Dreptul de a munci la angajatori diferiţi sau la acelaşi angajator, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea (NCPC, C. muncii)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SCAF) nr. 6342/2020

C. muncii: art. 35 alin. (1), art. 159 alin. (2); NCPC: art. 488 pct. 8

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând recursul de față, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a fi respins ca atare, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Sintetizând circumstanțele cauzei, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o contestație formulată împotriva încheierii nr. 67/14.12.2017 a Comisiei de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României, Departamentul II, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată și nefondată contestația formulată de către reclamanta împotriva măsurilor nr. II.l. și nr. II.3. din decizia nr. 7/31.05.2017 emisă de către directorul Direcției 1 din cadrul Departamentului II al Curții de Conturi a României.

Ulterior, reclamanta a renunțat la contestația sa, în ceea ce privește cererea de anulare a măsurii nr. II.1 din decizia nr. 7/31.05.2017 și anularea încheierii nr. 67/14.12.2017 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată contestația vizând măsura nr. II.1 din decizia menționată, învestirea instanței rezumându-se la verificarea legalității măsurii dispuse la punctul nr. II.3. din decizia nr. 7/31.05.2017.

În concret, prin măsura dispusă la punctul nr. II.3. din decizia nr. 7/31.05.2017, Curtea de Conturi a dispus, în sarcina recurentei reclamante, obligația de recuperare a prejudiciului cauzat prin plata nelegală a unor drepturi de natură salarială respectiv sumele virate de reclamantă către salariații membri în comisii de evaluare pentru atribuirea contractelor de achiziții și în comisii de licitații/negociere organizate pentru vânzarea imobilelor din proprietatea privată a statului aflate în administrarea Regiei Autonome „Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat”.

Similar celor expuse în memoriul de exercitare a prezentei căi de atac, reclamanta a susținut în fața primei instanțe că este nelegală măsura dispusă de Curtea de Conturi, în esență pentru că în cuprinsul O.U.G. nr. 34/2006 nu se interzice plata unor sume suplimentare membrilor numiți în cadrul comisiilor de evaluare pentru atribuirea contractelor de achiziție, art. 304^1 din O.U.G. nr. 34/2006 stabilind doar obligația autorităților contractante să înființeze un compartiment intern specializat în domeniul achizițiilor publice și că este necesar să fie avute în vedere prevederile art. 159 alin. (2) coroborat cu art. 10 din Codul muncii, care stabilesc faptul că orice activitate prestată este obligatoriu să fie remunerată corespunzător, precum și art. 35 alin. (1) același act normativ care prevăd posibilitatea cumulului de activități chiar în cadrul aceluiași angajator.

Aceste motive de nelegalitate au fost înlăturate motivat de judecătorul fondului prin sentința ce face obiectul prezentului recurs, constatând Înalta Curte conformitatea soluției în analiză cu normele de drept material incidente în cauză.

Raportat la argumentele circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte ia act de faptul că argumentele recurentei reclamante vizează greșita aplicare, de către prima instanță, a dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006 precum și a celor din Codul muncii, susținând recurenta reclamantă faptul că prima instanță, deși admite principiul potrivit căruia orice activitate prestată este obligatoriu a fi remunerată, subliniază că în cauză nu este probată împrejurarea desfășurării unor activități suplimentare cât timp salariații ce au beneficiat de sumele imputate reclamantei făceau parte din chiar compartimentul intern specializat în domeniul achizițiilor publice.

Aceste considerente sunt neîntemeiate, susține recurenta, întrucât niciunul din salariații care și-au desfășurat activitatea în cadrul comisiilor de evaluare nu are precizată în fișa postului vreo atribuție corespunzătoare acestui tip de activitate, din comisiile de evaluare făcând parte nu numai personal din cadrul Serviciului Atribuire Contracte Achiziții ci și personal din alte servicii.

