Considerații generale privind locul executării prin echivalent între remediile neexecutării contractului

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Remediile neexecutării contractului

1.1. Noțiune și scurtă analiză privind reglementarea remediilor

Potrivit articolului 1270 C. civ., contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante, astfel că acesta se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege. Din acest principiu de drept putem lesne înțelege faptul că, de la momentul la care manifestă un consimțământ valid, iar toate celelalte condiții cerute pentru ca un contract să ia naștere în mod valabil sunt îndeplinite, părțile sunt ținute să își îndeplinească obligațiile întocmai cum ele au fost asumate. De asemenea, în temeiul acestui principiu, creditorul are posibilitatea să ceară executarea creanței debitorului său, realizându‑se astfel echilibrul economic între cei doi, în temeiul art. 1516 C. civ., care prevede expres la alin. (1) dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației. Dreptul nostru civil cunoaște o serie de remedii sau drepturi ale creditorului în caz de neexecutare, acestea fiind reglementate în capitolul II „ Executarea silită a obligațiilor”, din Titlul V al Cărții a V‑a („Despre obligații” art. 1516‑1557 C. civ.) dedicat executării obligațiilor, remedii deschise oricărei neexecutări, fie că este contractuală, fie extracontractuală^[1].

Prin remedii ale neexecutării contractului, înțelegem acele posibilități pe care le are la îndemână creditorul, atunci când debitorul său fie refuză, fie execută cu întârziere ori necorespunzător, obligațiile pe care și le‑a asumat prin încheierea unui anumit contract. Desigur, atunci când vorbim despre mijloacele juridice pe care le are la îndemână creditorul pentru a restabili echilibrul contractual, trebuie să avem în vedere că acesta din urmă, pe lângă interesul propriu de care este ghidat atunci când invocă un anumit remediu, va trebui, totodată, să țină cont și de reperele legislative ori eventualele limitări care se impun, în exprimarea opțiunii sale. În orice caz, creditorul trebuie mai întâi de toate să identifice cauza care a dus la neîndeplinirea obligațiilor întocmai cum ele au fost asumate de către debitorul său, altfel spus, trebuie verificat dacă neexecutarea a fost nejustificată, sau dacă a fost justificată și nu i se datorează debitorului.

1.2. Principiile invocării remediilor

La baza acestor remedii sau mijloace pe care creditorul le are la îndemână, se află niște reguli care le guvernează, astfel că, principiile invocării remediilor sunt cele care reglementează criteriile de aplicare corespunzătoare tuturor remediilor. Prin urmare, identificăm mai întâi principiul dreptului la o executare conformă, regulă care stabilește ceea ce mai sus am arătat, și anume dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligațiilor, consacrat la alin. (1) art. 1516 C. civ., drept care dacă este încălcat, deci dacă executarea nu corespunde din punct de vedere cantitativ, calitativ dar și temporal, oferă posibilitatea creditorului de a obține pe altă cale prestația promisă.

Un alt principiu este acela al neexecutării, de altfel, chiar condiția supremă a invocării remediilor, trebuie să aibă la bază o neexecutare. Trebuie să acordăm însă atenția cuvenită acestei neexecutări, întrucât, în funcție de însemnătatea ei, creditorul poate apela la un remediu ori la altul, astfel că, dacă pentru a invoca rezoluțiunea, neexecutarea trebuie să fie îndeajuns de însemnată, pentru a solicita reducerea prestațiilor, neexecutarea este suficient să existe. De asemenea, în ce privește existența vinovăției, aceasta nu reprezintă o condiție care trebuie îndeplinită pentru a se putea invoca majoritatea remediilor, ci numai în cazul invocării remediului daunelor‑interese, va trebui îndeplinită și condiția vinovăției. Un alt aspect se referă la aceea că neexecutarea nu trebuie să fie justificată, adică, atunci când debitorul dovedește o justificare, creditorul va fi limitat în privința remediilor pe care le poate invoca sau chiar îi va fi imposibil să invoce vreun astfel de remediu, în funcție de natura justificării, Codul civil prevăzând expres la secțiunea 6 din capitolul dedicat remediilor, cauzele justificate de neexecutare a obligațiilor contractuale, adică situații care permit parțial sau total debitorului, sa nu execute prestația asumată^[2]. Tot astfel, neexecutarea trebuie să nu fie imputabilă creditorului, înțelegând prin aceasta tocmai ceea ce Codul civil prevede expres la art. 1517 și anume faptul că o parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată chiar de propria sa acțiune sau omisiune.

