Expropriere de fapt. Îngrădirea dreptului de proprietate. Recurs (C.civ.; CPC; Legea nr. 170/2008)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 1111/2016

CPC: art. 274, art. 304; C.civ.: art. 998-999; Legea nr. 170/2008: art. 1, art. 2

Primul motiv de recurs este cel prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.. Din această perspectivă recurenții susțin, într-o primă teză, că hotărârea instanței de apel este nemotivată sub aspectul exproprierii de fapt, în sensul că, deși contestă calificarea în acest sens a respectivei situații generatoare de consecințe juridice, instanța nu construiește un raționament propriu pentru a explica faptul pozitiv ce poate fi reținut, în acord însă cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Înalta Curte apreciază, contrar susținerilor recurenților, că hotărârea este motivată în ceea ce privește punctul de vedere îmbrățișat de instanța de apel care a apreciat, în esență, că prin declarația de utilitate publică nu a fost afectată substanța dreptului de proprietate și nu a operat o expropriere de fapt și nici nu s-a conferit un regim juridic precar imobilului în condițiile în care exproprierea de fapt privește doar înțelesul de deposedare a proprietarului de bun și nu de regim juridic precar. Cum jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a fost invocată numai cu privire la situația exproprierilor de fapt, iar instanța de apel nu a considerat că, în cauza dedusă judecății, există o expropriere de fapt, se justifică din această perspectivă neanalizarea respectivei jurisprudențe.

Se invocă, în aplicarea aceluiași motiv de recurs, o motivare contradictorie sub aspectul existenței prejudiciului, în sensul că hotărârea nu este clară concisă și concretă, avându-se în vedere faptul că, inițial, instanța a stabilit că nu există prejudiciu, iar ulterior a afirmat că există, dar nu a fost evaluat corespunzător.

Înalta Curte consideră că nu poate fi identificată o atare contradicție a considerentelor întrucât instanța nu a negat posibilitatea existenței unui prejudiciu, cum eronat apreciază recurenții, ci a contestat forma în care acesta este solicitat. În acest sens, instanța de apel a afirmat, fără echivoc, că „nu se poate reține existența prejudiciului așa cum a fost calculat și pretins pentru că nu există raportul de cauzalitate între fapta de inacțiune și prejudiciul astfel cum a fost calculat și pretins”, precum și că „ar putea exista prejudiciu, dar nu cel cerut de apelanți, respectiv cel care ar fi rezultat din folosirea despăgubirilor”. Prin urmare, instanța de apel este consecventă în a aprecia că prejudiciul, astfel cum a fost solicitat, nu se află în legătură de cauzalitate cu fapta ilicită pretinsă de reclamant constând în inacțiunea autorității administrative, fără a nega posibilitatea existenței unui prejudiciu de o altă natură.

În ceea ce privește criticile subsumate dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se susține că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit mai multe dispoziții legale incidente în cauză.

Prima dispoziție legală indicată este cea a art. 2 din Legea nr. 170/2008, considerată a fi fost greșit aplicată sub două aspecte: cel al identității persoanei care a săvârșit fapta ilicită, respectiv cel al confuziei dintre declarația de utilitate publică și transferul dreptului de proprietate.

Textul de lege menționat dispune: „(1) Statul român, prin J., care este expropriator, va îndeplini toate formalitățile în vederea exproprierii terenului prevăzut la art. 1. (2) Transferul terenului din proprietate privată în proprietatea publică a statului și în administrarea expropriatorului operează de drept la data plății despăgubirilor pentru expropriere, stabilită conform legii”.

În acest sens recurenții arată că, astfel cum rezultă din cele statuate de Înalta Curții de Casație și Justiției prin Decizia nr. 1877/2014, fapta ilicită generatoare de prejudicii a fost a E., desemnat de lege expropriator, nu a Statului român.

Chiar dacă instanța de apel a apreciat că expropriator este statul, Înalta Curte reține că aceasta a analizat cele pretinse de reclamanți considerând că inacțiunea statului prin minister nu putea determina prejudiciul pretins de reclamanți. Prin urmare este evident că inacțiunea ministerului, imputată ca faptă ilicită de către reclamanți, este cea care a fost analizată ca izvor al pretinsului prejudiciu.

