Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 16/2017 (M. Of. nr. 258/13.04.2017): Formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi

În M. Of. nr. 258 din 13 aprilie 2017, a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 16/2017 din 6 martie 2017 referitoare la dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „interpretarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv dacă este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive în condițiile în care obligația stabilită prin titlul executoriu nu este adusă la îndeplinire”.

Codul de procedură civilă

„Art. 906

(4) Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalității debitorul nu execută obligația prevăzută în titlul executoriu, instanța de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părților”.

I. Titularul și obiectul sesizării

1. Prin Încheierea civilă nr. 1.104/2016 din 6 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 16.573/211/2015, Tribunalul Cluj – Secția civilă a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept care decurge din interpretarea dispozițiilor art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, respectiv dacă este admisibilă formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive în condițiile în care obligația stabilită prin titlul executoriu nu este dusă la îndeplinire.

2. Cererea de pronunțare a hotărârii prealabile a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 17 noiembrie 2016 cu nr. 3.778/1/2016.

XI. Înalta Curte de Casație și Justiție

37. Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept are a analiza dacă sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile față de prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

38. Potrivit dispozițiilor precizate, „dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

39. Din cuprinsul prevederilor legale enunțate se desprind condițiile de admisibilitate pentru declanșarea procedurii de sesizare în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, condiții care trebuie să fie întrunite în mod cumulativ; în doctrină, ele au fost identificate după cum urmează:

1. existența unei cauze aflate în curs de judecată;
2. instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță;
3. cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului învestit să soluționeze cauza;
4. soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată să depindă de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere;
5. chestiunea de drept a cărei lămurire se cere să fie nouă;
6. chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curți de Casație și Justiție și nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.

40. Procedând la analiza asupra admisibilității sesizării, se constată că primele trei condiții sunt îndeplinite întrucât Tribunalul Cluj este legal învestit cu soluționarea unei cereri de apel, iar cauza care face obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să soluționeze cauza în ultimă instanță.

41. De asemenea, este îndeplinită și cerința noutății chestiunii de drept supuse interpretării, care, potrivit art. 519 din Codul de procedură civilă, reprezintă o condiție distinctă de admisibilitate. Astfel, în doctrină, s-a exprimat opinia potrivit căreia sesizarea instanței supreme ar fi justificată sub aspectul îndeplinirii elementului de noutate atunci când problema de drept nu a mai fost analizată – în interpretarea unui act normativ mai vechi – ori decurge dintr-un act normativ intrat în vigoare recent sau relativ recent prin raportare la momentul sesizării. Caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanțelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată.

42. Examenul jurisprudențial efectuat a relevat că nu s-a cristalizat o jurisprudență în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situație care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile în scopul prevenirii apariției unei practici neunitare, iar analiza punctelor de vedere oferă indicii referitoare la posibilitatea apariției unei practici neunitare din această perspectivă. Așa fiind, condiția noutății se verifică, devenind actuală cerința interpretării și aplicării normei de drept respective.

43. Textul art. 519 din Codul de procedură civilă mai prevede condiția ca Înalta Curte de Casație și Justiție să nu fi statuat asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile sau ca această problemă să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare. În legătură cu chestiunea de drept adusă în dezbatere se reține că Înalta Curte de Casație și Justiție nu a dezlegat, cu efecte erga omnes, problema care constituie obiect al sesizării.

44. Prin urmare, se constată că sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate privind declanșarea procedurii hotărârii prealabile.

45. Asupra dezlegării pe fond a chestiunii de drept semnalate, caracterul specific al executării obligațiilor de a face sau de a nu face, ce au în vedere contribuția esențială a debitorului (spre deosebire de obligațiile de a da, ce presupun predarea unui bun, care, în cazul refuzului executării voluntare, pot fi duse la îndeplinire prin formele executării silite directe sau indirecte), a determinat necesitatea reglementării unor mijloace specifice de constrângere a debitorului obligațiilor cu caracter personal, intuituu personae.

46. Principiul executării în natură reglementat în art. 1.516 alin. (1) din Codul civil, potrivit căruia „creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației”, este aplicabil și obligațiilor de a face sau de a nu face, iar, conform art. 1.527 alin. (1) din Codul civil, „creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă”.

47. Refuzul executării voluntare din partea debitorului unei obligații de a face sau a nu face nu poate rămâne însă nesancționat, impunându-se, cu prioritate, executarea silită în natură, iar executarea prin echivalent intervenind numai dacă executarea în natură nu mai este posibilă nici măcar silit sau nu mai este utilă creditorului.

