și § 3 lit. c) din Convenție.

II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 și 3 lit. d) din Convenție

44. Reclamantul se plânge că a fost condamnat pe baza declarațiilor date de martorii D.T.C. și M.J. în cursul urmăririi penale fără a fi avut ocazia de a interoga respectivii martori ori de a vedea instanța făcând acest lucru. În acest sens, denunță încălcarea art. 6 § 1 și 3 lit. d) din Convenție.

45. Ținând seama de constatarea sa în acest sens cu privire la analiza din perspectiva art. 6 § 1 și 3 lit. c) din Convenție (supra, pct. 40-41), Curtea apreciază că acest capăt de cerere trebuie să fie considerat admisibil, nefiind necesar să examineze dacă în prezenta cauză a existat o încălcare a dispoziției invocate (a se vedea, mutatis mutandis, Harun Gurbuz împotriva Turciei, nr. 68.556/10, pct. 88-89, 30 iulie 2019).

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție

43. Art. 41 din Convenție prevede:

«În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei părți contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă».

A. Prejudiciu

47. Reclamantul pretinde un milion euro (EUR) pentru prejudiciul moral suferit din cauza stresului pe care l-ar fi suferit ca urmare a condamnării pentru un furt.

48. Guvernul consideră că suma solicitată de reclamant este excesivă, că are un caracter speculativ și că nu are nicio legătură cu încălcările pretinse. În opinia Guvernului, constatarea încălcării ar fi suficientă deoarece ar permite persoanei în cauză să redeschidă procedura la nivel intern.

49. După cum a subliniat Curtea în repetate rânduri, constatarea unei încălcări a art. 6 § 1 și 3 lit. c) din Convenție nu duce la concluzia că reclamantul a fost condamnat pe nedrept și este imposibil să se speculeze cu privire la ceea ce s-ar fi putut produce dacă încălcarea n-ar fi existat (Beuze, citată anterior, pct. 199). În circumstanțele cauzei, Curtea consideră că însăși constatarea încălcării este suficientă pentru a compensa prejudiciul moral suferit de reclamant.

50. În cele din urmă, aceasta subliniază că, în cazul în care o persoană, ca în speță, a fost condamnată în urma unei proceduri viciate de încălcări ale cerințelor art. 6 din Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea persoanei în cauză, reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate [Gencel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003, și Moreira Ferreira împotriva Portugaliei (nr. 2) (MC), nr. 19.867/12, pct. 48-50, 11 iulie 2017]. În această privință, observă că art. 465 din noul Cod de procedură penală, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat încălcarea drepturilor și a libertăților fundamentale ale unui reclamant (Ovidiu Cristian Stoica împotriva României, nr. 55.116/12, pct. 52-53, 24 aprilie 2018).

B. Cheltuieli de judecată

51. Reclamantul solicită și rambursarea cheltuielilor cu avocatul, într-un cuantum pe care îl lasă la aprecierea Curții, fără a prezenta niciun document justificativ în sprijinul cererii.

52. Guvernul se opune acordării oricărei sume cu acest titlu.

53. Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabilește caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului acestora [Iatridis împotriva Greciei (reparație echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 54, CEDO 2000-XI].

54. În speță, ținând seama de absența documentelor justificative, Curtea respinge cererea prezentată pentru cheltuielile de judecată (Ocak împotriva Turciei, nr. 33.675/04, pct. 24, 19 martie 2019).

C. Dobânzi moratorii

55. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilității de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale”.

 

 

Hotărârea CEDO din 3 martie 2020 în cauza M. și alții împotriva României (Cererea nr. 17.274/13) was last modified: octombrie 30th, 2020 by Redacția ProLege

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter