Contractul de mandat. Drepturi și obligații. Recurs (NCC, NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 1934/2016

NCPC: art. 274 alin. (1), art. 304, art. 312 (1); NCC: art. 1539 – 1541, C. com.: art. 382

Premergător, Înalta Curte observă că recurenta a invocat motive de recurs pe care le-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

Examenul pe care Înalta Curte este chemată să îl efectueze asupra deciziei recurate va fi circumscris motivelor de recurs invocate numai în măsura în care aceste motive vizează legalitatea deciziei atacate, în considerarea caracterului extraordinar al acestei căi de atac, în care nu se pot invoca aspecte ce vizează modul în care instanța de apel a interpretat și apreciat ansamblul probator ce a condus la stabilirea situației de fapt.

În ceea ce privește motivul de recurs prin care recurentul D. a susținut că prin hotărârea primei instanțe, menținută de instanța de apel, instanța a acordat „ceea ce nu s-a cerut”, întrucât, deși reclamanții nu și-au modificat petitul privind constatarea nulității absolute a contractelor, instanța a dispus anularea contractelor de închiriere, Înalta Curte constată că acesta este funcțional numai în situația în care instanța de apel se pronunță, ea însăși, asupra fondului cererii de chemare în judecată, pentru că numai în acest caz poate să acorde mai mult decât s-a cerut sau ceea ce nu s-a cerut.

Astfel, cazul de minus petita invocat, în urma modificării textului art. 304 pct. 6 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2000, nu mai constituie motiv de recurs, prin urmare nu mai poate constitui obiect al verificărilor prin intermediul căii de atac deduse judecății.

Invocarea de către recurent a unei motivări superficiale nu poate fi încadrată în dispozițiile procedurale prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. – decizia cuprinzând motivele pe care se sprijină, acestea nu sunt contradictorii și nici străine de natura pricinii.

Deși recurentul invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., niciuna dintre criticile aduse deciziei recurate nu se circumscrie acestuia, respectiv greșitei interpretări a actului juridic dedus judecății sau schimbării naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin motivele formulate recurentul-pârât pune în discuție greșita reținere de către instanța de apel a depășirii limitelor mandatului de administrare prin îndeplinirea condițiilor dublei reprezentări și dolului prin reticență, de natură să ducă la anularea contractelor de închiriere, aspecte care vor fi examinate din perspectiva motivului prevăzut de prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deși nu le-a invocat expres.

Recurentul-pârât susține că argumentele instanței de apel referitoare la dubla reprezentare ar fi nefondate, deoarece contractele de închiriere încheiate între reclamanți și SC C. SRL, societate al cărei asociat unic și administrator este D. nu ar fi fost semnate în numele reclamanților doar de către recurentul D., ci și de către pârâta E.

Contrar acestor susțineri, instanța de apel, confirmând soluția tribunalului, a statuat că, în speță, prin procurile acordate, nu a fost permisă în mod expres posibilitatea mandatarului D. de a închiria către sine însuși și respectiv către propria societate SC C. SRL, la rândul său și ea mandatară a reclamanților B. și A., imobilele proprietatea acestora.

De principiu, în legislația noastră civilă, nu există o interdicție expresă a contractului cu sine însuși sau a contractului cu dublă reprezentare așa încât, din punct de vedere tehnico-juridic, aceeași persoană poate acționa în mai multe calități, exprimând interesele unor persoane diferite, care figurează cu calități diferite în actul astfel încheiat.

Cu toate acestea, în cazul autocontractului sau al contractului cu dublă reprezentare exista riscul mai mare al vătămării drepturilor reprezentatului, mandantului, datorită conflictului de interese ce se poate ivi între mandant și partea pe care mandatarul o reprezintă în dubla sa calitate, în sensul că mandatarul ar putea să favorizeze pe una din părți în dauna celeilalte.

Așadar, în cadrul contractului cu dublă reprezentare, ipoteză pe care o relevă speța de față, esențial, în opinia curții, pentru aprecierea valabilității actelor astfel încheiate este modul în care mandatarul și-a îndeplinit mandatul, fiind exclusă cu desăvârșire lezarea intereselor mandantului.

Plecând de la această premisă a analizei contractelor de închiriere deduse judecății, mai trebuie spus, că, potrivit art. 1539 – 1541 C. civ. și art. 382 C. com., mandatarul are obligația să execute mandatul ce i-a fost încredințat conform puterilor conferite și să dea socoteală mandantului.

Cum mandatul este un contract intuitu personae, bazat pe încrederea pe care mandantul o are în persoana aleasă ca mandatar, el implică obligația de loialitate a mandatarului față de mandant, astfel că în executarea mandatului, facultatea de inițiativă a mandatarului trebuie întotdeauna să se manifeste în interesul mandantului.

Așa fiind, în ipoteza unui dublu mandat, loialitatea și buna-credință a mandatarului sunt esențiale pentru valabilitatea actului încheiat.

În cauză, contractele de închiriere încheiate de mandatarul D. în dublă calitate de împuternicit al reclamanților și reprezentant al SC C. SRL, ea însăși mandatara reclamanților, nesocotesc aceste reguli de protecție a mandanților, interesele acestora fiind vătămate din perspectiva clauzelor contractului de mandat care obligau mandatarii să opereze închirierile în condițiile cele mai avantajoase pentru proprietari.

