Cerere privind obligarea pârâtei la efectuarea tuturor demersurilor legale, administrative sau judiciare, pentru încadrarea posturilor reclamanților în categoria celor de muncă în condiţii deosebite (NCPC, C. muncii, L. nr. 62/2011)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 859/2021

NCPC: art. 59, art. 133 alin. (2), art. 135; C. muncii: art. 269 alin. (3); L. nr. 62/2011: art. 210

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente, stabilind competența soluționării acesteia în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte constată că obiectul prezentului dosar îl constituie cererea mai multor reclamanți, între care, și a reclamanților din cauza de față, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională Antidrog, de obligare a pârâtei la efectuarea tuturor demersurilor legale, administrative sau judiciare, pentru încadrarea posturilor acestora în categoria celor de muncă în condiții deosebite, similar personalului instituției cu atribuții similare celor ale reclamanților, dar încadrate ca funcționari publici cu statut special.

Se observă că Tribunalul Cluj a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată înregistrate inițial sub nr. x/2020, în ce privește reclamanții care nu au domiciliul pe raza județului Cluj, formând dosare noi pentru fiecare dintre aceștia.

În dosarul nr. x/2020, în legătură cu care s-a ivit conflictul negativ de competență supus analizei, Tribunalul Cluj a admis excepția necompetenței sale teritoriale de soluționare a cauzei pentru salariații C., GGG., FFF., EEEE., HH., EEEEE., AAAA., MM., XXX., IIII., SSS., CCCCC., PP., GG., OOOO., VVVV., WWWW., NN., II., UUU., DDDDD., OO., NNNN., WWW., XX., P., QQ. și IIIII., cu locul de muncă în Municipiul București, dispunând declinarea competenței de soluționare a acțiunii acestor reclamanți, în favoarea Tribunalului București.

Problema care a generat desesizarea instanțelor aflate în conflict o constituie interpretarea diferită a prevederilor art. 269 alin. (3) din Codul Muncii, raportat la art. 59 C. proc. civ., din perspectiva competenței teritoriale de soluționare a litigiului.

Înalta Curte reține că potrivit dispozițiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii, dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

Se constată, totodată, că, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din Cod, în legătură cu competența de soluționare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competență alternativă, în favoarea instanței de la locul de muncă sau a instanței de la domiciliul reclamantului.

Într-adevăr, în temeiul dispozițiilor art. 269 alin. (3) din Codul Muncii, în caz de coparticipare procesuală cererea de chemare în judecată având ca obiect conflict de muncă poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți.

Însă, în cauză, părțile din dosarul inițial înregistrat pe rolul Tribunalului Cluj, sub nr. x/2020, a reținut instanța că nu se află în situația de coparticipare procesuală, astfel cum este reglementată prin art. 59 C. proc. civ., care stipulează în sensul că mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligație comună, dacă drepturile sau obligațiile lor au aceeași cauză, ori dacă între ele există o strânsă legătură.

În acest sens, Tribunalul Cluj a constatat că fiecare dintre reclamanți urmărește recunoașterea unor drepturi subiective proprii, în virtutea unor raporturi individuale de muncă derulate în cadrul pârâtei, iar solicitarea dedusă judecății de către fiecare reclamant, precum și modalitatea de cercetare a cauzei, nu sunt comune, chiar dacă se referă la obligarea aceluiași angajator să reîncadreze locurile de muncă la care aceștia își desfășoară activitatea, în categoria celor de muncă în condiții deosebite, similar personalului instituției cu atribuții similare celor ale reclamanților, dar încadrate ca funcționari publici cu statut special.

Astfel fiind, învestită fiind cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte nu poate interveni asupra măsurii disjungerii dispuse de instanța inițial învestită- Tribunalul Cluj, căci, în caz contrar, s-ar exercita un control judiciar însuși ori chiar s-ar lipsi de finalitate o dispoziție a instanței – de disjungere – pe calea regulatorului de competență, ceea ce este inadmisibil.

Ca atare, față de faptul că prorogarea de competență la care se referă art. 269 alin. (3) din Codul Muncii a fost înlăturată, în opinia instanței de disjungere neexistând decât formal o coparticipare procesuală activă, întrucât, a reținut aceasta, fiecare dintre reclamanți urmărește drepturi izvorâte din propriul raport de muncă derulat cu unitatea angajatoare, și între cererile lor nu există o strânsă legătură, Înalta Curte va reține că instanța competentă teritorial să soluționeze cauza de față este cea reglementată prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, respectiv, Tribunalul în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, chiar dacă, aparent, cererile lor urmează același regim juridic și probator.

În consecință, în aplicarea art. 210 din Legea nr. 62/2011, Înalta Curte apreciază că instanța competentă teritorial să soluționeze prezenta cauză este Tribunalul București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Temeiul legal al soluției

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a civilă, de conflicte de muncă și asigurări sociale.

Sursa informației: www.scj.ro.