Cuprinsul și rezumatele articolelor apărute în Revista DREPTUL nr. 6/2019

STUDII-DISCUȚII-COMENTARII

MARIA FODOR: Puterea doveditoare a înscrisului sub semnătură privată

Rezumat: Puterea doveditoare a înscrisului sub semnătură privată derivă din semnătura părții sau, după caz, a părților. Semnătura unui înscris face deplină credință, până la proba contrară, despre existența consimțământului părții care l-a semnat cu privire la conținutul acestuia.

În cazul înscrisului sub semnătură privată nu mai operează prezumția de autenticitate. Acela căruia îi este opus un înscris sub semnătură privată este obligat fie să recunoască, fie să conteste scrierea ori semnătura, întrucât, până ce nu este recunoscut voluntar sau nu este verificat în justiție, nu se poate ști dacă semnătura aparține sau nu în realitate celui care figurează în înscris ca semnatar și nici faptul dacă acesta are sau nu cunoștință despre conținutul înscrisului.

Înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de cel căruia îi este opus sau socotit de lege ca recunoscut, face dovadă între părți până la proba contrară, inclusiv în ceea ce privește mențiunile din înscris care sunt în legătură directă cu raportul juridic al părților. În schimb, mențiunile din înscris străine de cuprinsul raportului juridic al părților pot servi doar ca început de dovadă scrisă.

Atitudinea părții, căreia i se opune un înscris sub semnătură privată, de a nu protesta împotriva folosirii înscrisului respectiv sau de a nu se pronunța nici într-un sens, nici în celălalt, se prezumă a fi o recunoaștere tacită.

În cazul în care scrierea sau semnătura a fost contestată de parte ori declarată ca necunoscută de moștenitorii sau succesorii acesteia în drepturi, instanța va proceda la verificarea înscrisului conform dispozițiilor art. 301-303 C.pr.civ. Dacă însă partea pretinde că înscrisul a fost falsificat după semnare, prin ștersături, adăugiri sau îndreptări în cuprinsul acestuia, ori că înscrisul conține un fals intelectual, ea va putea să defăimeze înscrisul ca fals, pe calea procedurii reglementate de art. 304-308 C.pr.civ.

Înscrisul nesemnat de părți sau de una dintre părți nu este valabil ca instrumentum probationis, însă operațiunea juridică (negotium iuris) rămâne valabilă și va putea fi dovedită prin alte mijloace de probă, dacă forma scrisă nu este impusă de lege ad validitatem. Chiar înscrisul nevalabil ca înscris sub semnătură privată valorează ca început de dovadă scrisă, dacă este opus părții care l-a scris.

Înscrisurile sub semnătură privată (semnate) pentru care nu s-a îndeplinit formalitatea „pluralitatea de exemplare” sau, după caz, formalitatea „bun și aprobat” valorează întotdeauna început de dovadă scrisă.

În raporturile dintre profesioniști este recunoscută forța probantă a unui înscris nesemnat, dar utilizat în mod obișnuit în exercițiul activității unei întreprinderi pentru a constata un act juridic, cu excepția cazului în care legea impune forma scrisă pentru însăși dovedirea actului juridic.

Data indicată în înscrisul sub semnătură privată are aceeași putere doveditoare, în raporturile dintre părți, cu celelalte mențiuni din înscris.

Față de terți, data înscrisului sub semnătură privată, prin ea însăși, nu face dovadă. Terților le este opozabilă numai data certă, dată obținută printr-una dintre modalitățile stabilite la art. 278 C.pr.civ. sau prin alte mijloace prevăzute de lege.

