Fiducia și trust-ul

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

2.8. Fiducia și alte instrumente juridice reglementate în Codul Civil

În cele ce urmează vom realiza o scurtă analiză între fiducie și alte instrumente juridice din Codul Civil, respectiv stipulația pentru altul, vânzarea cu opțiune de răscumpărare, mandatul, uzufructul, depozitul și substituția fideicomisară.

2.8.1 Fiducia și stipulația pentru altul

„Stipulația pentru altul, numită și contractul în folosul unei terțe persoane, reprezintă contractul prin care o parte, promitentul, se obligă față de cealaltă parte, stipulantul, să execute o prestație în favoarea unei a treia persoane, terțul beneficiar, fără ca aceasta din urmă să participe la încheierea convenției respective nici direct și nici reprezentată de stipulant. Stipulația pentru altul implică trei persoane (stipulantul, promitentul și terțul beneficiar), însă primele două (stipulantul și promitentul) sunt părți contractante”^[20].

Astfel, raportat la cele mai sus descrise cu privire la fiducie, observăm că există deosebiri între cele două mecanisme juridice, și anume:

1. La momentul încetării contractului de fiducie fie ca urmare a împlinirii termenului pentru care a fost încheiat, fie în cazul în care încetează din orice alte cauze înainte de expirarea termenului, fiduciarului îi revine obligația de a transfera masa patrimonială fiduciară către beneficiar, iar în lipsa acestuia către constituitor, obligație pe care o întâlnim în cazul stipulației pentru altul numai dacă aceasta a fost expres prevăzută de către părți;

2. Interdicția liberalității indirecte prin intermediul fiduciei nu există în cazul stipulației pentru altul;

3. Stipulația presupune existența a trei persoane diferite – stipulant, promitent, terț beneficiar, pe când în cazul fiduciei aceasta poate presupune existența numai a două persoane, întrucât poate exista identitate între constituitor și beneficiar, respectiv între fiduciar și beneficiar;

4. Forma autentică nu este o condiție ad validitatem în cazul stipulației pentru altul așa cum se întâmplă în cazul fiduciei;

5. Durata maximă pentru care se poate încheia contractul de fiducie este de 33 de ani, pe când în cazul stipulației pentru altul legiuitorul nu a prevăzut un termen pentru care poate fi încheiată;

2.8.2. Fiducia și vânzarea cu opțiune de răscumpărare

Potrivit art. 1758 din Codul Civil, vânzarea cu opțiune de răscumpărare este o vânzare afectată de o condiție rezolutorie prin care vânzătorul își rezervă dreptul de a răscumpăra bunul sau dreptul transmis cumpărătorului. Opțiunea de răscumpărare nu poate fi stipulată pentru un termen mai mare de 5 ani, iar în cazul în care s-a stabilit un termen mai mare, acesta se reduce de drept la 5 ani.

Diferențele dintre fiducie și vânzarea cu opțiune de răscumpărare sunt următoarele:

1. Vânzarea cu opțiune de răscumpărare presupune existența a două părți, vânzătorul și cumpărătorul, pe când în cazul fiduciei, intervine beneficiarul, în principiu, ce este o terță persoană de contractul de fiducie;

2. Vânzarea cu opțiune de răscumpărare nu presupune ca cumpărătorul să primească vreo remunerație din partea vânzătorului înăuntrul termenului de 5 ani, în vreme ce în cazul fiduciei, fiduciarul este remunerat pe perioada convenției conform celor stabilite de către părți sau conform regulilor de la administrarea bunurilor altuia;

3. Vânzarea cu opțiune de răscumpărare presupune un drept opțional al vânzătorului de a-și răscumpăra bunul/dreptul, acesta revenind în patrimonial său, în vreme ce fiducia „presupune ea însăși, în mod obligatoriu, retrocesiunea bunurilor transmise cu titlu fiduciar la expirarea termenului fixat prin contract”^[21];

4. Împlinirea termenului de 5 ani în cazul vânzării cu opțiune de răscumpărare fără ca vânzătorul să își exercite dreptul rezervat prin contract reprezintă consolidarea dreptului de proprietate al cumpărătorului cu efect retroactiv, în vreme ce în cazul fiduciei împlinirea termenului pentru care a fost încheiată presupune încetarea acesteia;

5. Forma autentică ad validitatem impusă în cazul fiduciei, se aplică și în cazul vânzării cu opțiune de răscumpărare numai în cazurile în care legiuitorul o cere expres, spre exemplu în cazul drepturilor reale imobiliare.