Trecând peste faptul că aceste argumente nu au fost invocate de recurenta reclamantă în cuprinsul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că acestea nu susțin motivul de nelegalitate invocat prin cererea de recurs ci, dimpotrivă, vin să confirme legalitatea măsurilor dispuse de Curtea de Conturi în sarcina reclamantei.

Astfel, trebuie observat faptul că auditorii Curții de Conturi au reținut, prin decizia nr. 7/31.05.2017 că, în condițiile în care Regia Autonomă are în structura sa organizatorică un compartiment intern specializat în domeniul achizițiilor publice, condus de un șef serviciu și încadrat cu salariați, iar toate atribuțiile în materia achizițiilor publice trebuie să fie îndeplinite prin intermediul acestui compartiment, este nejustificată plata sumelor achitate către diverși alți salariați din cadrul altor compartimente, desemnați prin decizie a conducătorului entității auditate, să facă parte din comisiile de evaluare sau din comisiile de licitații.

O atare concluzie are suport în cuprinsul dispozițiilor art. 304^1 din O.U.G. nr. 34/2006, care prevede nu numai obligativitatea înființării unui compartiment intern specializat în domeniul achizițiilor publice, până la data de 1 ianuarie 2008, cum greșit susține recurenta reclamantă, ci și faptul că decizia de însărcinare a altor persoane din structura autorității cu atribuția de îndeplinire a obligațiilor specifice procedurilor de atribuire a contractelor de achiziție publică poate fi luată numai în situația în care nu există în cadrul autorității contractante un astfel de compartiment.

În acest sens, Înalta Curte face trimitere la dispozițiile art. 304^1 alin. (3) din O.U.G. nr. 34/2006, potrivit cărora „în măsura în care structura organizatorică a autorității contractante nu permite înființarea unui compartiment distinct, obligația prevăzută la alin. (1) și (2) se îndeplinește pe cale de act administrativ al conducătorului autorității contractante prin care una sau, după caz, mai multe persoane din cadrul respectivei autorități contractante sunt însărcinate cu ducerea la îndeplinire a principalelor atribuții ale compartimentului intern specializat, așa cum sunt prevăzute de legislația în materia achizițiilor publice”.

Ca atare, cât timp recurenta reclamantă are în structura sa un compartiment intern specializat în achiziții publice, remunerarea unor persoane din afara acestei structuri pentru participarea „ad hoc” în comisiile de evaluare sau licitații nu are temei legal și cu atât mai puțin poate fi susținută legalitatea remunerării suplimentare a membrilor comisiilor de evaluare care funcționau chiar în cadrul compartimentului intern specializat în domeniul achizițiilor publice.

Din această perspectivă este lipsită de relevanță împrejurarea invocată de recurenta reclamantă direct în recurs, în sensul că, în fișele postului unora dintre salariații avuți în vedere cu prilejul impunerii măsurii de la punctul II.3. din Decizia nr. 7/31.05.2017 nu sunt înscrise atribuții referitoare la desfășurarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziție publică.

În al doilea rând, Înalta Curte constată că recurenta reclamantă justifică remunerarea în discuție prin faptul că activitatea membrilor în comisia de evaluare se circumscrie noțiunii de activitate desfășurată în afara orelor de program, dovadă în acest sens fiind situațiile zilnice privind prezența în cadrul instituției a salariaților care au făcut parte din comisiile de evaluare.

Nici această din urmă apărare nu a fost promovată prin cererea introductivă de instanță, fiind dezvoltată direct în recurs, pentru a combate considerentele sentinței fondului, potrivit cărora prestarea activității în afara programului normal de 8 ore pe zi angajează obligația de remunerare în consecință, însă, punctând faptul că recurenta reclamantă nu a adus nicio dovadă în sprijinul afirmației potrivit căreia activitatea membrilor comisiei de evaluare și pentru care s-a dispus remunerarea ce se impută în prezenta cauză a avut loc în afara programului normal de muncă, Înalta Curte reamintește faptul că nu plata unor activități peste programul normal de muncă este cauza prejudiciului constatat de Curtea de Conturi.