IOAN LEȘ: Reflecții sumare asupra soluționării cauzelor în mod echitabil și într-un termen optim și rezonabil

Rezumat: În cuprinsul prezentului studiu autorul ne oferă un examen general asupra dreptului la un proces echitabil și la soluționarea cauzei într-un termen optim și previzibil. Abordarea este realizată în concordanță cu reglementările internaționale și cele interne, dar și în considerarea celor mai recente evoluții doctrinare și jurisprudențiale în materie. Prima parte a studiului este consacrată procesului echitabil, iar principalele idei promovate în context sunt legate de caracterul complex al dreptului subiectiv proclamat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În a doua parte a demersului de față  sunt prezentate semnificațiile procedurale ale dreptului la soluționarea cauzei într-un termen optim și previzibil. De asemenea sunt formulate unele considerații asupra contestației privind tergiversarea procesului, remediu considerat util de către autor, deși rezultatele implicate de această instituție nu pot fi apreciate ca spectaculoase.

Autorul evocă și recentele modificări ale noului Cod de procedură civilă, cum sunt cele privitoare la suprimarea procedurii de filtrare a recursului și la posibilitatea prelungirii de cel mult două ori a termenului de motivare a hotărârii judecătorești.

GEORGE COCA: Răspunderea civilă delictuală a unității spitalicești pentru fapta ilicită a personalului medical

Rezumat: Legal liability is a report statornicit by law, legal rule between the author of the infringement and legal state, represented by the officials of the authority, which may be the courts, officials or other servants of the public power. The contents of this report is complex, being composed essentially of the law of the member as a representative of society, to apply the sanctions provided for by the rules legal persons which are in breach of the legal provisions and that such persons shall be subject to penalties laws, in order to restore orderLegal liability is a report statornicit by law, legal rule between the author of the infringement and legal state, represented by the officials of the authority, which may be the courts, officials or other servants of the public power. The contents of this report is complex, being composed essentially of the law of the member as a representative of society, to apply the sanctions provided for by the rules legal persons which are in breach of the legal provisions and that such persons shall be subject to penalties laws, in order to restore order.

CLAUDIA ROȘU: Răspunsul la întâmpinare în procesul civil, între obligație și posibilitate

Rezumat: În acest studiu, autoarea analizează schimbarea intervenită în privința răspunsului la întâmpinare, prin pct. 27 din Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative.  În vechiul Cod de procedură civilă nu a fost reglementat acest act de procedură, însă, se obișnuia să se depună răspuns la întâmpinare. Autoarea prezintă modul în care a fost reglementat actul de procedură numit „răspunsul la întâmpinare”, fiind introdus prin Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă. Inițial, în art. 201 alin. (2) C. proc. civ., s-a prevăzut obligativitatea depunerii răspunsului la întâmpinare de către reclamant, după comunicarea acesteia. Această obligație amâna stabilirea primului termen de judecată. Obligația de a formula răspuns la întâmpinare era prevăzută și în art. 471 alin. (6) C. proc. civ., pentru soluționarea căii de atac a apelului, dar și în art. 490 alin. (2) C. proc. civ., pentru soluționarea căii extraordinare de atac a recursului. În privința apelului și recursului, prevederile din Codul de procedură civilă nu au intrat în vigoare, ci, s-a aplicat regimul intermediar reglementat de art. XV alin. (4), pentru apel și art. XVII alin. (3), pentru recurs, din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010.

Prin pct. 27 din Legea nr. 310/2018 s-a consacrat caracterul facultativ al răspunsului la întâmpinare. Această modificare s-a extins și în cazul soluționării apelului și a recursului. Autoarea prezintă argumentele pentru care consideră că legiuitorul ar fi trebuit să renunțe la acest act de procedură, fiind suficientă exprimarea poziției reclamantului prin cererea de chemare în judecată și a pârâtului prin întâmpinare. Concluziile studiului se reflectă în opinia potrivit căreia răspunsul la întâmpinare nu este justificat în procesul civil, creând un dezechilibru între părți, reclamantul având posibilitatea ca atât prin cererea de chemare în judecată, cât și prin răspunsul la întâmpinare să își justifice pretențiile, în timp ce pârâtul are la dispoziție doar întâmpinarea. Chiar dacă prin renunțarea la caracterul obligatoriu al răspunsului la întâmpinare,  fixarea primul termen de judecată, respectiv, cel de apel și de recurs, se realizează mai repede, autoarea propune renunțarea completă la acest act de procedură și consideră că legiuitorul ar fi trebuit să abroge răspunsul la întâmpinare.

