Decizia ÎCCJ (Complet DCD/C) nr. 16/2017 (M. Of. nr. 258/13.04.2017): Formularea mai multor cereri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi

61. Argumentele expuse cu privire la natura juridică a penalităţilor reglementate prin art. 906 din Codul de procedură civilă susţin posibilitatea cumulului acestora cu daunele-interese, cu caracter reparator, la care se referă art. 1.516 din Codul civil, acestea din urmă reprezentând echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării obligaţiei.

62. Codul de procedură civilă prevede, în mod expres, aplicarea unor penalităţi în cazul în care debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face cu caracter personal: „Dacă în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face, care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, acesta poate fi constrâns la îndeplinirea ei, prin aplicarea unor penalităţi, de către instanţa de executare” [art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă].

63. În sensul reglementării menţionate, penalitatea este o sancţiune de drept procesual civil, un mijloc indirect de constrângere a debitorului la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în titlul executoriu. Ea constă în obligarea debitorului la plata unei sume fixe sau procentuale [după distincţiile cuprinse în art. 906 alin. (2) şi (3) din Codul de procedură civilă] în favoarea creditorului, pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei de a face sau de a nu face ce implică un fapt personal, menţionate în titlul executoriu.

64. Numai creditorul poate solicita instanţei de executare aplicarea penalităţilor şi numai dacă, în termen de 10 zile de la comunicarea încheierii de încuviinţare a executării, debitorul nu execută obligaţia de a face sau de a nu face care nu poate fi îndeplinită prin altă persoană. Instanţa se pronunţă prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor [art. 906 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă].

65. Întrucât penalitatea are un caracter provizoriu, nu este lichidă şi nici exigibilă, încheierea prin care instanţa a obligat debitorul la plata de penalităţi nu este susceptibilă de executare. De aceea, legiuitorul a permis creditorului ca, în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţilor în care debitorul nu îşi execută obligaţia, să se adreseze din nou instanţei de executare cu o cerere prin care să solicite fixarea sumei finale pe care debitorul trebuie să o plătească cu titlu de penalităţi. Instanţa se va pronunţa asupra acestei cereri prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor [art. 906 alin. (3) din Codul de procedură civilă].

66. Se apreciază că este admisibilă formularea unei singure cereri în condiţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, prin care creditorul să solicite instanţei de executare pronunţarea unei încheieri de fixare a sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi pentru neexecutarea obligaţiei de a face sau de a nu face ce nu poate fi îndeplinită prin altă persoană, pentru următoarele argumente:

67. În primul rând, art. 906 alin. (3) din Codul de procedură civilă cuprinde menţiunea expresă a caracterului „definitiv” al acestei sume: „Dacă în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu, prin încheiere definitivă, dată cu citarea părţilor.”

Dacă legiuitorul ar fi dorit să lase deschisă creditorului posibilitatea de a formula, în temeiul art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă, cereri succesive de stabilire a sumei finale datorate de debitor cu titlu de penalităţi, nu ar mai fi menţionat în mod expres caracterul definitiv al sumei stabilite de instanţă cu acest titlu, după scurgerea unui termen de trei luni de la data comunicării încheierii prin care a dispus aplicarea respectivelor penalităţi.

68. În al doilea rând, art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă permite creditorului formularea unei cereri de fixare a sumei fixe datorate de debitor cu titlu de penalităţi, în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii: „Dacă în termen de 3 luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii debitorul nu execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, instanţa de executare, la cererea creditorului, va fixa suma definitivă ce i se datorează cu acest titlu (…)”.

Or, în ipoteza în care creditorul s-ar putea adresa instanţei de executare cu cereri succesive având ca obiect stabilirea sumei definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi, condiţia formulării fiecărei cereri în termen de trei luni de la data comunicării încheierii de aplicare a penalităţii nu ar mai putea fi, în mod evident, respectată.

69. În al treilea rând, legiuitorul a permis numai înlăturarea sau reducerea penalităţilor, pe calea contestaţiei la executare, în condiţiile art. 906 alin. (5) din Codul de procedură civilă, fără să prevadă şi posibilitatea solicitării succesive a sumei definitive datorate cu acest titlu.