Având în vedere contractul ca rezultat al voinței libere a părților, este și firesc ca acesta să aibă putere de lege între părțile care îl încheie, acestea din urmă executând prestațiile cu bună‑credință, întocmai cum și le‑au asumat. Astfel, o altă regulă cu valoare de principiu este aceea a priorității executării în natură a obligațiilor asumate, ceea ce în doctrină mai apare sub numele de principiul favor contractus, adică dreptul creditorului de a obține de la debitorul său, prestația întocmai cum acesta din urmă s‑a angajat să i‑o procure. De asemenea, putem lesne observa cum Codul nostru civil promovează și prioritizează îndeplinirea voinței părților, dreptul la executarea în natură, stipulând expres la art. 1527 alin. (1) posibilitatea creditorului de a cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o astfel de executare este imposibilă. De altfel, așa cum într‑un tratat de drept civil al obligațiilor se arată^[3], acest principiu are chiar rol organizator întrucât, stabilește niște reguli esențiale în ce privește ierarhia remediilor. Astfel, potrivit art. 1551 alin. (1) C. civ., creditorul nu are dreptul la rezoluțiune atunci când neexecutarea este de mică însemnătate, altfel spus, creditorul nu poate invoca rezoluțiunea decât atunci când neexecutarea este una însemnată.

Tot astfel, ideea de menținere a contractului și care vine în completarea celei de mai sus, rezultă și din termenul suplimentar de executare acordat debitorului, art. 1522 alin. (1) C. civ. prevăzând expres faptul că debitorul poate fi pus în întârziere fie printr‑o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată, astfel că, putem lesne observa accentul pus de legiuitor, pe ideea de menținere a contractului, de executare a acestuia întocmai cum a fost asumat de părți, iar la art. 1549 alin. (2) este specificat expres că rezoluțiunea poate avea loc pentru o parte a contractului numai dacă executarea sa este divizibilă; în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una dintre părți a obligației, nu atrage rezoluțiunea contractului față de celelalte părți, cu excepția cazului în care prestația neexecutată trebuia, după circumstanțe, să fie considerată esențială.

Punerea în întârziere, regula cu valoare de principiu, presupune tocmai acordarea termenului supli­mentar de executare despre care am făcut vorbire mai sus, insistându‑se în această ierarhie a aplicării remediilor, pe ideea de executare în natură, art. 1516 alin. (2) C. civ., stipulând expres faptul că atunci când debitorul nu își execută obligația și se află în întârziere, creditorul poate, la alegerea sa și fără a pierde dreptul la daune‑interese, dacă i se cuvin, mai întâi să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligației, urmând ca doar apoi să aibă posibilitatea invocării rezoluțiunii ori a utilizării oricărui alt mijloc pentru realizarea dreptului său. Iată deci, că acest remediu al termenului suplimentar acordat debitorului, este prioritar în raport cu celelalte remedii, mai puțin cu remediul daunelor‑interese, aspect ce rezultă negreșit, din prevederile art. 1522 C. civ.^[4].

Important de menționat este situația excepțională a debitorului aflat de drept în întârziere, situație pe care creditorul trebuie să o dovedească pentru a se putea folosi de ea.

Un alt principiu care reiese din întreaga reglementare a remediilor, este acela al cumulului acestor remedii, și care presupune faptul că, atâta vreme cât nu sunt incompatibile, remediile pot fi cumulate, astfel că, spre exemplu, până la expirarea termenului suplimentar acordat debitorului pentru a‑și executa obligația, creditorul poate să suspende executarea propriei obligații, poate să ceară și daune‑interese, deci poate apela iată la un alt remediu în paralel, însă, potrivit art. 1522 alin. (4) C. civ., creditorul nu poate apela la celelalte drepturi prevăzute la art. 1516 C. civ., decât în situația în care debitorul îi aduce la cunoștință în mod expres faptul că nu va executa obligația în termenul stabilit sau dacă, la expirarea termenului, obligația nu a fost executată.

