Examen al practicii judiciare în materia atragerii răspunderii organelor de conducere ale debitoarei aflate în încetare de plăți. Concursul dintre atragerea răspunderii administratorului în condițiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 și deciziile de atragere a răspunderii solidare emise de organul fiscal din perspectiva regulii non bis in idem

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând calea de atac promovată în cauză, Curtea reține următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Timiș, prin judecător sindic, creditoarea AJFP Timiș a solicitat antrenarea răspunderii personale patrimoniale a administratorului societății debitoare […], respectiv a numitei C. N. L., în baza art. 169 alin. (1) lit. a), b), c) și d), din Legea nr. 85/2014.

În motivarea cererii creditoarea reclamantă a arătat că faptele imputate pârâtei sunt dovedite prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 240/30.12.2014 rămasă definitivă prin sentința civilă 1719/20.09.2016 a Tribunalului Timiș și prin decizia civilă nr. 297/25.01.2017 a Curții de Apel Timișoara.

Apelanta a susținut că prin această decizie de angajare a răspunderii solidare s-a reținut că pârâta a procedat la administrarea societății falite, cu rea–credință și la ascunderea unor active corporale ale debitoarei, respectiv a sumei de 260.520 lei aflată la începutul anului în casieria societății și neregăsită ulterior, având în vedere că la finalul anului, soldul contului respectiv era 0.

S-a mai arătat că, societatea nu mai desfășura activitate, nu deținea bunuri fiind declarată insolvabilă, iar în anul 2014 luna august a fost dizolvată, astfel încât pârâta se face vinovată de continuarea activității societății în interes personal, ducând în mod vădit persoana juridică la încetare de plăți.

Judecătorul-sindic a respins cererea creditoarei ca lipsită de interes, având în vedere că pentru faptele imputate pârâtei, creditoarea deține deja un titlu executoriu, constând în decizia de angajare a răspunderii nr. 240/30.12.2014 rămasă definitivă în căile de atac, astfel încât demersul juridic pentru obținerea unui nou titlu executoriu se constată a fi lipsit de interes.

În apel, creditoarea susține că nicio normă legală nu interzice promovarea concomitentă a celor două acțiuni, respectiv atât acțiunea în atragerea acțiunii solidare prevăzute de Codul de procedură fiscală la articolele 25-26, cât și acțiunea în atragerea răspunderii prevăzută de art. 169 din Legea insolvenței nr. 85/2014, putând fi emise concomitent două decizii cu atât mai mult cu cât titlul de creanță obținut potrivit prevederilor codului de procedură fiscală, poate fi anulat, fie în procedura administrativă, fie în căile ordinare sau extraordinare de atac.

De asemenea, apelanta a susținut și că a încercat să pună în executare titlul deținut, dar nu a reușit din lipsă de fonduri.

Curtea, constată că susținerile apelantei sunt nefondate deoarece titlul executoriu deținut de către apelantă împotriva pârâtei nu mai poate fi atacat, având în vedere că prin sentința civilă 1719/20.09.2016 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. XXX s-a respins acțiunea formulată de reclamantă, C. N. L., având ca obiect anularea deciziei privind soluționarea contestației acesteia împotriva deciziei de angajare solidare 240/30.12.2014.

De asemenea, prin decizia civilă 297/25.01.2017 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în același dosar, s-a respins recursul formulat de către reclamanta C. N. L. împotriva sentinței 1719/20.09.2016 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Faptul că a fost pus în executare titlul executoriu deținut deja de către creditoare, dar nu s-a reușit recuperarea sumelor de bani datorate, nu îndreptățește creditoarea să formuleze o altă cerere de antrenare a răspunderii care practic se referă la aceeași faptă, respectiv aceea că a fost ascunsă cu rea credință suma de 260.520 lei, deoarece aceasta figura în casierie la începutul anului 2013, iar la sfârșitul anului soldul contului respectiv era 0, având în vedere că potrivit art. 431 Cod procedură civilă nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect.

De asemenea, potrivit principiului „electa una via non datur recursus ad alteram” în cazul în care legea prevede două căi procedurale diferite cu aceeași finalitate, opțiunea părților implicate în proces pentru prima posibilitate împiedică accesul la cea de-a doua cale procedurală pentru lămurirea aceleiași chestiuni de fapt, așa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 3151/09.10.2013 a Secției a II-a civile.

