Considerații generale privind locul executării prin echivalent între remediile neexecutării contractului

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Considerăm potrivit și totodată realist să alăturăm cele două noțiuni, respectiv executarea prin echi­valent și răspunderea contractuală, întrucât, chiar dacă nu există identitate între cele două, ele se suprapun din punct de vedere practic, răspunderea contractuală fiind o urmare a principiului forței obligatorii a contractului. Tot astfel, daunele‑interese nu constituie altceva decât o materializare a reparației prejudiciului cauzat prin neexecutare, un autor^[15] făcând trimitere chiar la propunerea înlocuirii noțiunii de reparație cu aceea de executare a contractului prin echivalent, excluzându‑se astfel ideea de răspundere, despre care nu putem discuta în lipsa unei reparații. Astfel, pentru obținerea echivalentului prejudiciului suferit, se cer a fi îndeplinite toate condițiile răspunderii contractuale, respectiv fapta ilicită în materie contractuală, prejudiciul, vinovăția debitorului și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, condiții care vor face obiectul unei
alte lucrări.

Răspunderea contractuală reprezintă o consecință juridică a principiului forței obligatorii, prin urmare, putem identifica din acest punct de vedere și un rol sancționator al acesteia pe de parte, iar pe de altă parte, asigurarea echivalentului ne transmite în mod evident ideea de reparație ori de rol reparator al acestei răspunderi, în ambele cazuri, important este să sesizăm rigoarea pe care o presupune angajamentul con­tractual. Apoi, trebuie să observăm că ideea de sancțiune care reiese din despăgubirile oferite cu rol de echivalent, este specifică cu precădere dreptului continental, specifică sistemelor de common law fiind noțiunea de remediu^[16].

3. Caracterizarea remediului executării prin echivalent privire de ansamblu asupra răspunderii contractuale

3.1. Noțiunea și fundamentul răspunderii civile contractuale

Răspunderea, la nivel general, constituie una dintre principalele preocupări ale omenirii, dacă ne raportăm la faptul că oamenii conviețuiesc și desfășoară activități dintre cele mai diverse, este imperios necesar să existe anumite reguli care să stabilească cine, ce și în ce condiții poate să întreprindă ceva. Astfel, s‑a dezvoltat ideea de răspundere care cuprinde mai multe segmente, membrii societății fiind obligați să respecte atât normele juridice cât și pe cele morale, autoritățile statului intervenind acolo unde este cazul, pentru a îndrepta, pe cât posibil, abaterile.

Apropiindu‑ne de subiect, răspunderea civilă cuprinde la rândul ei două ramuri, pe de o parte, atunci când discutăm despre nesocotirea obligațiilor asumate printr‑un contract valabil încheiat avem o răspundere contractuală și, pe de altă parte, vorbim despre răspunderea extracontractuală, care constituie regula în materie de răspundere civilă, aceasta sancționând, potrivit art. 1349 alin. (1) C. civ., pe acele persoane care nu respectă regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impun și care aduc atingere, prin acțiuni sau inacțiuni, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane.

Cele două răspunderi amintite sunt reglementate în Codul nostru civil, la capitolul IV intitulat „ Răspunderea civilă”, Titlul II „ Izvoarele obligațiilor”, din Cartea a V‑a „Despre obligații”, care cuprinde atât prevederi separate, delimitând astfel în mod evident cele două forme ale răspunderii civile, art. 1349 C. civ. reglementând expres răspunderea delictuală, iar art. 1350 C. civ. fiind dedicat răspunderii contractuale. Observăm, așadar, particularismul acestei forme de răspundere în cadrul răspunderii civile, și delimitarea de răspunderea de drept comun, care este răspunderea delictuală. Chiar dacă reglementarea executării prin echivalent a obligațiilor, cuprinde prevederi aplicabile și neexecutării extracontractuale, trebuie să reținem faptul că domeniul principal de aplicare al executării prin echivalent, îl reprezintă răspunderea contractuală, răspunderea delictuală bucurându‑se de reguli specifice de reparare a prejudiciului, prevăzute de
art. 1381‑1395 C. civ.