2.8.3. Fiducia și mandatul

Mandatul este contractul prin care o parte, numită mandatar, se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte părți, numită mandant, fiind reglementat la art. 2009 – art. 2071 din Codul Civil. Mandatul poate fi cu sau fără reprezentare.

Între fiducie și mandat există o serie de deosebiri, dintre care amintim:

1. În cazul mandatului, mandatarul acționează în numele și pe seama mandantului, în vreme ce fiduciarul acționează în nume propriu, însă în limitele puterilor conferite prin contract și a drepturilor transmise acestuia;

2. Mandatul poate fi revocat oricând, expres sau tacit, indiferent de forma pe care acesta o îmbracă și chiar dacă a fost declarat irevocabil, în cazul fiduciei aceasta nu poate fi revocată după acceptarea beneficiarului decât cu consimțământul acestuia;

3. În ceea ce privește condițiile de formă, mandatul se poate încheia prin simplul acord de voințe al părților sau prin înscris sub semnătură private ori autentic, ba chiar și prin executarea acestuia, pe când în cazul fiduciei aceasta poate fi încheiată numai prin înscris autentic ad validitatem;

4. În cazul mandatului, mandantul poate încheia el însuși actele juridice cu care l-a împuternicit pe mandatar, în cazul fiduciei doar fiduciarul este cel ce poate încheia actele conform instrucțiunilor primite din partea constituitorului;

5. Mandatarului nu i se transmite o masă patrimonială fiduciară, pe când drepturile/ bunurile transmise fiduciarului vor compune o masă patrimonială fiduciară autonomă;

6. Înregistrarea fiscală și asigurarea opozabilității contractului de fiducie sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute în cazul contractului de fiducie, în vreme ce în cazul mandatului nu subzistă această obligație;

7. Durata contractului de fiducie este limitată la maxim 33 de ani, pe când în cazul contractului de mandat dacă părțile nu au stabilit o durată, se consideră că mandatul încetează în termen de 3 ani de la încheierea acestuia, conform art. 2.015 din Codul Civil;

2.8.4. Fiducia și uzufructul

Uzufructul este dreptul de a folosi bunului altei persoane și de a culege fructele acestuia, întocmai ca proprietarul, însă cu îndatorirea de a-i conserva substanța, potrivit art. 703 din Codul Civil.

Și în acest caz întâlnim deosebiri între fiducie și uzufruct, respectiv:

1. Uzufructuarul dispune de un drept de a folosi bunul/ bunurile mobile/ imobile corporale / incorporale, masa patrimonială, universalitatea de fapt sau cotă-parte din acestea și de a culege fructele naturale, industriale și civile, în timp ce bunul/ bunurile în cauză rămân în patrimoniul proprietarului, acesta din urmă beneficiind de nuda proprietate și de dreptul de dispoziție juridică, pe când fiducia presupune un transfer al bunului/ bunurilor care ies temporar din patrimoniul constituitorului și devin parte din patrimoniul fiduciarului, fiduciarul exercită mai mult decât o simplă folosință a bunurilor în cauză, ba mai mult potrivit art. 784 din Codul Civil în raporturile cu terții, se consideră că fiduciarul are puteri depline asupra masei patrimoniale fiduciare, acționând ca un veritabil și unic titular al drepturilor în cauză, cu excepția cazului în care se dovedește că terții avea cunoștință de limitarea acestor puteri,

2. În cazul uzufructului, celui ce îi profită este uzufructuarul, în timp ce în cazul fiduciei celui ce îi profită este beneficiarul;

3. Fiducia poate avea drept izvor doar legea sau contratul, pe când uzufructul poate rezulta din acte juridice inter vivos sau mortis causa, uzucapiune, precum și din alte moduri prevăzute de lege;

4. Uzufructul în favoarea unei persoane fizice este cel mult viager iar uzufructul constituit în favoarea unei persoane juridice poate avea o durată de cel mult 30 de ani, în timp ce fiducia poate avea o durată maximă de 33 de ani în toate cazurile;

5. Uzufructul presupune existența a două persoane, respectiv nudul proprietar și uzufructuarul, pe când fiducia presupune existența a trei persoane, în principiu;

2.8.5. Fiducia și depozitul

Potrivit art. 2.103 din Codul Civil, depozitul este contractul prin care depozitarul primește de la deponent un bun mobil, cu obligația de a-l păstra pentru o perioadă de timp și de a-l restitui în natură.