De asemenea, s-a afirmat că instanța a confundat declararea utilității publice cu trecerea unui bun în domeniul public, atunci când a apreciat că, din coroborarea art. 1 cu art. 2, alin (2) din Legea nr. 170/2008, rezultă că utilitatea publică a terenului expropriat devine efectivă la momentul la care terenul este transferat din proprietatea privată în proprietatea publică. Într-adevăr, instanța de apel a susținut că numai după acest moment un bun este de utilitate publică, în sensul de satisfacere a interesului publicului, astfel că nu se poate reține afectarea substanței dreptului de proprietate și nici nu poate reține că prin declararea de utilitate publică a terenului s-ar fi produs un regim juridic precar asupra imobilului, pentru că dobândirea caracterului de bun public apare numai în momentul în care bunul a fost supus regimului juridic de proprietate publică.

Nu poate fi reținută concluzia recurenților întrucât instanța de apel a utilizat acest argument atunci când a subliniat faptul că afectarea substanței dreptului de proprietate nu intervine prin simpla declarare a utilității bunului ci la momentul la care utilitatea devine efectivă, respectiv la momentul transferului dreptului de proprietate.

Această aserțiune nu neagă operațiunea de declarare a utilității ci apreciază doar efectul pe care declarația îl are cu privire la exercitarea dreptului de proprietate al reclamanților, concluzionând că nu le afectează exercițiul acestui drept. Or recurenții, deși vorbesc de efectele declarației, nu oferă niciun contraargument care să arate în ce modalitate concretă le-a fost afectat acest drept pentru a demonstra nelegalitatea respectivei aprecieri a instanței (spre exemplu, nu au dovedit, cum a reținut instanța de fond, că au întreprins demersuri pentru obținerea unei autorizații de construcție).

O altă instituție legală interpretată și aplicată greșit ar fi, potrivit recurenților, aceea a răspunderii civile delictuale reglementată de dispozițiile art. 998-999 C. civ., aceștia reproșând instanței că s-ar fi limitat la analiza condițiilor specifice acestui tip de răspundere reglementate în dreptul comun, înlăturând de la aplicare normele speciale dezvoltate pe cale jurisprudențială ale exproprierii de fapt.

După cum s-a arătat anterior, din considerentele sentinței de fond, validate în apel, rezultă cu claritate că instanțele au înlăturat, ca neaplicabilă în cauză, exproprierea de fapt, atunci când au apreciat că vizează o situație de pierdere a posesiei bunului și nu de regim juridic precar, concluzionând că nu se poate pune problema nici a unei exproprieri de fapt și nici a unui regim juridic precar. De aceea s-au considerat învestite cu analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, dat fiind că daunele interese au fost solicitate în considerarea unei fapte ilicite constând în inacțiunea autorității, săvârșită cu vinovăție.

Reclamanții nu au contestat prin motivele de apel o astfel de analiză, susținând în recurs însă că, prin raționamentul juridic utilizat, instanța de apel a înlăturat o normă specială în favoarea uneia generale, deși mecanismul de stabilire a prejudiciului este similar.

Din acest motiv, instanța de recurs nu va reține greșita aplicare a dispozițiilor art. 998-999 C. civ. în cazul dedus judecății, recurenții înșiși afirmând că norma generală nu este înlăturată cu totul de la aplicabilitate, ci vine în completarea normei speciale, a cărei incidență, însă, instanța nu a putut-o constata.

În fine, se invocă faptul că instanța a interpretat și aplicat greșit noțiunea de expropriere de fapt. Din punctul de vedere al recurenților, o expropriere de fapt, astfel cum a fost definită în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu presupune neapărat pierderea posesiei ci, pentru a califica o situație ca încadrându-se în această categorie, se impune a se verifica dacă dreptul rămas în patrimoniul reclamanților nu a fost golit de substanță, reclamanții susținând, în acest sens, că, prin declarația de utilitate publică, s-a creat un regim juridic caracterizat de provizorat, precaritate juridică, impropriu dezvoltării unui plan investițional real și aplicabil în concret acelui bun.

Recurenții susțin că, în speța dedusă judecății, nu sunt îndeplinite condițiile, statuate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în care privarea de bun nu reprezintă o încălcare a dreptului de proprietate, conduita autorității, solicitată a fi sancționată de instanță, reprezentând o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților cu efectul unei exproprieri de fapt.

Înalta Curte reține că, deși exproprierea de fapt nu este reglementată de o normă națională de drept substanțial, reprezintă o situație de fapt generatoare de efecte juridice pe planul dreptului de proprietate, sancționată ca atare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în aplicarea dispozițiilor art. 1 din Protocolul Adițional nr. 1 la Convenție. Prin urmare, controlul de convenționalitate poate fi efectuat prin coroborare cu normele dreptului intern care ocrotesc proprietatea.