48. Prin urmare, executarea în natură a obligațiilor de a face sau a nu face nu depinde exclusiv de voința debitorului, chiar dacă singura modalitate de obținere a prestației întocmai o constituie determinarea acestuia de a o executa el însuși prin mijloace indirecte de constrângere ce au efect asupra patrimoniului debitorului.

49. Regimul execuțional al obligațiilor cu caracter personal este, prin urmare, mai restrictiv decât în cazul celorlalte obligații, în condițiile în care nu se poate exercita o constrângere directă asupra persoanei debitorului, ci una indirectă, de natură să îl determine pe acesta să execute el însuși obligația.

50. Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare, a introdus ca o noutate absolută în legislație reglementarea unui nou mecanism pentru executarea obligațiilor de a face sau a nu face care nu pot fi aduse la îndeplinire prin alte persoane.

51. Astfel, prin art. 905 din Codul de procedură civilă (devenit art. 906 după republicarea din 10 aprilie 2015) s-a prevăzut posibilitatea obligării debitorului la penalități de întârziere, ce vor fi încasate de către creditor, acestea reprezentând un mijloc indirect de constrângere a debitorului de a-și îndeplini obligațiile prevăzute în titlul executoriu.

52. S-a consacrat astfel, spre deosebire de vechea reglementare, dreptul creditorului de a folosi orice mijloc legal pentru a-l determina pe debitor să execute el însuși obligația, în natură.

53. Penalitățile prevăzute de Codul de procedură civilă sunt asemănătoare cu amenzile cominatorii prin caracterul lor de sancțiune patrimonială, „pedeapsă civilă”*1) aplicabilă pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligației de către debitor.

––––
*1) „Daniel Ghiță – Discuții privitoare la aplicarea penalităților în cazul neexecutării unor obligații de a face sau a nu face în lumina art. 906 din Noul cod de procedură civilă, în Revista Dreptul nr. 1/2016.

54. Spre deosebire de daunele cominatorii, care au același caracter de pedeapsă privată, penalitățile nu au caracter reparator și nu au nicio legătură cu prejudiciul suferit de creditor.

55. Natura juridică a penalităților este aceea de mijloc juridic de constrângere indirectă pentru asigurarea executării în natură a obligațiilor, acestea putându-se acorda independent de existența unui prejudiciu.

56. Penalitățile nu se identifică cu daunele-interese compensatorii sau moratorii, fiind distincte de acestea prin finalitatea lor juridică, de sancțiune de drept procesual civil*2) aplicată de instanța de executare debitorului pentru a-l constrânge să execute o obligație de a face sau a nu face ce implică un fapt personal, menită să înfrângă rezistența debitorului și care constă în obligarea acestuia la plata unei sume de bani în favoarea creditorului, pe zi de întârziere, fie într-o sumă fixă, fie într-un anumit procent, atunci când obligația are un obiect evaluabil în bani, până la executarea obligației prevăzute în titlul executoriu.

––––
*2) Evelina Oprina, Ioan Gîrbuleț – Tratat teoretic și practic de executare silită, vol. I; Teoria generală și procedurile execuționale – Ed. Universul Juridic 2013.

57. Reglementarea penalităților în Codul de procedură civilă la materia executării silite limitează sfera aplicării acestora strict la această fază a procesului civil, ce debutează prin încuviințarea executării silite în baza titlului executoriu ce prevede executarea obligației de a face sau de a nu face.

58. Utilizarea penalităților prevăzute de Codul de procedură civilă nu este posibilă în planul dreptului substanțial, în raporturile dintre creditor și debitor, anterior obținerii titlului executoriu și începerii executării silite.

59. Intenția legiuitorului se deduce din dispozițiile art. 907 din noul Cod de procedură civilă, identice cu cele ale art. 580^3 alin. 5 din Codul de procedură civilă de la 1865, sens în care își menține actualitatea argumentarea Deciziei nr. XX din 12 decembrie 2005 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii înregistrat cu nr. 16/2005.

60. Reglementarea penalităților în Codul de procedură civilă corelată cu interzicerea daunelor cominatorii reprezintă o schimbare a viziunii legiuitorului față de reglementarea anterioară, având ca scop atât realizarea în natură de către acesta a obligației de a face sau a nu face ce implică faptul personal al debitorului, cât și repararea prejudiciului cauzat creditorului prin refuzul executării de către debitor a obligației care nu poate fi dusă la îndeplinire de către o altă persoană*3).

––––
*3) Alin Liviu Andruț – Considerații privind executarea silită a altor obligații de a face sau a obligațiilor de a nu face prevăzute de art. 903 – 909 Noul Cod de procedură civilă, în Revista Română de Executare Silită nr. 3/2015 – Ed. Universul Juridic.