ADRIANA-FLORENTINA DOBRE, PETRUȘ-COSTEL PARTENE: Abuzul de drept procesual. Implicații în materia litispendenței și conexității

Rezumat: Prezentul demers are ca scop determinarea regimului juridic aplicabil unor acte procesuale efectuate cu rea-credință, prin raportare la instituția abuzului de drept în materie procesual-civilă, la instituția litispendenței și la instituția conexității.

Analiza a pornit de la o speță concretă ivită în practică. Astfel, un reclamant a introdus la un interval considerabil de timp (7 ani) două cereri de chemare în judecată cu un obiect identic (împotriva aceluiași pârât). Singurele aspecte configurate diferit de către reclamant în cea de-a doua cauză, spre a nu fi evidentă identitatea celor două cereri, au fost modalitatea de formulare a petitelor, precum și introducerea câtorva argumente suplimentare, care nu se regăseau prezentate ca atare în primul dosar. Cu toate acestea, prin cea de-a doua cerere de chemare în judecată, reclamantul însuși a invocat incidența instituției litispendenței și a conexității prin raportare la prima cauză înregistrată pe rolul instanțelor de judecată, spre a obține judecarea împreună a celor două dosare și analiza de către primul complet a argumentelor care nu au fost adresate corespunzător în primul dosar.  Instanța, analizând a doua cerere de chemare în judecată, a constatat că sunt incidente prevederile referitoare la litispendență, trimițând al doilea dosar la completul învestit cu soluționarea primei cauze. Totodată, instanța a amendat reclamantul pentru o conduită procesuală neconformă cu cerințele legale, prin introducerea perfect conștientă a două cereri cu obiect identic.

Astfel, în cuprinsul studiului au fost analizate condițiile care trebuie îndeplinite pentru a se reține existența abuzului de drept procesual și totodată au fost analizate instituțiile litispendenței și conexității, pentru a determina care este scopul reglementării acestora, precum și asemănările și deosebirile dinte cele două instituții. De asemenea, a fost tratată modalitatea în care instanța de judecată este chemată să facă analiza a două cereri de chemare în judecată despre care se afirmă că sunt în raport de litispendență. În cele din urmă, concluziile teoretice referitoare la cele trei instituții de drept au fost aplicate la speță, pentru a se demonstra existența abuzului procesual.

CRISTIAN IONESCU: Statutul judecătorilor Curții Constituționale

Rezumat: În acest articol autorul analizează pe larg problematica statutului judecătorilor Curții Constituționale din România, astfel cum aceasta a fost prefigurată în tezele dezbătute de Adunarea Constituantă din 1991 și reglementată în dispozițiile Constituției aprobată prin referendumul național din 8 decembrie 1991 și revizuită prin Legea nr. 429/2003. Statutul judecătorilor constituționali este analizat în prin raportare la rolul și atribuțiile Curții Constituționale. Statutul judecătorilor constituționali decurge din rolul Curții de garant al supremației Legii fundamentale. Dispozițiile constituționale referitoare la statutul judecătorilor constituționali sunt dezvoltate prin Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea curții constituționale, precum și prin alte legi speciale. Judecătorii beneficiază de independență și sunt datori  să-și  exercite atribuțiile cu imparțialitate. Dispozițiile  constituționale prevăd că judecătorii constituționali sunt incompatibili cu oricare altă funcție publică sau privată, cu excepția activităților didactice din învățământul juridic superior, sunt independenți în exercitarea mandatului și inamovibili pe durata acestuia. Prin Legea nr. 47/1992 se stabilește că judecătorii nu răspund juridic pentru opiniile și voturile exprimate în legătură cu dosarele aflate pe rolul Curții.  Pentru orice alte fapte, judecătorii constituționali pot fi trimiși în judecată penală  cu încuviințarea plenului Curții Constituționale, în condițiile prevăzute în Legea nr. 47/1992.