Chiar dacă nu a fost subsumată unei exproprieri de fapt, instanțele de fond au analizat pretinsa încălcare a dreptului de proprietate al reclamanților, concluzionând asupra inexistenței unei fapte ilicite a autorității administrative care să fi condus la o astfel de ingerință, precum și a lipsei dovezilor referitoare la limitarea exercitării dreptului și a caracterului cert al unui presupus prejudiciu rezultat din respectiva ingerință.

Recurenții critică o astfel de concluzie, susținând că au suportat o ingerință care nu era prevăzută de lege. În acest sens, recurenții susțin că declarația de utilitate publică neurmată de faza administrativă a exproprierii propriu-zise au creat o stare de incertitudine juridică prin depășirea termenului rezonabil în care au fost privați de despăgubiri, analiza legalității măsurii urmând a fi raportată la perioada de inacțiune prin care reclamanților li s-a încălcat dreptul la respectarea bunurilor lor.

În acest sens se invocă efectul pozitiv al autorității de lucru judecat cu privire la Decizia nr. 1877/2014 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția contencios administrativ, care califică inacțiunea ministerului ca faptă culpabilă.

Este adevărat că declarația de utilitate publică poate, de principiu, reprezenta o ingerință în dreptul de proprietate al reclamanților în condițiile în care nu este urmată, într-un termen rezonabil, de exproprierea propriu zisă iar o astfel de inacțiune este lipsită, astfel cum a apreciat și instanța de contencios administrativ, de un temei legal, însă premisa constatării unei astfel de ingerințe este aceea că afectarea dreptului de proprietate, în orice modalitate, nu neapărat prin pierderea efectivă a posesiei bunului, nu se prezumă ci trebuie dovedită. În concret, trebuie dovedit că inacțiunea autorității administrative în perioada ce a urmat declarației de utilitate publică, a produs un prejudiciu reclamanților.

Or, în cauză, recurenții nu au indicat instanțelor în mod punctual cum a fost afectată substanța dreptului lor de proprietate, susținând, într-un mod abstract, că dreptul însuși ar fi devenit incert iar regimul juridic al imobilului precar.

Această susținere a fost înlăturată corect de către instanța de apel care a reținut, sub aspectul regimului juridic, că acesta nu a fost afectat, de vreme ce, din punct de vedere legal, atributele dreptului de proprietate nu s-au restrâns.

Instanța de apel nu a avut a răspunde altui argument, de natură factuală, întrucât reclamanții nu au devoalat situații concrete, din a căror analiză să poată rezulta elementele neechivoce ale unei limitări a dreptului de proprietate. Prin urmare, ipoteza unei exproprieri de facto nu se justifică pe nici un element probatoriu prezentat de reclamanți din care să rezulte că imobilul a ajuns a servi, direct sau indirect, unei utilități publice, fără un transfer real al dreptului de proprietate.

Recurenții au susținut că nici cea de-a doua condiție a justificării ingerinței, ca aceasta să aibă o utilitate publică, nu este îndeplinită.

Astfel recurenții arată că nu se justifică înființarea unui nou parc în condițiile în care, alăturat, există un parc public deja amenajat, iar terenul lor nu mai este necesar îndeplinirii acestui interes.

Un astfel de argument nu poate fi reținut întrucât destinația de parc reprezintă o utilitate publică ce nu poate fi negată, cu atât mai mult cu cât acest aspect a fost analizat și de către Curtea Constituțională care, în Decizia nr. 105/2014 a constatat că „a existat o cauză de utilitate publică care a îndreptățit legiuitorul să adopte Legea nr. 170/2008 și că a existat un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale autorilor excepției, precum și un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de măsura reținută prin legea criticată”.

Faptul că în zonă există deja un parc destinat publicului astfel că nu se impunea sporirea suprafeței cu terenul reclamanților reprezintă un aspect de oportunitate și nu de legalitate ce nu poate fi cenzurat în acest cadru procesual.

O a treia condiție a ingerinței, presupus a nu fi fost respectată, este aceea a conformității cu principiile generale ale dreptului internațional, iar în acest context recurenții apreciază că se impunea ca instanța să verifice efectele diminuării disponibilității bunului asupra valorii acestuia. După cum s-a arătat, în condițiile în care instanța, răspunzând afirmațiilor reclamanților, a apreciat că regimul juridic al bunului nu a fost afectat, iar reclamanții nu au dedus judecății alte aspecte ale situației de fapt din care să rezulte în mod concret o diminuare a disponibilității sau a valorii economice a imobilului, o analiză a potențialelor alte prejudicii ar fi dus la o depășire a limitelor învestirii.