Pe de altă parte, este important să reținem faptul că dreptul la daune‑interese este, de principiu, cumulabil cu orice alt remediu, cu precizarea că, atunci când se pune problema unei neexecutări fortuite, acest drept nu va putea fi solicitat, după cum reiese din art. 1530 C. civ., care prevede expres dreptul la daune‑interese al creditorului pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l‑a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației. De asemenea, tot din reglementarea remediilor rezultă faptul că debitorul are cale liberă în a alege dacă dorește sau nu să renunțe la un anumit remediu și să invoce un altul, desigur, acest drept de a alege putând fi exercitat numai în limitele moralei și în spiritul legii, deci nu abuziv ori nedrept.

În fine, atunci când ne raportăm la clauze care limitează sau exclud răspunderea contractuală, trebuie să avem în vedere faptul că aceste clauze sunt aplicabile și remediilor, astfel că, articolul 1355 C. civ., consacrat acestor clauze, este aplicabil și în cazul remediilor, însă aceste aspecte vor face obiectul unei cercetări ulterioare.

1.3. Clasificarea remediilor

Atunci când discutăm despre remedii, avem în vedere posibilitățile sau realmente drepturile pe care le are creditorul atunci când debitorul nu își execută obligațiile asumate prin încheierea în mod valabil a unui contract. Aceste remedii sau posibilități pe care le are creditorul pot fi naturale, acestea conducând la realizarea în fine a contractului într‑o manieră cât mai apropiată de calea inițial asumată. Un astfel de remediu natural este termenul suplimentar de executare acordat debitorului, acesta rezultând din prevederile art. 1521 C. civ., potrivit căruia, punerea în întârziere poate opera de drept sau la cererea creditorului iar art. 1522 alin. (1) C. civ. stipulează în mod expres faptul că debitorul poate fi pus în întârziere fie printr‑o notificare scrisă prin care creditorul îi solicită executarea obligației, fie prin cererea de chemare în judecată.

Acest termen poate fi văzut și ca o a doua șansă acordată debitorului care nu își execută obligația ajunsă la scadență, și presupune acordarea unei perioade de timp în interiorul căreia debitorul să execute prestația la care s‑a obligat în mod voit. De asemenea, din reglementarea drepturilor creditorului, rezultă faptul că termenul suplimentar de executare reprezintă și o condiție pentru invocarea celorlalte remedii, astfel că există obligația legală a creditorului de a acorda, mai întâi de invocarea oricărui alt remediu, cu excepția daunelor‑interese și a excepției de neexecutare, un termen în care debitorul să își execute obligația, mai puțin în cazul în care debitorul se află de drept în întârziere^[5], situație în care creditorul poate invoca celelalte remedii, în limitele legii.

Un alt remediu natural este executarea silită în natură, astfel Codul civil prevede la art. 1516, dreptul creditorului la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, executare care dacă nu are loc, îndreptățește creditorul la obținerea pe cale forțată a prestației datorate de către debitor, mai puțin în situația în care o astfel de executare în natură nu mai este posibilă. Prin urmare, remediul executării silite în natură poate fi invocat de către creditor numai atunci când există o punere prealabilă în întârziere, fie ea la cerere sau de drept, și este necesar ca executarea în natură să fie posibilă, întrucât, dacă spre exemplu, bunul piere, atunci va fi evident că remediul nu‑și mai găsește aplicabilitatea. De asemenea, este necesar să nu existe o altă cauză justificată de a refuza executarea, pentru debitor, în sensul în care, atunci când creditorul însuși nu își execută obligația, este firesc să nu i se poată impune debitorului executarea în astfel de condiții.

Excepția de neexecutare a contractului reprezintă o altă modalitate de reparație pe cale naturală a unui contract neexecutat întocmai cum acesta a fost asumat de către debitor, astfel că, potrivit art. 1556 C. civ., atunci când obligațiile născute dintr‑un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părți nu execută sau nu oferă executarea obligației, cealaltă parte poate, într‑o măsură corespunzătoare, să refuze execu­tarea propriei obligații, afară de cazul în care din lege, din voința părților sau din uzanțe rezultă că cealaltă parte este obligată să execute mai întâi.