În acest context, în mod corect instanța de apel a reținut că nu pot fi valorificate contractele de închiriere prin aducerea unui alt reprezentant fiscal și anume G. (fostă E.) alături de reprezentantul D. desemnat de mandanți.

Aceste obligații exced evident puterilor conferite de mandanți prin procurile date, și ele, în mod indubitabil nu au fost aduse la cunoștința mandanților, chestiune de fapt statuată de prima instanță, confirmată în apel și neprobată de mandatar. Astfel, durata foarte mare a închirierilor, respectiv 50 de ani cu posibilitatea reînnoirii pe aceeași durată prin simpla voință a locatarului; stabilirea obligației de efectuare a tuturor reparațiilor, inclusiv cele curente, în sarcina proprietarului, cu scăderea acestora din prețul chiriei; instituirea unui drept de preemțiune la cumpărarea spațiilor comerciale în favoarea pârâților mandatari, cu daune în sarcina proprietarilor cu valori cuprinse între 50.000 euro și 300.000 euro; interdicția instituită în sarcina proprietarilor de a lua legătura cu subchiriașii sub sancțiunea plății unei sume de 250 euro precum și clauza referitoare la posibilitatea de a subînchiria spațiile pe baza procurilor, chiar și în situația în care acestea ar fi revocate, sunt clauze care, deși neinterzise de către lege, ar fi putut fi consimțite prin negocierea părților, însă în lipsa unor prevederi exprese în contractul de mandat, aceste clauze nu puteau fi încheiate fără a prejudicia în mod evident interesele proprietarilor.

În mod corect instanța de apel a analizat vătămarea adusă intereselor proprietarilor mandanți și prin raportare la contractele de subînchiriere încheiate de către pârâta SC C. SRL, reținându-se încasarea unor chirii substanțial mai mari decât cele stabilite prin contractele de închiriere, sume ajungând până la de patru ori mai mari decât cele stabilite prin contractele de închiriere.

Deși reiterează susținerile privind criteriul economic speculativ, s-a reținut corect că mandatul acordat a fost cu titlu gratuit, iar subînchirierea la intervale scurte de timp în condițiile arătate nu confirmă rațiuni economice speculative ci conturează elementele dolului prin reticență reținut de instanța de fond.

În același timp, ele relevă incontestabil existența unui conflict de interese dat fiind dubla reprezentare a mandatarului care în această calitate a acționat prin lezarea intereselor mandanților și în favoarea propriilor interese și ale societății SC C. SRL al cărei administrator este recurentul, stabilind numai în sarcina mandanților (reclamanții proprietari) și sancțiuni în caz de neexecutare, fără ca acestea să se regăsească, pentru echilibrul contraprestațiilor și în sarcina lor.

În sfârșit, chiar dacă s-ar considera că aparent mandatarul a rămas în limita procurilor, a împuternicirilor date, prin clauzele stabilite în sarcina mandanților a urmărit numai interesul celeilalte părți reprezentate, al societății SC C. SRL, încălcându-și obligația de loialitate față de mandanți și nu în ultimul rând abuzând de mandatul și puterile conferite.

Cu alte cuvinte, executarea mandatului nu s-a făcut cu bună-credință și loialitate, mandantul nu a fost informat de dubla calitate a mandatarului său, iar societatea, terțul beneficiar al contractelor de închiriere, al cărei administrator este însuși recurentul, a cunoscut aceste aspecte astfel cum rezultă din circumstanțele cauzei, ceea ce o plasează în sfera unei conivențe frauduloase cu mandatarul.

Contractele de închiriere încheiate în aceste condiții nu pot fi opuse mandanților, sancțiunea nulității absolute invocate de aceștia fiind pe deplin aplicabilă ca un remediu pentru încălcarea de către mandatar a obligațiilor sale esențiale.

Criticile privind greșita obligare a recurentului-pârât D. la plata sumelor cuvenite reclamanților și a cheltuielilor de judecată, nu pot fi reținute întrucât instanța de apel a constatat cu justețe că în speță s-au aplicat corect dispozițiile art. 1541 C. civ., potrivit cărora mandatarul este dator a da seamă mandantului de lucrările sale și de a-i remite tot ceea ce ar fi primit în puterea mandatului, chiar când ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit mandantului.

Astfel, în mod legal s-a statuat că reclamanții sunt îndreptățiți să pretindă chiria reală pe care ar fi încasat-o pentru spațiile în discuție dacă acestea nu ar fi fost închiriate prin intermediul societății aparținând pârâtului D., prejudiciul fiind stabilit la nivelul sumelor compuse din chiriile încasate de pârâtul D. pentru propria societate în temeiul contractelor de subînchiriere, după scăderea sumelor achitate de către pârât reclamanților cu titlu de chirie din contractele de închiriere, în măsura existenței unor astfel de dovezi.

Referitor la criticile privind cuantificarea efectivă a prejudiciului, Înalta Curte reține că susținerile prezentate nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate și exced cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 304 C. proc. civ., apărările astfel invocate situându-se în afara competențelor instanței de recurs atâta timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate (expertiza efectuată în cauză).

Pentru rațiunile mai sus înfățișate Înalta Curte în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat, constatând că motivele invocate nu relevă încălcarea dispozițiilor legale incidente.

Văzând dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum și solicitarea apărătorului intimaților-reclamanți B. și A., dovedită cu înscrisurile depuse la dosar, va fi obligat recurentul pârât D. la plata sumei de 14.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată către intimații-reclamanți (onorariu de avocat).

Sursa informației: www.scj.ro.