În sensul celor expuse mai sus, observăm faptul că, deși Codul nostru civil delimitează cele două forme de răspundere la nivel de noțiune, acest lucru – deci o delimitare clară – nu îl regăsim și în privința condițiilor de angajare a răspunderii. Prin urmare, actuala reglementare definește cele două forme ale răspunderii la capitolul IV „Răspunderea civilă”, Titlul II al Cărții a V‑a, iar condițiile efective privind antrenarea răspunderii contractuale, sunt reglementate în Titlul V, la capitolul II „Executarea silită a obligațiilor”, iar la secțiunea
a IV‑a („Executarea prin echivalent a obligațiilor”) a capitolului anterior menționat, regăsim dispozițiile privitoare la prejudiciu și modalitățile prin care acesta poate fi reparat.

Așadar, se impune să reflectăm asupra actualei reglementărilor anterior menționate și, mergând mai departe, să ne gândim la posibilitatea de concretizare a locului pe care ar trebui să îl ocupe răspunderea civilă contractuală, în condițiile în care, neexecutarea îndatoririlor contractuale și obligația de reparare a prejudiciului „în condițiile legii”, despre care relatează articolul 1350 C. civ., se pot identifica cu secțiunea a IV‑a „Executarea prin echivalent a obligațiilor”, mai sus amintită, neexecutarea reprezentând chiar o cauză a acestei răspunderi. Desigur, nu se pune problema unei negări a existenței răspunderii contractuale, întrucât ea este reglementată expres în Codul civil, însă, putem discuta despre o reinterpretare a răspunderii contractuale, în ideea în care, așa cum arată un autor^[17], aceasta este, în fapt, sinonimă cu executarea prin echivalent.

Astfel, trebuie să observăm faptul că această răspundere nu înglobează celelalte mijloace pe care creditorul le are la îndemână atunci când debitorul său nu se ține de contract, ci, ea însăși constituie o modalitate de reparare, distinctă, excluzând celelalte mijloace tocmai prin particularismul trăsăturilor sale^[18]. În acest sens și înțelegând intenția legiuitorului de a consacra expres ambele forme ale răspunderii tocmai pentru a realiza o delimitare clară a acestora, pentru a acorda locul cuvenit răspunderii contractuale, consi­derăm totuși, că alăturarea prevederilor articolului 1350 C. civ., cu cele ale capitolului dedicat remediilor contractuale, deci cu secțiunea aferentă daunelor‑interese, ar face mai multă lumină cu privire la realitatea juridică care planează asupra acestei instituții.

Mai mult decât atât, principalele legislații care au stat la baza reglementării de la noi, cum de altfel o face și o importantă parte a doctrinei străine, abordează condițiile antrenării răspunderii derivate din încălcarea obligațiilor asumate prin încheierea valabilă a unui contract dar și rolul acesteia, referindu‑se direct la echivalent și la daune‑interese^[19]. De altfel, potrivit teoriei tradiționale, atunci când se pune problema satisfacerii creditorului, acesta din urmă va avea posibilitatea de solicita executarea în natură a prestației pe care i‑o datorează debitorul, însă, atunci când acest lucru nu mai este posibil, el va putea solicita echivalentul prestației datorate, deci daune‑interese care să repare prejudiciul cauzat din vina debitorului^[20].

Codul civil din Quebec, unul dintre modelele legislative care au stat la baza actualei reglementări de la noi, prevede expres la articolul 1458 faptul că toate persoanele au obligația să onoreze angajamentele asumate prin încheierea unui contract, în caz contrar vor fi obligate să repare prejudiciile cauzate, iar Codul civil francez stipulează la articolul 1231‑1, obligația în sarcina debitorului, de a plăti daune‑interese, fie ca urmare a neîndeplinirii obligației asumate prin încheierea valabilă a unui contract, fie ca urmare a executării cu întârziere a obligației.

Cunoscut este faptul că, la baza autonomiei de voință care guvernează contractele, stau cele trei principii: libertatea contractuală, principiul forței obligatorii și relativitatea efectelor contractului, forța obligatorie fiind și cea care antrenează mecanismul răspunderii civile. Astfel că, răspunderea contractuală presupune obligația debitorului de a repara prejudiciul cauzat creditorului său prin neexecutarea, executarea necorespunzătoare ori cu întârziere, a prestațiilor la care este obligat printr‑un contract valabil încheiat. Tot astfel, articolul 1530 Cod civil, prevede expres dreptul creditorului la daune‑interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l‑a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației. Observăm deci, faptul că, la fel ca în cazul răspunderii delictuale, și răspunderea contractuală își găsește fundamentul în conduita culpabilă a celui care nu își execută obligațiile întocmai cum ele au fost asumate^[21].

