Considerații generale privind locul executării prin echivalent între remediile neexecutării contractului

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor și ținând seama de mica însemnătate a prestației neexecutate, acest refuz ar fi contrar bunei‑credințe, astfel că X nu poate refuza să îi livreze anumite produse lui Y, pe motiv ca acesta din urmă nu i‑a returnat ambalajele vechi, obligație accesorie și care nu ar justifica invocarea excepției.

Aceste prevederi care privesc neexecutarea sunt pe deplin justificate, întrucât, o parte nu are cum să pretindă celeilalte ceva ce chiar ea nu îndeplinește, cuvântul dat fiind, în egală măsură, responsabilitatea tuturor părților unui contract, fiind deci justificat refuzul celui care nu primește ceea ce i se datorează.

Discutăm astfel despre existența unor obligații, ambele exigibile, care își au temeiul în același contract sinalagmatic, obligații a căror neexecutare trebuie să fie suficient de importantă pentru a putea fi invocat acest remediu. Tot astfel, se impune ca neexecutarea să nu se datoreze celui care invocă excepția, astfel că, atunci când o persoană parte a unui contract, cu bună știință împiedică cealaltă parte să își execute obligațiile, nu vom putea discuta despre invocarea acestui remediu, fapt ce reiese din prevederile art. 1517 C. civ., care prevede expres faptul că o parte nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune. Acest remediu, așa cum am arătat și mai sus, nu presupune o punere prealabilă în întârziere, ba chiar el poate fi invocat în același timp cu acordarea termenului suplimentar de executare^[6]. În fine, acest mijloc de apărare al creditorului este unul provizoriu, întrucât, el conduce la o suspendare a executării propriei obligații, urmând ca reacția debitorului la invocarea excepției, să determine o un anumit comportament al creditorului, privind invocarea celorlalte remedii. Astfel, în funcție de modul în care debitorul își justifică neexecutarea sau manifestă deschis intenția de a nu executa contractul, creditorul își va putea dori executarea silită în natură sau chiar rezoluțiunea contractului. Dacă, însă, debitorul renunță la starea de pasivitate și începe executarea obligației, creditorul va trebui să renunțe la invocarea excepției și să își execute și el obligațiile^[7].

Dacă am stabilit modul de operare al remediilor naturale, vom discuta în cele ce urmează despre a doua categorie de remedii și anume remediile substitutive, care au rolul de a substitui sau de a înlocui executarea pe cale naturală a contractului, din această categorie făcând parte rezoluțiunea, rezilierea, reducerea prestațiilor și daunele‑interese. Prin urmare, rezoluțiunea reprezintă un alt remediu pe care îl are la îndemână creditorul, în caz de neexecutare a obligațiilor de către debitor, și constă în desființarea cu efect retroactiv, a contractului. Potrivit art. 1549 alin. (1) C. civ., dacă nu cere executarea silită a obligațiilor contrac­tuale, creditorul are dreptul la rezoluțiunea sau, după caz, rezilierea contractului, precum și la daune‑interese, dacă i se cuvin. Deosebim cele două remedii, după cum contractul este cu executare succesivă (rezilierea) sau cu executare dintr‑o dată (rezoluțiunea), și după cum generează efecte și pentru trecut (rezoluțiunea) ori numai pentru viitor (rezilierea).

Cel mai important aspect al posibilității invocării rezoluțiunii, ține de caracterul însemnat al neexecutării, astfel că, este imperios necesar ca neexecutarea obligațiilor de către debitor să fie suficient de însemnată pentru a putea opera rezoluțiunea, adică, cel care o invocă să fie lipsit de ceea ce pe bună dreptate se aștepta să primească de la debitor. În ce privește rezilierea, este suficientă și o neexecutare neînsemnată, dacă aceasta are un caracter repetat. De asemenea, neexecutarea trebuie să privească o obligație contractuală, neimputabilă creditorului, cu precizarea că, uneori este posibilă invocarea rezoluțiunii și pentru încălcarea obligației de bună‑credință ori a altor obligații care derivă din aceasta, și să fie suficient de gravă, indiferent dacă vorbim despre o neexecutare totală sau parțială.