70. Natura juridică a penalităţilor, scopul reglementării lor, precum şi asigurarea realizării efective a dreptului creditorului înscris în titlul executoriu, în corelare cu art. 1.516 din Codul civil*4), art. 1.527 din Codul civil*5) şi art. 906 alin. (7) din Codul de procedură civilă*6), conduc spre o astfel de interpretare.

––––
*4) Art. 1.516. – (1) Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.

(2) Atunci când, fără justificare, debitorul nu îşi execută obligaţia şi se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa şi fără a pierde dreptul la daune-interese, dacă i se cuvin:

1. să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;
2. să obţină, dacă obligaţia este contractuală, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii corelative;
3. să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului său.

*5) Art. 1.527. – (1) Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligaţia în natură, cu excepţia cazului în care o asemenea executare este imposibilă.

(2) Dreptul la executare în natură cuprinde, dacă este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasă.

*6) Art. 906. – (7) Acordarea de penalităţi în condiţiile alin. (1) – (4) nu exclude obligarea debitorului la plata de despăgubiri, la cererea creditorului, în condiţiile art. 892 sau ale dreptului comun.

71. Penalităţile sunt un mijloc juridic lăsat la îndemâna creditorului, reglementat de legiuitor cu scopul de a obţine constrângerea debitorului la executarea în natură a obligaţiei cu caracter personal, fără a reprezenta valoarea prejudiciului suferit de creditor.

72. Obţinerea unor încheieri definitive, periodice, care să stabilească suma finală datorată de debitor cu titlu de penalităţi s-ar îndepărta de la scopul reglementării penalităţilor şi ar diminua efectul de mijloc de constrângere pe care acesta îl au: ele şi-au atins scopul pentru care au fost reglementate prin stabilirea lor de către instanţa de executare [art. 906 alin. (1) din Codul de procedură civilă], iar apoi prin transformarea lor într-o sumă definitivă [art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă] şi s-ar putea dovedi ineficiente sub aspectul constrângerii debitorului la executarea obligaţiei, în condiţiile în care creditorul ar recurge periodic la formularea de cereri de stabilire a unor sume finale datorate de debitor cu titlu de penalitate, pe care să le execute silit în mod direct. În plus, debitorul ar putea opta pentru neexecutare, expunându-se, cel mult, riscului de a plăti, periodic, o sumă de bani cu titlu de penalităţi.

73. După pronunţarea unei încheieri de stabilire a sumei definitive datorate cu titlu de penalităţi, creditorul poate solicita obligarea debitorului la repararea prejudiciului rezultat din neexecutarea unei obligaţii cu caracter personal, în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă şi ale dreptului material.

74. Aceasta deoarece mijlocul procedural prevăzut de art. 906 din Codul de procedură civilă este complementar celui reglementat de art. 892 din Codul de procedură civilă. Cel din urmă are drept scop acoperirea prejudiciului cauzat creditorului prin neexecutarea de bunăvoie de către debitor a obligaţiei ce implică faptul său personal, constituind temeiul pentru acordarea despăgubirilor destinate acoperirii acestui prejudiciu, în timp ce penalitatea reprezintă o sancţiune pentru nerespectarea aceleiaşi obligaţii, de natură să îl constrângă pe debitor să execute în natură obligaţia stabilită în sarcina sa.

75. În consecinţă, cât timp penalităţile nu au un caracter reparator, nu au drept scop acoperirea prejudiciului suferit de creditor, ci constituie un mijloc juridic de constrângere indirect pentru asigurarea executării în natură a obligaţiilor, ele se pot acorda independent de despăgubirile la care creditorul este îndreptăţit în temeiul art. 892 din Codul de procedură civilă, cele două categorii de sume având o natură şi o finalitate juridică diferite. Din acest motiv, dispoziţiile de drept material şi procesual permit concurenţa daunelor-interese moratorii sau compensatorii cu sumele de bani acordate cu titlu de penalităţi (art. 1.516 din Codul civil, art. 892 din Codul de procedură civilă şi art. 906 din Codul de procedură civilă).