Mai susțin recurenții reclamanți că nu au fost indemnizați pentru prejudiciul suferit din îngrădirea dreptului de proprietate, citând din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului condițiile în care se acordă o astfel de indemnizație. În acest sens susțin că pasivitatea timp de 7 ani a expropriatorului le-a produs un prejudiciu semnificativ pe care l-au cuantificat prin raportare la profitul pe care l-ar fi obținut dacă ar fi construit pe terenul respectiv imobile cu destinația comercială/de locuință și l-ar fi vândut/închiriat pe toată această perioadă.

Or, în condițiile în care s-a constatat că nu se poate reține o limitare a dreptului de proprietate printr-o faptă ilicită, nu există nici obligația corelativă de dezdăunare pentru o astfel de limitare a dreptului.

În plus, instanța de apel a reținut că prejudiciul astfel determinat nu este un prejudiciu cert.

Înalta Curte consideră că o astfel de afirmație este corectă. Deși au pretins că prejudiciul constă într-un beneficiu nerealizat evaluat la 4.199.934 euro (ar fi edificat pe teren imobile cu destinație rezidențială/comercială, pe care le-ar fi închiriat, scăzând din veniturile generate din valorificarea prin închiriere a imobilelor, costul investițiilor de edificare a acestora), acesta este un prejudiciu ipotetic și nedovedit.

În fine o ultimă condiție a legalității ingerinței este ca limitarea adusă de aceasta să fie proporțională cu scopul urmărit.

Se susține de către recurenți că au pierdut dreptul de a dispune efectiv de teren fără o contraprestație din partea autorităților, fiind încălcat astfel echilibrul dintre interesul general, contestabil în cauză, și cel privat. După cum s-a arătat, dacă reclamanții ar fi pierdut efectiv dreptul de a dispune de teren prin declarația de utilitate publică, atunci ar fi fost îndreptățiți, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, la o indemnizare pentru o astfel de pierdere fără a fi fost necesară existența unui cadrul formal al exproprierii.

Însă, în cauză, reclamanții au solicitat instanței aplicarea unei prezumții ca mijloc de probă în sensul de a constata că declarația de utilitate publică, prin ea însăși, prezumă restrângerea dreptului de proprietate. Or, acestei teze, instanța de apel i-a răspuns, argumentând faptul că din punct de vedere juridic sau faptic, nu se constată o îngrădire a atributelor dreptului de proprietate.

Celelalte aspecte, cum sunt cel al diminuării valorii economice a terenului sau pierderea unui potențial profit, sunt afirmații cu privire la care nu s-a efectuat cercetarea judecătorească pentru simplul fapt că nu au fost deduse judecății împrejurări concrete de natură a susține astfel de afirmații. Reclamanții nu au arătat, în concret, în ce mod au fost împiedicați să utilizeze terenul potrivit destinației sale, dacă au efectuat acte de administrare sau de dispoziție (construirea unor imobile pe care să le exploateze în vederea obținerii de profit, vânzarea la un preț sub valoarea normală de circulație), ulterior momentului 2008, pe care nu le-au putut finaliza sau care s-au finalizat cu o diminuare a valorii bunului în patrimoniul lor.

Reclamanții s-au mulțumit doar să invoce precaritatea dreptului lor de proprietate izvorât din declarația de utilitate publică asupra bunului însă, după cum s-a precizat anterior, aceasta nu poate fi prezumată ci trebuie dovedită. Concluzia instanței de apel în sensul că simpla declarare a utilității publice nu afectează substanța dreptului de proprietate este corectă în cauza dedusă judecății în care o astfel de afectare nu s-a dovedit.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocată nu vizează particularitățile cauzei întrucât, în spețele asupra cărora s-a pronunțat instanța de contencios european, existau elemente concrete ale îngrădirii dreptului de proprietate echivalate cu o expropriere de fapt (pierderea posesiei bunului, interdicții de construire sau modificare a construcției, etc) nefiind dedusă judecății o situație, precum cea din prezenta cauză, în care simpla declarație de utilitate să prezume afectarea dreptului de proprietate.

Față de aceste considerente, reținând neincidența în cauză a dispozițiilor art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurenții-reclamanți la plata sumei de 948 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât K., reprezentând onorariu apărător.

Sursa informației: www.scj.ro.