Potrivit art. 1550 C. civ., rezoluțiunea poate fi dispusă de instanță la cerere, sau, după caz, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită; în cazurile anume prevăzute de lege sau dacă părțile au convenit astfel, rezoluțiunea poate opera de plin drept. Astfel, dacă neexecutarea este suficient de însem­nată iar debitorului i s‑a acordat un termen suplimentar de executare, chiar și de către instanță din oficiu (dacă creditorul solicită instanței direct rezoluțiunea), instanța va fi cea care se va pronunța asupra rezolu­țiunii. În mod excepțional, atunci când debitorul se află de drept în întârziere, acordarea termenului nu mai este necesară. Rezoluțiunea unilaterală presupune chiar o declarație unilaterală a creditorului care, în urma neexecutării însemnate și a punerii prealabile în întârziere, își manifestă voința de a desființa contractul pentru neexecutare, prin intermediul unui act unilateral, o declarație care va putea fi doar verificată de instanță în ce privește îndeplinirea condițiilor rezoluțiunii, și a modului în care aceasta operează. Declarația va fi comunicată în scris debitorului și va produce efecte chiar de la momentul realizării acestei comunicări^[8].

Rezoluțiunea convențională este acel tip de rezoluțiune care operează în temeiul anumitor clauze contractuale anume inserate în contract de către părți, denumite și pacte comisorii care, potrivit art. 1533 alin. (1) C. civ., vor produce efecte numai dacă prevăd în mod expres obligațiile a căror neexecutare atrage rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului. Tot astfel, este foarte important ca aceste pacte sau clauze rezolutorii, rezultatul voinței părților de altfel, să fie invocate cu bună‑credință, iar neexecutarea la care se face referire în pact, să fie suficient de serioasă și însemnată. În fine, pentru a putea opera rezoluțiunea convențională, se cere să existe o notificare specializată, politica focului de avertisment, cum arată un autor^[9], prin care creditorul aduce la cunoștința debitorului faptul că a invocat rezoluțiunea și condițiile în care aceasta operează.

Prin urmare, atunci când creditorul nu se bucură de executarea în natură a obligațiilor, termenul suplimentar de executare nu dă rezultate, iar executarea silită nu mai este posibilă sau, pur și simplu nu mai prezintă interes pentru creditor, partea care și‑a executat obligațiile, va prefera rezoluțiunea, pentru a pune capăt contractului care îi creează o situație incertă și își va recupera astfel prestația executată, putând obține chiar și despăgubiri, dacă este cazul.

Reducerea prestațiilor reprezintă un alt remediu substitutiv, menit să îl protejeze pe creditorul care nu poate invoca rezoluțiunea pentru că neexecutarea nu este una suficient de însemnată. Astfel, în situația în care debitorul nu își execută obligația ori o execută în mod defectuos sau cu întârziere, creditorul poate solicita, în măsura în care este posibil, reducerea propriilor prestații, desigur, cu acordarea, în prealabil, a termenului suplimentar de executare, mai puțin în cazul în care punerea în întârziere operează de drept. Dacă nu va putea beneficia nici de acest remediu, creditorului îi va rămâne posibilitatea solicitării de daune‑interese, acestea din urmă reprezentând un alt remediu substitutiv, deci un alt mijloc pe care creditorul îl are la îndemână și pe care îl vom analiza în cele ce urmează.

2. Executarea prin echivalent, veritabil remediu al neexecutării obligațiilor contractuale

În ceea ce privește executarea prin echivalent, ca remediu al neexecutării obligațiilor dintr‑un contract valabil încheiat, legea^[10] prevede faptul că orice persoană este datoare să își execute obligațiile pe care le‑a contractat, în caz contrar, ori de câte ori debitorul nu își îndeplinește obligația asumată, așa cum s‑a convenit ori așa cum legea prevede, creditorul va avea dreptul la despăgubiri corespunzătoare obligației care ar fi trebuit îndeplinită. Dreptul la acest remediu, este un drept care își găsește fundamentele și în doctrina franceză care, în consacrarea teoriei culpei contractuale, stipulează că debitorul în culpă, nu se poate elibera, de principiu, decât prin executarea serviciului la care este obligat, însă, atunci când acest lucru se dovedește a fi imposibil, creditorul are dreptul la obținerea echivalentului serviciului datorat^[11].