Dintre deosebirile dintre fiducie și depozit, amintim:

1. Prin încheierea contractului de depozit nu se produce un transfer al bunurilor în cauză în patrimoniul depozitarului, de esența acestui contract fiind păstrarea și conservarea bunului depozitat în scopul restituirii acestuia către proprietar, în cazul fiduciei transferul drepturilor/ bunurilor din patrimoniul constituitorului în patrimoniul fiduciarului este de esența contractului;

2. În cazul depozitului, depozitarul trebuie să restituie bunul celui de la care l-a primit, pe când în cazul fiduciei, fiduciarul trebuie să transfere dreptul/ bunul către o terță persoană cu care nu a încheiat raporturi juridice;

3. Obiectul material al contractului de depozit poate fi doar un bun mobil, în vreme ce fiducia poate avea ca obiect material bunuri mobile și/ sau imobile;

4. Depozitul presupune doar drepturi de conservare, în timp ce fiducia presupune drepturi de administrare și/ sau dispoziție;

5. Durata fiduciei este determinată prin lege la o perioadă de maxim 33 de ani, în cazul depozitului nu este stabilită o perioadă pentru care poate fi încheiat;

6. În cazul depozitului, forma scrisă este cerută ad probationem, în timp ce în cazul fiduciei se cere forma autentică ad validitatem sub sancțiunea nulității absolute;

2.8.6. Fiducia și substituția fideicomisară

Dispoziția prin care o persoană, denumită instituit, este însărcinată să administreze bunul sau bunurile care constituie obiectul liberalității și să le transmită unui terț, denumit substituit, desemnat de dispunător, nu produce efecte decât în cazul în care este permisă de lege, conform art. 993 din Codul Civil.

Învederăm următoarele deosebiri dintre fiducie și substituția fideicomisară:

1. Întinderea puterilor dobândite de către instituit care presupune administrarea bunurilor și transmiterea acestora la decesul dispunătorului unui substituit desemnat de dispunător este mai limitată decât cea a fiduciarului care poate efectua acte de administrare și de dispoziție;

2. Substituția fideicomisară presupune obligația de a transmite bunurile persoanei desemnate de dispunător, respectiv substituitului, bunuri care nu se pot întoarce în patrimoniul dispunătorului, în timp ce în cazul fiduciei drepturile/ bunurile se pot întoarce în patrimoniul constituitorului în ipoteza absenței beneficiarului;

3. Din lecturarea prevederilor art. 993 – 1000 din Codul Civil prin care este reglementată substituția fideicomisară, rezultă că pot deține calitatea de dispunător, instituit și substituit doar persoane fizice, pe când în cazul fiduciei pot fi implicate atât persoane fizice, cât și persoane juridice, cu mențiunea că fiduciarul este o persoană calificată, conform art. 776 din Codul Civil;

4. Forma pe care o poate îmbrăca substituția fideicomisară depinde în funcție de actul juridic prin aceasta se realizează, legat sau donație, în cazul fiduciei fiind cerută forma autentică ad validitatem;

3. Concluzii

În cele mai sus expuse am încercat o prezentare a celor două instituții din sisteme de drept diferit, în care fiecare prezintă anumite particularități, determinate totodată și de jurisdicțiile statelor la care ne raportăm, dar care prezintă și asemănări, fiducia din dreptul român reprezentând modalitatea legislativă prin care s-a încercat introducerea trust-ului și în dreptul român.