MARIUS ANDREESCU, CLAUDIA ANDREESCU: Statul de drept. Semnificații constituționale și jurisprudențiale contemporane

Rezumat: Doctrina statului de drept izvorăște din teoria și jurisprudența germană, dar în prezent este o cerință și o realitate a democrației constituționale în societatea contemporană. În prezent, statul de drept nu mai este o simplă doctrină ci un principiu fundamental al democrației consacrat de Constituție și documente internaționale politice și juridice. În esență, concepția statului de drept are la bază supremația legii în general și a Constituției în special. Esențiale pentru realitățile contemporane ale statului de drept sunt următoarele elemente fundamentale: moderarea exercitării puterii statale în raport cu legea, consacrarea, garantarea și respectarea drepturilor constituționale ale omului în mod deosebit de către puterea de stat și nu în ultimul rând independența și imparțialitatea justiției.

În acest studiu analizăm elementele și trăsăturile cele mai importante ale statului de drept cu referire la realitățile contemporane din România. Un aspect important al analizei se referă la separația, echilibrul și colaborarea puterilor în stat, în raport cu prevederile constituționale. Sunt analizate cele mai semnificative aspecte ale jurisprudenței Curții Constituționale  privind statul de drept.

CRISTIAN CLIPA: Suspendarea contractului administrativ

Rezumat: Suspendarea contractului administrativ este o instituție relativ nou introdusă în dreptul românesc, odată cu intrarea în vigoare a Legii cu nr. 101/2016. Acest act normativ reglementează însă, în exclusivitate, suspendarea judecătorească a contractului administrativ, ceea ce face loc următoarei întrebări: Un contract administrativ poate fi suspendat numai prin hotărâre judecătorească și numai în condițiile limitativ stabilite prin Legea cu nr. 101/2016 sau și în alte circumstanțe, respectiv cu urmarea unei alte proceduri decât cea stabilită prin actul normativ mai sus menționat? Credem că la suspendarea unui contract administrativ se poate ajunge și în alte condiții decât cele așezate prin prevederile art. 53 alin. (2) din Legea cu nr. 101/2016, fie pe cale administrativă, printr-o decizie de măsuri dată de organele competente ale Curții de Conturi, fie urmare a ridicării de către una din părțile unui astfel de contract, în relație cu cealaltă, a unei excepții de neexecutare a contractului, fie, în sfârșit, consecință a suspendării actului administrativ unilateral în baza căruia a fost încheiat un asemenea contract, valorificând regula potrivit căreia soarta juridică a actului originar determină statutul juridic al actului subsecvent. Subiectul pare a fi nou în literatura noastră juridică și care angajează extraordinare implicații de drept substanțial, dar și de drept procesual. Este suficient să menționăm în acest loc faptul că suspendarea judecătorească a contractului administrativ se bucură, la nivelul Legii cu nr. 101/2016, de o reglementare superficială, ce reclamă completarea cu mai multe dispoziții ale Legii cu nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, dar și cu cele aparținând actualului Cod de procedură civilă. Tocmai această completare face posibilă clarificarea instituției suspendării judecătorești a contractului administrativ, însă într-o direcție care ridică probleme pe care cu dificultate le-ar putea anvizaja practicianul neobișnuit cu discursul doctrinar analitic, de ceva mai mare profunzime decât cel întâlnit în comentariile marginale ale dispozițiilor legale incidente în această materie. În altă ordine de idei, în contextul analizării ansamblului de prerogative pe care legea le atribuie Curții de Conturi, se poate lesne ajunge la concluzia că este perfect posibilă o suspendare administrativă a contractului administrativ, dispusă prin act administrativ unilateral, cu caracter individual. De asemenea, contractul administrativ poate ajunge în situația de a fi suspendat consecință a suspendării de drept a actului administrativ unilateral, în baza căruia contractul a fost încheiat, act atacat de prefect în exercitarea prerogativelor de tutelă administrativă cu care acesta a fost înzestrat prin lege. Ambele scenarii obligă valorificarea bagajului terminologic al Legii cu nr. 554/2004 a contenciosului administrativ. În sfârșit, suspendarea contractului administrativ mai poate fi antrenată și de eventuala ridicare de către oricare din părțile unui contract administrativ, în relație cu cealaltă, a unei excepții de neexecutare, ceea ce trimite analiza asumată la ansamblul ideologic al dreptului civil.