Prin aceeași decizie, Înalta Curte de Casație și Justiție a precizat că rațiunea pentru care este prevăzut caracterul exclusiv pentru una dintre cele două căi procedurale este împiedicarea pronunțării unor soluții contradictorii în una și aceeași problemă sesizată instanței.

De aceea, în mod temeinic și legal, judecătorul sindic a respins cererea de antrenare a răspunderii pârâtei, având în vedere că apelanta deține deja un titlu executoriu prin care s-a antrenat deja răspunderea pârâtei, neavând relevanță faptul că nu s-a reușit recuperarea sumelor de bani datorate conform acelui titlu executoriu, căci această împrejurare nu poate determina obținerea unui nou titlu executoriu pentru aceeași faptă și aceeași sumă, respectiv ascunderea sumei de 260.520 lei, care nu s-a mai regăsit în contabilitatea societății la sfârșitul anului 2013.

Față de cele reținute, în baza dispozițiilor art. 480 Cod procedură civilă, Curtea va respinge apelul declarat de reclamanta Administrația Finanțelor Publice Timiș împotriva sentinței civile nr. 328/22.03.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul cu nr. XXX.

Comentariu

Prin acest grupaj de practică judiciară ne propunem să individualizăm soluțiile, divergente în materia atragerii răspunderii organelor de conducere pentru ajungerea în starea de insolvență cu strictă referire la art. 169 din Legea nr. 85/2014 când există un concurs între un act administrativ-fiscal emis în baza art. 25 din din Codul de procedură fiscală pentru atragerea răspunderii solidare a acelorași persoane care sunt vizate și de acțiunea în atragerea răspunderii solidare în baza art. 169 din Legea nr. 85/2014 introdusă de administratorul/lichidatorul judiciar.

Situațiile premisă sunt extrem de diverse:

a) actul administrativ-fiscal de atragere a răspunderii solidare a persoanelor care au contribuit la instalarea stării de insolvabilitate a fost sau nu atacat la instanța de contencios administrativ în baza art.8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004;

b) fiscul este unicul creditor rămas neplătit și înscris pe tabelul definitv și consolidat;

c) sunt o multitudine de creditori neplătiți, înscriși pe tabelul definitiv și consolidat, iar fiscul e unul dintre ei, cu o creanță de sub 30% din total;

În funcție de aceste situații premisă, au apărut două tipuri de soluții definitive:

a) să respingă cererea de atragere a răspunderii patrimoniale ca lipsită de interes, cu motivarea: „pentru că apelanta deține deja un titlu executoriu (act administrativ-fiscal) prin care s-a antrenat deja răspunderea pârâtei, neavând relevanță faptul că nu s-a reușit recuperarea sumelor de bani datorate conform acelui titlu executoriu, căci această împrejurare nu poate determina obținerea unui nou titlu executoriu pentru aceeași faptă și aceeași sumă”.

b) să respingă excepția lipsei de interes cu motivarea: „fiind vorba de două tipuri distincte de răspundere angajate în două proceduri diferite cu condiții proprii, nu se poate susține că existența uneia dintre acestea o exclude pe cealaltă, astfel că nici excepția lipsei de interes a lichidatorului judiciar în promovarea cererii de antrenare nu este întemeiată, atâta timp cât introducerea unei astfel de acțiuni este obligatorie în situația identificării uneia dintre cauzele de antrenare a răspunderii reglementată de art.169 din Legea 85/2014”.

c) doar în aparență suntem în ipoteza unei duble sancțiuni^[1] și că soluția din acțiunea în atragerea răspunderii întemeiată pe art.169 din Legea nr.85/2016 poate coexista cu alte titluri executorii emise pentru aceeași faptă.