În prezenta secțiune înțelegem să punctăm doar câteva aspecte relevante, respectiv:

1. Scindarea/ divizarea dreptului de proprietate în dreptul de proprietate legal (legal title) ce este atribuit trustee-ului (fiduciarului) și dreptul de proprietate echitabil (equitable title) ce aparține beneficiarului reprezintă o deosebire fundamentală între trust-ul sistemelor de common law și fiducia sistemelor de drept civil (în special fiducia franceză și română), care în sistemele de drept civil nu există și nici nu este acceptată;

2. Posibilitatea realizării unei liberalități indirecte în folosul beneficiarului reprezintă o a doua deosebire dintre cele două instituții, în dreptul francez și român există această interdicție având drept temei protejarea rezervei succesorale, precum și riscul ca prin fiducie să se încerce eludarea dispozițiilor privind plata taxelor și impozitelor aferente transferului cu titlu gratuit, în timp ce trust-ul este folosit pe scară largă pentru realizarea liberalităților inter vivos sau mortis causa;

3. Fiducia poate fi constituită numai prin acte juridice inter vivos, în vreme ce trust-ul poate fi constituit și prin acte juridice mortis causa;

4. Forma pe care acestea trebuie să o îmbrace pentru încheierea valabilă reprezintă o altă diferențiere între cele două instrumente juridice, fiducia din dreptul român trebuie în toate cazurile să îmbrace forma autentică ad validitatem, pe când trust-ul se poate încheia, în mod valabil, prin simplu acord de voințe al părților, declarație unică, contract, hotărâre judecătorească;

5. Cumulul de calități reprezintă o altă diferențiere între cele două întrucât în cazul trust-ului o persoană poate fi atât settlor (constituitor), trustee (fiduciar), cât și unul dintre beneficiari, în doctrina română de specialitate există păreri potrivit cărora nu poate exista o suprapunere între calitatea de constituitor și cea de fiduciar, ci doar între calitățile de constituitor-beneficiar, respectiv fiduciar-beneficiar;

6. Trust-ul nu este un contract, el poate îmbrăca și forma unei simple declarații din partea settlor-ului, în timp ce fiducia este, în esență, un contract, se cere în mod imperativ un acord de voințe expres;

7. Obligațiile de înregistrare/ publicitate și opozabilitate ale fiduciei sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute, obligații ce nu există în cazul trust-ului;

8. Calitatea de fiduciar o pot avea numai instituțiile de credit, societățile de investiții și de administrare a investițiilor, societățile de servicii de investiții financiare, societățile de asigurare și de reasigurare, notarii publici și avocații, pe când în cazul trust-ului calitatea de trustee (fiduciar) o poate avea orice persoană fizică sau juridică;

9. Durata este un alt element de diferențiere între cele două mecanisme, astfel fiducia este limitată în timp, cea din dreptul român putând fi încheiată pentru o perioadă de 33 de ani, cea din dreptul francez pentru 99 de ani, în vreme ce trust-ul poate fi nelimitat în timp;

10. Caracterul revocabil este un alt aspect ce deosebește cele două instituții, fiducia prezintă un caracter revocabil cât timp nu este acceptată de beneficiar, iar după acceptare poate fi revocată numai cu acordul beneficiarului, pe când în cazul trust-urile se împart în revocabile, și irevocabile.

Referințe bibliografice:

Tratate, cursuri:

– Mădălina Afrăsinie, Dana Margareta Cigan, Mirela Steluța Croitoru, Daniel Marius Cosma, Marius Eftimie, Gabriela Cristina Frențiu, Eugenia Florescu, Lucia Irinescu, Loreley Mirea, Florina Morozan, Mihaela Păpureanu, Ovidiu Podaru, Ioan Popa, Eugen Roșioru, Andreea Corina Târșia, Carmen Tamara Ungureau, Noul Cod civil. Comentarii, doctrină și jurisprudență, Vol. I. Art. 1 – 952, Ed. Hamangiu, Buucrești, 2012;

– Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, Bogdan Nazat, Curs de drept civil. Drepturile reale principale. Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2013;

– Gabriel Boroi, Mona-Maria Pivniceru, Carla Alexandra Anghelescu, Dragoș-Nicolae Dumitru, Bogdan Nazat, Ioana Nicolae, Teona Rădulescu, Tudor-Vlad Rădulescu, Fișe de drept Civil. Partea Generală. Persoane. Drepturi reale principale. Obligații. Contracte. Succesiuni. Familie, Ed. Hamangiu, București, 2016;

– Daniel Moreanu, Fiducia și Trust-ul, Ed. C.H. Beck, București, 2017;

– Vasile Nemeș, Drept comercial. Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2015;

Legislație:

– Legea nr. 287/ 2009 privind Codul civil;

– Legea nr. 51/1995 privind exercitarea și organziarea profesiei de avocat;

– Statutul profesiei de avocat;

– Legea notarilor publici și a activității notariale nr. 36/1995.