ADRIAN-CONSTANTIN TĂTAR, ROXANA-TUDORIȚA BABAN: Succint comentariu la decizia Curții Constituționale nr. 874/2018, prin raportare la decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 52/2018

Rezumat: The authors appreciate that the Constitutional Court Decision no. 874/2018 is welcomed in the Romanian legal landscape. To the same measure, the authors reiterate criticism to the decision of the High Court of Cassation and Justice no. 52/2018 for a prior ruling on the interpretation and application art. 27 of the Code of Civil Procedure, by reference to art. 147 par. 4 of the Constitution of Romania and art. 31, par. 1 and 3 of Law no. 47/1992 on the organization and functioning of the Constitutional Court, republished, texts which establish the effects of a decision of the Constitutional Court.

DUMITRA POPESCU: Tratatul de Pace din 1947 între România și Puterile Aliate și Asociate. Scurtă analiză a unor articole

Rezumat: Dispozițiile înscrise în Tratatele de pace din 1947 au determinat în mod hotărâtor alinierea politică internațională a celor cinci state foste inamice. Indiferent de divergențele și contradicțiile intervenite în cadrul Marii Alianțe în timpul desfășurării războiului, situația politico-juridică postbelică a învinșilor ar fi fost diferită dacă clauzele acestui act juridic internațional ar fi fost redactate în acord cu normele și uzanțele dreptului internațional. Situația de facto își afla deplina legitimare în Tratatele de pace elaborate de învingători și acceptate de învinși în condițiile lipsei unor opțiuni viabile în realitățile momentului.

AUGUSTIN FUEREA: Aplicarea dreptului Uniunii Europene potrivit prevederilor Constituției României și ale altor norme de drept intern

Rezumat: The features that give a distinct note to European Union law, and even its specificity, in relation to national or international legal orders, whether universal or regional, par excellence lie in the immediate, direct and priority applicability of the rules that make it up.  The concept of „priority” EU law in relation to the national law of the Member States is likely to complete the understanding of its specificity in relation to the situation which we encounter with reference to international law. The development and adoption of primary or secondary norms of European Union law represent true, intrinsic consequences of developments or, respectively, expectations recorded at EU level, either qualitatively or quantitatively. From such a perspective the steps we are witnessing, including those of legislative nature, must be known, understood, and accepted. Our approach considers the fundamental legal basis offered by the Romanian Constitution, republished version, but also relevant aspects found in the Civil Code, the Civil Procedure Code, Penal Code, and Criminal Procedure Code, to which we add the Insolvency Law.

SIMONA CIREȘICA OPRIȘAN: Regimul detenției la domiciliu – între așteptări și realitate

Rezumat: Continuous development of types of non-custodial sanctions as ways of combating crime, reducing the damage caused by it, avoiding the negative effects of deprivation of liberty, increasing the possibilities of executing these alternatives to the imprisonment and, last but not least, by reducing of detention costs have guided European Union member states to create and introduce the most appropriate community sanctions and measures to respond to these desires.