În al treilea rând, recurenta reclamantă a criticat considerentele primei instanțe sub aspectul greșitei aplicări a dispozițiilor art. 35 din Codul muncii.

Nici această critică nu este fondată, luând act instanța de control judiciar de faptul că dezlegarea dată de judecătorul fondului asupra înțelesului dispozițiilor art. 35 din Codul muncii este conformă sensului reglementării legale.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 din Codul muncii orice salariat are dreptul de a munci la angajatori diferiți sau la același angajator, în baza unor contracte individuale de muncă, beneficiind de salariul corespunzător pentru fiecare dintre acestea.

Cât timp nu este demonstrată în cauză existența unor contracte de muncă individuale pentru diferitele activități prestate de salariații ce au făcut parte atât din comisiile de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 34/2006 cât și din alte structuri ale regiei reclamante nu se poate invoca legalitatea plății unor drepturi salariale prin raportare la o pluralitate de contracte de muncă, pluralitate ce nu există, în fapt.

Apoi, în condițiile în care nu este demonstrată prestarea activității în afara programului normal de muncă este de menționat și argumentul primei instanțe că, practic, participarea salariaților în cadrul comisiilor de evaluare a presupus degrevarea parțială de atribuțiile specifice fișei postului acestora, astfel că salarizarea acestora nu putea fi dispusă cu titlu de muncă prestată în afara programului normal de lucru cât timp nu este demonstrată o atare ipoteză.

Mai mult, recurenta reclamantă nu numai că nu a adus nicio dovadă, în susținerea tezei desfășurării activității în afara programului normat dar nu prezintă nici argumente care să confirme un algoritm de calcul specific orelor suplimentare, pentru a se putea concluziona, indirect, că sumele considerate de Curtea de Conturi ca fiind plăți nelegale reprezintă, în realitate, plata pentru orele desfășurate în afara programului normal de lucru.

În fine, o ultimă critică a recurentei reclamante este circumscrisă efectelor H.G. nr. 107/2015, prin care Guvernul României a aprobat bugetul de cheltuieli al Regiei pentru anul 2015, susținând recurenta că un atare act administrativ constituie temeiul legal al plății sumelor imputate de auditorii intimatei.

Și această apărare a fost abordată de judecătorul fondului, precizându-se, în cuprinsul sentinței atacate sub acest aspect, că trebuie făcută distincția cuvenită între alocarea unor sume la Bugetul de venituri și cheltuieli al reclamantei pentru anul 2015 și legalitatea plăților efectuate către membrii comisiilor de evaluare pentru atribuirea contractelor de achiziții și ai comisiilor de licitații/negociere organizate pentru vânzarea imobilelor din proprietatea privată a statului.

Astfel, abaterea constatată de pârâtă la pct. II.3 din Decizia nr. 7/31.05.2017 nu constă în faptul că plățile s-ar fi efectuat în lipsa alocării unor sume la bugetul reclamantei, din alte surse sau cu depășirea sumelor alocate în acest scop la buget, ci în faptul că, în condițiile în care un compartiment specializat a fost creat și funcționează pentru aducerea la îndeplinire a atribuțiilor de autoritate contractantă, în anul 2015, entitatea verificată a procedat la efectuarea de plăți temei legal către salariații din respectivul compartiment, persoanele în cauză fiind salarizate și pentru activitatea desfășurată în mod curent.

Prin urmare, cele reținute de judecătorul fondului reflectă o judicioasă dezlegare a criticilor reclamantei și nicidecum încălcarea sau aplicarea greșită a unei norme de drept material, normă pe care recurenta reclamantă nici nu a identificat-o, de altfel, în contextul argumentului dezvoltat prin raportare la H.G. nr. 107/2015, mărginindu-se, în recurs, să reitereze cele menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu este demonstrată în cauză incidența dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., astfel că recursul de față va fi respins ca fiind nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.