Articolul la care este consacrată răspunderea contractuală, respectiv articolul 1350 C. civ.^[22], nu cuprinde o mențiune expresă cu privire la culpa sau vinovăția debitorului contractual, deși ea reprezintă un element necesar sau o condiție esențială pentru antrenarea răspunderii. Acest fapt este atestat atât de legislația și doctrina europeană, cât și de cadrul legislativ din România, dacă ne raportăm la secțiunea dedicată executării prin echivalent a obligațiilor, capitolul II „ Executarea silită a obligațiilor”, din titlul V, dedicat executării obligațiilor, Cartea a V‑a „ Despre obligații”. Astfel, putem lesne observa cum la art. 1530 C. civ., impune condiția ca neexecutarea obligației să fie nejustificată ori culpabilă, iar art. 1547 C. civ., prevede obligația debitorului „ de a repara prejudiciul cauzat cu intenție sau din culpă”.

Ținând cont de cele enunțate mai sus, este interesant de observat cum răspunderea contractuală poate fi privită din două perspective, pe de o parte, dintr‑o perspectivă generală, o putem vedea ca un garant al principiului forței obligatorii a contractului, conținutul său moral întemeindu‑se pe ideea de reparare a răului pricinuit, prin urmare de reparare a prejudiciului; și, pe de altă parte, dintr‑o perspectivă particulară, putem să observăm cum răspunderea contractuală își găsește mai departe reglementarea, la capitolul dedicat remediilor contractuale, mai exact în cadrul secțiunii dedicate executării prin echivalent a obligațiilor con­tractuale, ceea ce înseamnă că, prin răspunderea contractuală, se dorește a se conveni un echivalent care urmează să fie plătit pentru obligațiile contractuale asumate dar neîndeplinite.

Funcțiile răspunderii civile contractuale

Mai înainte de a supune analizei funcțiile răspunderii civile contractuale, considerăm că se impune să ne îndreptăm atenția asupra funcțiilor răspunderii în general, în ideea de a clarifica importanța stabilirii factorilor determinanți ai răspunderii, de clarificare a rolului fundamental pe care răspunderea îl are de îndeplinit la nivel general. Astfel, în contextul unei societăți care se află în permanentă mișcare și evoluție, comportamentul nepotrivit al unei persoane sau conduita injustă, constituie un permanent factor de risc în ce privește apariția conflictului legal și, implicit, de determinare a răspunderii care poate fi antrenată. Indiferent că vorbim despre o conduită prejudiciabilă dar care nu rezultă dintr‑un contract valabil încheiat, deci despre antrenarea unei răspunderi extracontractuale, ori despre neîndeplinirea cauzatoare de prejudicii, a obligațiilor asumate printr‑un contract valabil încheiat, deci despre o răspundere contractuală, vorbim, în fapt, despre nașterea unui drept la reparație, menit să apere drepturile subiective ale omului și să restabilească ordinea socială.

Dacă ne raportăm la noțiunea de drept subiectiv civil, putem observa în definiția recent actualizată de către un autor^[23], faptul că „reprezintă acea facultate ori prerogativă, recunoscută și garantată de normele dreptului obiectiv, în temeiul căreia titularul său poate obține, dintr‑o situație juridică determinată, un anumit avantaj sau folos exclusiv, material sau moral, după caz. Mai pe scurt, dreptul subiectiv este avantajul recunoscut și garantat exclusiv titularului, de către normale dreptului civil, într‑o situație juridică determinată, respectiv în cadrul unui raport civil patrimonial ori extrapatrimonial, după caz”. Prin urmare, potrivit unei norme elementare de conduită, cel care greșește trebuie să își asume faptul că prin conduita sa a cauzat un prejudiciu celuilalt, și să plătească.

Revenind la funcțiile răspunderii civile, ne vom îndrepta atenția pe de o parte asupra noțiunii de prevenție care trebuie să guverneze conduita fiecărei persoane și, de asemenea, asupra necesității de educare a populației în spiritul respectării legilor, al onestității în raporturile juridice ș.a. Pe de altă parte, vom avea în vedere și necesitatea de reparare a răului pricinuit prin nerespectarea normelor de conduită fie izvorâte dintr‑un contract valabil încheiat, fie extracontractuale. Pe scurt, în prezenta analiză, vom ave în vedere funcția preventiv‑educativă și funcția reparatorie, recunoscute atât în dreptul intern, cât și în cel european, mai cu seamă în dreptul francez – drept care reprezintă o sursă inepuizabilă de inspirație atât pentru legislație, cât și pentru doctrina de la noi.