Dreptul reclamantului de a-şi valorifica în instanţă pretenţiile decurgând din titlul de valoare. Analiza excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune invocate de către intimatul-pârât

• NCC: art. 1890
• NCC: art. 1907
• NCPC: art. 483 alin. (3)
• NCPC: art. 486 alin. (1) lit. d)
• NCPC: art. 488
• NCPC: art. 489 alin. (2)
• NCPC: art. 493 alin. (5)
• NCPC: art. 499 teza finală

Prin cererea înregistrată la data de 26 aprilie 2018, pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești – Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 19.170.181 euro (respectiv 89.172.014 RON) reprezentând valoarea actualizată a obligațiunii exterioare amortizabile 7% aur la purtător nr. 260.064 din 1931, emise de Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României și garantată de Statul Român, 17 cupoane semestriale neplătite.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 508 din 15 martie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În condițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. și art. 499 teza finală C. proc. civ., analizând cu prioritate excepția nulității recursului prin raportare la dispozițiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care criticile formulate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din alin. (2) al art. 489 din același act normativ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În speță, deși recurentul-reclamant a susținut incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., această invocare este una pur formală, în condițiile în care partea nu a adus critici concrete de nelegalitate hotărârii pronunțate de instanța de apel, pe temeiul acestor cazuri de casare.

Astfel, pentru a respinge acțiunea ca fiind prescrisă, curtea de apel, analizând excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de către intimatul-pârât, a reținut că titlul de valoare deținut de reclamant, a cărui valorificare este urmărită în prezenta cauză, este emis în cadrul unui împrumut extern contract de stat în anul 1931, astfel cum rezultă din cuprinsul titlului depus la dosar, coroborat cu actul normativ în baza căruia a fost emis și prin care s-a autorizat Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României prin Legea nr. 801/1931 să încheie anumite împrumuturi externe.

În esență, a apreciat că nu poate fi avut în vedere un termen de prescripție general de 30 de ani prevăzut de art. 1890 C. civ., după cum nu este aplicabil nici termenul special de prescripție extinctivă de 30 de ani prevăzut de art. 15 din Anexa A la Legea nr. 801/1931, raportat la data maturității titlului, deoarece erau aplicabile dispozițiile speciale prevăzute de art. 1907 C. civ., referitoare la termenul de 5 ani pentru obligațiile având ca obiect prestații periodice socotite pe ani sau pe termene mai scurte.

A arătat că acest text legal se referă atât la principal, cât și la dobânzi, astfel încât este aplicabil creanței pretinse de recurentul-reclamant, în raport de natura obligațiunilor emise în favoarea posesorului titlului la purtător, care presupuneau plata periodică de două ori pe an a rentelor, încadrându-se în dispozițiile art. 1907 C. civ. menționate.

Totodată, a constatat că recurentul-reclamant nu avea posibilitatea valorificării în justiție a dreptului său pe durata regimului comunist, însă, raportat la această împrejurare, în condițiile neîmplinirii termenului de prescripție până la data intrării în vigoare a Decretului nr. 167/1958, nu pot fi reținute argumentele reclamantului, întrucât capătă incidență și prevederile tranzitorii din acest ultim act normativ – art. 24 din acest Decret prevede că „Dispozițiile prezentului Decret sunt aplicabile și prescripțiilor neîmplinite la data intrării sale în vigoare, în care caz termenele de prescripție prevăzute în Decretul de față vor fi socotite că încep să curgă de la intrarea în vigoare a acestui Decret. Cu toate acestea, dispozițiile legii anterioare, privitoare la termenele de prescripție, rămân mai departe aplicabile, dacă termenele ce ele prevăd se împlinesc înaintea celor fixate prin prezentul Decret”.

Totodată, a avut în vedere că, potrivit art. 25 din Decretul nr. 167/1958:

„Pe data intrării în vigoare a Decretului de față, se abrogă orice dispoziții legale contrare prezentului Decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decât termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de față”.

Prin urmare, a apreciat că prescripțiilor împlinite după intrarea în vigoare a Decretului nr. 167/1958 le sunt aplicabile dispozițiile acestui decret, conform normelor tranzitorii prevăzute de acesta, termenul general de prescripție fiind cel de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din acest act normativ.

În acest sens, dreptul reclamantului de a-și valorifica în instanță pretențiile decurgând din titlul de valoare susmenționat era supus unui termen de prescripție de 3 ani, iar momentul de început al curgerii acestui termen nu poate fi, potrivit regulii generale instituite prin art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, decât cel al nașterii dreptului la acțiune.

Reținând că recurentul-reclamant nu avea posibilitatea valorificării în justiție a dreptului său pe întreaga perioadă a regimului comunist și chiar dacă această împrejurare poate fi asimilată cazului de suspendare prevăzut de art. 13 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, referitor la forța majoră, a constatat că, în speță, cazul de încetare și-a epuizat efectele la 1 ianuarie 1990.