76. Interpretarea propusă nu prejudiciază interesele creditorului şi asigură respectarea dreptului acestuia de a obţine „îndeplinirea integrală, exactă şi la timp” (conform art. 1.516 din Codul civil) a obligaţiei înscrise în titlul executoriu, ca principiu ce trebuie să guverneze faza de executare a procesului civil. Argumentele expuse, legate de natura diferită a penalităţilor – mijloc juridic menit să asigure executarea în natură, fără a avea caracter reparator, şi cea a despăgubirilor – echivalent al prejudiciului suferit de creditor ca efect al neexecutării obligaţiei de către debitor, precum şi dispoziţiile art. 906 alin. (7) din Codul de procedură civilă demonstrează lipsa prejudiciului creditorului în cazul în care se admite posibilitatea formulării unei singure cereri întemeiate pe art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă prin care creditorul poate solicita stabilirea sumei definitive cu titlu de penalitate. Ulterior pronunţării încheierii prin care se stabileşte suma definitivă datorată de debitor cu titlu de penalitate, creditorul se poate adresa instanţei cu o cerere prin care să solicite acordarea despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului rezultat din neexecutare, în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă şi ale dreptului material.

77. Pornind tot de la argumente de text şi interpretând în mod literal dispoziţiile art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă, în jurisprudenţă s-a exprimat şi opinia (minoritară) potrivit căreia o nouă cerere ar putea fi formulată de creditor dacă debitorul său persistă în neexecutarea unei obligaţii de a face sau a nu face intuituu personae. Contrar acestei opinii, deşi prevederile art. 906 alin. (2) din Codul de procedură civilă stipulează că penalităţile sunt stabilite de instanţa de executare pe zi de întârziere, până la executarea obligaţiei prevăzute în titlul executoriu, acestea nu pot conduce la concluzia recunoaşterii implicite a posibilităţii formulării repetate a unor cereri privind fixarea sumelor datorate cu titlu de penalităţi, deoarece dispoziţiile alin. (4) al aceluiaşi articol limitează în mod expres perioada de calcul al acestora în vederea stabilirii unei sume definitive printr-o încheiere care să poată fi executată silit.

78. Astfel cum s-a reţinut şi de prima instanţă sesizată în cauza în care s-a realizat trimiterea de faţă, formularea unei noi cereri nu este împiedicată de efectul negativ al autorităţii de lucru judecat a primei încheieri pronunţate de instanţa de executare în condiţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă. În această situaţie ar fi evidentă neîntrunirea cerinţei identităţii de obiect prevăzute de art. 431 alin. (1) din Codul de procedură civilă, deoarece sumele solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere ar acoperi, ca premisă, o altă perioadă decât cea din încheierea anterioară. Din acest motiv, aspectul pus în discuţie şi care formează obiectul prezentei sesizări a fost cel al admisibilităţii unei noi cereri în condiţiile în care dispoziţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă prevăd în mod expres stabilirea unei sume definitive datorate de debitor cu titlu de penalităţi.

79. Este de subliniat, totodată, că încheierea pronunţată în condiţiile art. 906 alin. (4) din Codul de procedură civilă se bucură de autoritate de lucru judecat provizorie doar în ceea ce îl priveşte pe debitor, deoarece în cazul acestuia legiuitorul a prevăzut în mod expres la alin. (5) că, dacă execută obligaţia prevăzută în titlul executoriu, poate solicita reducerea sau înlăturarea sumei stabilite cu titlu de penalităţi pe calea contestaţiei la executare, dovedind existenţa unor motive temeinice care au justificat întârzierea executării. Pentru creditor, legiuitorul nu a oferit un mijloc procedural pentru corelativa majorare a sumei deja stabilite, încheierea fiind, pentru acesta, definitivă şi executorie potrivit art. 906 alin. (4) şi (6) din Codul de procedură civilă, fără a-l lipsi însă de calea distinctă a solicitării unor despăgubiri pentru acoperirea integrală a prejudiciului în condiţiile art. 892 din Codul de procedură civilă şi ale dreptului substanţial comun.