Executarea prin echivalent reprezintă un remediu al neexecutării contractului, neexecutarea fiind o cauză a răspunderii contractuale, răspundere pe care o regăsim reglementată în Carte a V‑a a Codului civil, carte dedicată obligațiilor. Cartea a V‑a debutează chiar cu definirea obligației, precizând că obligația reprezintă acea legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta din urmă are dreptul să obțină prestația datorată (art. 1164 C. civ.).

Prin urmare, este absolut firesc ca obligația asumată de către debitor să fie executată întocmai cum părțile au stabilit, însă, dacă aceasta nu se petrece, creditorul are dreptul de a pretinde și de a obține de la debitorul său echivalentul prejudiciului pe care l‑a suferit ca urmare a neexecutării, a executării întârziate ori necorespunzătoare a obligației. Spre exemplu, într‑un contract de vânzare, dacă vânzătorul nu predă bunul, îl predă într‑o stare necorespunzătoare ori îl predă cu întârziere, creditorul are posibilitatea să solicite această executare prin echivalent, adică să obțină echivalentul prejudiciului, daunele‑interese corespun­zătoare pierderii suferite. Aceste daune‑interese sunt cerute atunci când executarea în natură nu mai este posibilă, ori creditorul nu mai este interesat de o astfel de executare. În exemplul mai sus prezentat, ne putem imagina situația debitorului căruia îi corespunde obligația de a livra brazi de Crăciun, livrare care dacă nu se petrece până înaintea sărbătorilor de iarnă, desigur că nu îi va mai servi creditorului, astfel că acesta din urmă va prefera să fie despăgubit pentru pierderea suferită, mai exact pentru investiția efectuată.

Pentru a înțelege mecanismul de funcționare al executării prin echivalent ca remediu, este important să identificăm și formele imposibilității de executare în natură, astfel că, imposibilitatea executării în natură poate fi materială, atunci când obiectul care trebuia livrat a dispărut complet, sau atunci când întârzierea în executare este de așa natură încât nu mai prezintă vreun interes pentru creditor, iar în acest din urmă caz putem lua exemplul de mai sus, cu brazii de Crăciun care nu au fost livrați la timp; tot astfel, livrarea unei rulote închiriate pentru o vacanță, după ce vacanța s‑a finalizat ș.a. Imposibilitatea mai poate fi juridică, atunci când un terț de bună‑credință are un drept întemeiat care paralizează executarea contractului, ca de exemplu, situația unei promisiuni unilaterale de vânzare ori a unui pact de preferință. Dacă, însă, se dovedește faptul că terțul care achiziționează este de rea‑credință, ceea ce presupune o înțelegere secretă, frauduloasă, cu cel care a promis, atunci nulitatea trebuie să poată fi obținută. Totuși, substituirea nu poate fi obținută nici măcar în caz de fraudă, datorită naturii limitate a drepturilor generate de un astfel de pact.

Imposibilitatea mai poate fi morală, astfel că, în acest caz ne raportăm la faptul că nimeni nu poate fi obligat sa facă un anumit lucru, libertatea individuală fiind la loc de cinste. Vorbim deci despre o obligație de natură personală, pe care numai debitorul poate să o execute, astfel că, un artist nu poate fi obligat să execute o operă la comandă, ba chiar opera ar fi putut fi realizată, dacă debitorul nu ar fi forțat să o execute și să o livreze la un anumit moment^[12].

Așa cum am arătat mai sus, executarea prin echivalent este doar unul dintre remediile la care poate apela creditorul în cazul neexecutării culpabile a obligației de către debitor, fiind însă singurul remediu care se poate cumula cu orice alt remediu, acest fapt datorându‑se pe de o parte naturii sale pecuniare și pe de altă parte funcției reparatorii pe care o îndeplinește^[13]. În ce privește noțiunea de răspundere contractuală, doctrina subliniază faptul că neexecutarea unui contract poate produce aceleași consecințe precum un delict sau un cvasidelict, și anume obligarea debitorului la reparație^[14]. Codul nostru civil reglementează răspun­derea personală a debitorului pentru neexecutarea obligației asumate la art. 1518 și răspunderea contrac­tuală a debitorului pentru fapta altei persoane la art. 1519, iar, pe de altă parte, o întreagă secțiune (Secțiunea a 4‑a din Cartea V dedicată obligațiilor, art. 1530‑1548 C. civ.) este dedicată răspunderii contractuale, asimilată executării prin echivalent.