Ca atare, a apreciat că de la această ultimă dată s-a născut dreptul la acțiune și prin urmare această dată marchează începutul cursului prescripției și a constatat că, la data formulării acțiunii, în 2018, termenul de prescripție de trei ani era mult depășit.

De asemenea a considerat că nu se mai pot reține cauze de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției ulterior datei de 1 ianuarie 1990, nici măcar împrejurarea precum încarcerarea reclamantului nemaiputând avea o asemenea semnificație, câtă vreme ea a intervenit mult după împlinirea termenului sus-menționat.

Astfel, în speță, pentru ca susținerile formulate prin cererea de recurs să întrunească exigențele art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurentul-reclamant ar fi trebuit să arate în concret de ce raționamentul curții de apel, astfel cum a fost anterior redat, contravine dispozițiilor legale aplicabile speței.

Deși a făcut trimitere la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant nu a adus argumente care să susțină fie nemotivarea soluției pronunțate de curtea de apel, fie existența unor motive contradictorii sau străine de natura pricinii, ci a făcut referire la existența unei contradicții în susținerile părții adverse în privința întreruperii cursului prescripției și la o pretinsă contradicție a faptului că Statul Român a încheiat o serie de acorduri prin care au fost rezolvate probleme legate de titluri de valoarea cu motivarea deciziei recurate.

Or, contradicția la care se referă textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. trebuie să vizeze argumentele reținute în considerentele deciziei recurate, în raționamentul instanței care a determinat pronunțarea soluției, atare împrejurări nefiind arătate de către recurentul-reclamant.

Nici din perspectiva motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., de asemenea, invocat de către recurentul-reclamant în cuprinsul cererii de recurs, nu pot fi identificate susțineri de natură a fi convertite în veritabile critici de nelegalitate, în condițiile în care acesta, deși a făcut trimitere la mai multe dispoziții legale cuprinse în Legea nr. 801/1931, C. civ. de la 1864, Decretul-Lege nr. 167/1958, Legea nr. 142/1997 și Decretul nr. 124/1948, nu a arătat în concret în ce fel, prin considerentele deciziei recurate, aceste dispoziții au fost nesocotite sau greșit aplicate de către instanța de apel.

Mai mult decât atât, în raționamentul instanței de apel au fost redate în mod explicit normele de drept ce reglementează prescripția dreptului material la acțiune incidente în speță, în succesiunea cronologică a acestora, raportat la reperele factuale din cauză.

Totodată, Înalta Curte constată că recurentul se referă la o pretinsă cerere de repunere în termenul de prescripție, cerere ce nu a fost formulată de către acesta în cauză; în acest context, trebuie precizat că și situația executării de către recurent a unei pedepse privative de libertate a fost evaluată de instanța de apel din perspectiva unui posibil motiv de întrerupere sau suspendare a termenului de prescripție, ulterior datei de 1 ianuarie 1990, când acest termen a început să curgă.

Ca atare, se apreciază că simpla redare a conținutul unor norme de drept nu poate fi considerată ca reprezentând o critică de nelegalitate la adresa deciziei recurate, în contextul în care partea nu indică de ce raționamentul instanței care a pronunțat decizia recurată este greșit și contrar dispozițiilor legale pe care le indică drept aplicabile speței sau de ce normele reținute de către instanță au fost greșit aplicate la situația de fapt stabilită.

În ceea ce privește celelalte aspecte invocate de către recurentul-reclamant referitoare la o pretinsă neanalizare a situației de fapt și a probatorului administrat în cauză, Înalta Curte constată că partea nu a dezvoltat aceste susțineri într-o manieră care să permită încadrarea în vreunul dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., exprimarea nemulțumirii cu privire la situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către instanța de apel, în baza constatărilor ce au relevanță în opinia acesteia din perspectiva excepției analizate și care a dus la respingerea acțiunii ca prescrisă, neputând tinde a demonstra nelegalitatea hotărârii recurate.

Or, instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate. Cu alte cuvinte, criticile recurentului-reclamant vizând stabilirea situației de fapt nu se convertesc în niciun motiv de nelegalitate, și nu doar în cele invocate, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar în cauză instanța de apel și-a motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situației de fapt reținute.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al părții cu privire la soluționarea litigiului său.

Din expunerea argumentelor evocate de recurentul-reclamant rezultă că acestea susțin, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, în condițiile în care recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate sub aspectul legalității acesteia, iar instanța de recurs verifică dacă hotărârea atacată a fost pronunțată cu respectarea sau cu încălcarea dispozițiilor legale.

Prin urmare, cum susținerile formulate de recurentul-reclamant nu reprezintă critici concrete de nelegalitate a hotărârii atacate, susceptibile de a fi încadrate în vreunul dintre motivele de casare expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., acestea nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Așa fiind, cum criticile formulate de recurentul-reclamant nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. și cum, în speța de față, nu pot fi reținute motive de casare de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (5) raportat la art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) din același cod, precum și a prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va constata nulitatea recursului.

Sursa informației: www.scj.ro.