The successful introduction of alternatives requires credibility, support of the public who must abandon prejudice that a more relaxed criminal policy with less severe punishments encourages criminality, or that public humiliation or intrusive tracking of the people undergoing penalties is permissible, and even necessary, to highlight the status by the offender. Equally, the successful introduction of alternatives depends on the judiciary that can not hesitate to make them available on a large scale whether is possible, but also on the involvement of many agency (probation service, the bodies of the Ministry of the Interior, local authorities, etc.) to implement of non- custodial sanctions.

NELU DORINEL POPA, BIANCA POPA: Unele considerente privind compatibilizarea legislației naționale cu legislația comunitară referitoare la urmărirea, identificarea, înghețarea și confiscarea instrumentelor și produselor infracțiunii

Rezumat: Printre măsurile inițiate de organismele europene și ulterior preluate și adoptate de autoritățile judiciare ale statelor membre pentru combaterea criminalității transfrontaliere, se numără și cele privind cooperarea judiciară în materie penală referitoare la urmărirea, identificarea, înghețarea și confiscarea produselor, instrumentelor și bunurilor având legătură cu infracțiunile săvârșite de acest gen de criminalitate.

În acest sens, Raportul Comisiei către Parlamentul European și Consiliu privind progresele înregistrate de România în cadrul mecanismului de cooperare și de verificare, emis la data 13 noiembrie 2018 la Strasbourg, prin Recomandarea nr. 12 transmitea autorităților române „asigurarea faptului că Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate este operațională pe deplin și efectiv, astfel încât să poată publica primul raport anual cu informații statistice fiabile privind confiscarea de bunuri provenite din săvârșirea de infracțiuni. Agenția ar trebui să instituie un sistem de raportare periodică cu privire la dezvoltarea capacității sale administrative, la rezultatele obținute în confiscarea și la gestionarea bunurilor provenite din săvârșirea de infracțiuni”.

Autoritățile legislative române au adoptat într-adevăr Legea nr. 318 pentru înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate și pentru modificarea și completarea unor acte normative, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 961 din 24 decembrie 2015.

Acest prim demers legislativ însă trebuia susținut și prin alte formalități administrative și executive care presupuneau efectiva înființare, organizare,  funcționare și operaționalizare a acestei Agenții, lucru aflat chiar și la data prezentei în plină derulare.

Se constată de asemenea la data redactării acestui studiu că această Agenție nu este operațională și că sunt în derulare, deși cu mare întârziere, anumite proceduri de scoatere la concurs și de ocupare a mai multor funcții din cadrul său pentru a deveni funcțională.

Pornind de la aceste coordonate, articolul conține o analiză succintă a stadiului în care autoritățile române au respectat această recomandare, alături de jurisprudență română relevantă, de unele norme comunitare și de modelul altor state europene în această materie, precum și propriile concluzii necesare unei cât mai bune implementări în sistemul judiciar român a acestei recomandări.

PRACTICĂ JUDECĂTOREASCĂ

 Infracțiunea de braconaj, cu comentariu de Remus Ionescu

Fără rezumat

RESTITUIRI

DIMITRIE ALEXANDRESCO: Dificultățile la care gestiunea de afaceri a dat loc în dreptul internațional privat

Rezumat: Profesorul Dimitrie Alexandresco abordează o temă de drept internațional privat și anume, efectele gestiunii de afaceri în situația în care aceasta este încheiată pentru a-și produce efectele într-o altă țară, decât cea de care aparțin părțile. Profesorul Alexandresco răspunde la întrebarea: „care este legea după care se vor aprecia condițiile intrinseci de validitate și efectele acestui cvasi-contract”.

VINTILĂ DONGOROZ: Strămutare pentru legitimă suspiciune. Cauza penală aflată pentru cercetări la un cabinet de instrucție. Art. 194 pr. pen. Cerere de strămutare. Inadmisibilitate. Art. 47 pr. pen.

Rezumat: Profesorul Vintilă Dongoroz prezintă o problemă de drept procesual penal referitoare la cererea de strămutare pentru legitimă suspiciune a unei cauze penale aflată în faza de cercetare la judecătorul de instrucție.