Referitor la argumentul „electa una via”, una din instanțe aduce ca argument decizia nr. 3151/09.10.2013 a Secției a II a civile a ÎCCJ:

„Înalta Curte reține ca întemeiată critica recurenților privitoare la faptul că dezlegarea dată prin încheierea din 2 mai 2012 a uneia și aceleiași chestiuni de fapt nu mai putea fi reluată prin judecata de față. O atare concluzie este impusă de conținutul art. 399 alin. (1) C. pr. civ. (vechi – n.n. D.D.), text de lege reținut ca aplicabil în speța de față, de către instanța de fond, care reglementează principiul electa una via, non datur recursus ad alteram. În alți termeni, în cazul în care legea prevede două căi procedurale diferite, cu aceeași finalitate, opțiunea părților implicate în proces pentru prima posibilitate – în speță, procedura prevăzută de art. 281¹ C. pr. civ., care este supusă unor termene imperative, împiedică accesul la cea de-a doua cale procedurală, respectiv, contestația la titlu reglementată de art. 399 alin. (1) C. pr. civ. pentru lămurirea aceleiași chestiuni de fapt”.

Se observă că nu suntem în cazul unui act normativ care prevede două proceduri cu aceeași finalitate și care are o normă care impune principiul electa una via – cum ar fi Codul de procedură civilă (Cuza) cu art. 399 alin. (1). Ipoteza noastră este cea a două legi paralele cu obiect diferit de reglementare – Codul Insolvenței (Legea nr. 85/2014) și Codul de procedură fiscală fără nici o normă care să impună de lege lata regula electa una via.

Ca urmare, nu putem aplica în mod mecanic acest principiu, ca și cum am avea un text de drept pozitiv care ne-ar impune principiul de interpretare „ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus”.

În ipoteza dată putem distinge între mai multe situații premisă:

a) situația în care fiscul e unicul creditor înscris la masa credală, sau deține mai mult de 30% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală și într-adevăr, ar putea să obțină două titluri executorii pentru aceeași sumă împotriva persoanei/persoanelor cărora li s-a atras răspunderea solidară, ceea ce ar fi total injust.

În ipoteza în care fiscul e unicul creditor înscris la masa credală, deține deja un titlu executoriu emis în baza art. 25 din Codul de Procedură Fiscală împotriva persoanelor care au cauzat insolvența, este justificată respingerea acțiunii în baza art. 169 din Codul Insolvenței împotriva acelorași persoane ca lipsită de interes. Nu e necesar pentru aceasta ca actul administrativ fiscal să fi fost urmat de o acțiune respinsă definitiv în contencios administrativ deoarece el se bucură de prezumția de legalitate și de executorialitate până se pronunță o hotărâre definitivă în contencios fiscal. Cu totul altă soluție se impune dacă actul administrativ-fiscal emis în baza art. 25 din Codul de Procedură Fiscală a fost suspendat de instanța de contencios administrativ în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004. În această ipoteză, prezumția sa de legalitate nu mai funcționează.

b) situația în care la masa credală sunt înscriși o multitudine de creditori cu ranguri diferite, fiscul e doar unul dintre ei și are mai puțin de 30% din masa credală, fiind astfel obligat să se adreseze administratorului/lichidatorului judiciar/președintelui comitetului creditorilor pentru promovarea acțiunii de atragere a ră

În această ipoteză considerăm că acțiunea de atragere a răspunderii nu este lipsită de interes deoarece, prin executarea silită a titlului provenit din acțiunea în atragerea răspunderii în baza art. 169 din Legea nr. 85/2014 au vocația de a se îndestula și alți creditori, cu alte ranguri de preferință. În ipoteza aceasta, dacă fiscul are un titlu executoriu individual pe care și l-a emis singur în baza art. 25 din Codul de procedură fiscală, este într-adevăr obligația debitorului persoană fizică să urmărească de unde anume se îndestulează fiscul și pe calea contestației la executare să cenzureze eventualele situații în care fiscul ar încasa de două ori aceeași creanță.

Discuții sunt și cu privire la puterea de lucru judecat a unei sentințe pronunțată în contencios fiscal în ipoteza în care avem o suprapunere între elementul material al răspunderii fiscale și cel din art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 dacă se stabilește că faptele imputate nu sunt de natură să atragă răspunderea solidară a persoanelor presupus vinovate de ajungerea debitoarei în stare de încetare de plăți. Încadrarea unei stări de fapt printr-o hotărâre judecătorească definitivă de anulare a unui act administrativ fiscal emis în baza art. 25 din Codul de Procedură Fiscală va produce efecte și în cadrul judecății unei cereri în baza art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 cu privire la aceleași elemente, în baza principiului opozabilității hotărârilor judecătorești reglementat de art. 435 Cod de procedură civilă^[2].