Cazurile de casare prevăzute de lege. Respingerea recursurilor ca nefondate (NCPP, NCP, L. nr. 682/2002)

16 sept. 2019
1 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 51 vot, medie: 5,00 din 5 (1 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 127

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 121/RC/2018

NCPP: art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, art. 275 alin. (2) și (6), art. 433, art. 438, art. 442 alin. (2), art. 447 alin. (2); L. nr. 682/2002: art. 19; NCP: art. 5 alin. (1), art. 35 alin. (1), art. 295

GALA LADY LAWYER, ediția a VI-a

Recursul în casație, în reglementarea C. proc. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive, însă doar în limita cazurilor de casare prevăzute expres și limitativ de legiuitor la art. 438 C. proc. pen.

Prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, a cărei soluționare este dată numai în competența Înaltei Curți de Casație și Justiție, este analizată conformitatea hotărârilor definitive atacate cu regulile de drept, însă numai prin raportare la cazurile de casare prevăzute de 438 C. proc. pen. Acestea pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

În calea extraordinară a recursului în casație nu se rejudecă litigiul, respectiv fondul cauzei, ci se fac aprecieri asupra hotărârii date și dacă ea corespunde sau nu legii. Recursul în casație reprezintă un mijloc de a repara ilegalitățile și nu are, în consecință, drept obiect rezolvarea unei cauze penale, ci sancționarea deciziilor necorespunzătoare, în scopul respectării legislației și a uniformității jurisprudenței.

Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului și spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, scopul său fiind acela de a îndrepta erorile de drept comise de curțile de apel și de Înalta Curte, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege.

În conformitate cu art. 442 alin. (2) C. proc. pen., instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prev. de art. 438 C. proc. pen. invocate în cererea de recurs în casație.

Totodată, se reține că, în conformitate cu prevederile art. 447 alin. (2) C. proc. pen., la judecarea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casație și care au fost invocate în motivarea acesteia și, de asemenea, este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate de părți sau procuror.

Prin motivele de recurs în casație formulate de inculpații B. și A. a fost invocată incidența cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 12 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, iar prin motivele de recurs în casație formulate de inculpatul C. a fost invocat cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., potrivit căruia hotărârile sunt supuse casării dacă inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de recurenta inculpată B. motivat de împrejurarea că instanța de apel a aplicat greșit pedeapsa de 6 ani închisoare în loc. de 5 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă agravată și în formă continuată prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 35 alin. (1) C. pen. și art. 5 alin. (1) C. pen. și cu reținerea art. 19 din Legea nr. 682/2002, Înalta Curte consideră că, pot fi încadrate în dispozițiile legale prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei de către instanța de apel prin stabilirea unei pedepse neprevăzută de lege sau prin depășirea limitelor legale.

În speță, Înalta Curte constată că inculpata a invocat că urmare a reținerii dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, pedeapsa trebuia redusă la 5 ani închisoare.

Analizând aspectele invocate, Înalta Curte constată că potrivit art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, limitele de pedeapsă sunt cuprinse între 4 ani și 10 ani închisoare; făcând, în continuare, aplicarea dispozițiilor art. 36 alin. (1) C. pen. referitor la pedeapsa pentru infracțiunea continuată, care prevede că maximul pedepsei se poate majora cu 3 ani în cazul pedepsei închisorii, limitele de pedeapsă astfel obținute sunt cuprinse între 4 ani și 13 ani închisoare; reducând la jumătate aceste limite de pedeapsă față de incidența dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, rezultă că instanța trebuia să aplice o pedeapsă cuprinsă între 2 ani și 6 ani și 6 luni închisoare, motiv pentru care critica inculpatei este neîntemeiată, cuantumul pedepsei aplicate de 6 ani închisoare se încadrează în limitele legale de pedeapsă.

Înalta Curte constată că pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenței cauzelor de agravare și de reducere a pedepsei reținută prin hotărârea definitivă de condamnare.

Referitor la cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., invocat de recurentul inculpat A. motivat de împrejurarea că instanța de apel nu a aplicat dispozițiile art. 19 din Legea nr. 682/2002 privind protecția martorilor, deși acesta a solicitat efectuarea unei adrese procurorului în sensul de a comunica dacă denunțul formulat de acesta s-a materializat, Înalta Curte consideră că, pot fi încadrate în dispozițiile legale prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei de către instanța de fond și de apel prin stabilirea unei pedepse neprevăzute de lege sau prin depășirea limitelor legale.

În speță, Înalta Curte constată că inculpatul a invocat aplicabilitatea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002, în sensul reducerii la jumătate a limitelor de pedeapsă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, respectiv în calea de atac extraordinară a recursului în casație, or din interpretarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 682/2002 rezultă fără echivoc că reținerea sau nu a cauzei legale de reducere a pedepsei este o chestiune de apreciere a instanței de fond sau de apel, acestea fiind singurele în măsură să stabilească dacă un inculpat a denunțat și a facilitat sau nu identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit infracțiuni.

Astfel, Înalta Curte apreciază că aspectele invocate de inculpat în susținerea cererii de recurs în casație nu pot fi circumscrise cazului de recurs în casație prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., întrucât nu permite Înaltei Curți să cenzureze reținerea sau nereținerea unei cauze de reducere a pedepsei prin hotărârea definitivă de condamnare, ci numai dacă pedeapsa aplicată se situează în limitele rezultate ca efect al incidenței unei cauze de reducere a pedepsei, în ipoteza în care prin hotărârea definitivă de condamnare a fost reținută o astfel de cauză.

În același context argumentativ, Înalta Curte constată că motivele invocate de inculpat în calea de atac a apelului au vizat motive legate de stabilirea vinovăției sale, invocând achitarea pentru infracțiunile de constituirea unui grup infracțional organizat, complicitate la delapidare, evaziune fiscală, fals în înscrisuri sub semnătură privată și spălare de bani, și în subsidiar, reindividualizarea pedepsei față de circumstanțele reale și personale ale inculpatului, nicidecum aspectele invocate în prezenta cale extraordinară de atac.

Deopotrivă, sunt apreciate neîntemeiate și criticile legate de cuantumul pedepsei aplicate acestui inculpat în comparație cu pedeapsa aplicată altor coinculpați, fiind aspecte care nu pot fi invocate în calea de atac a recursului în casație care nu analizează aspecte legate de temeinicia hotărârilor, ci numai aspecte de nelegalitate, fiind limitată doar la anumite cazuri și motive expres prevăzute de legiuitor.

În considerarea aspectelor relevate de inculpatul C. care a formulat critici subsumate, în esență, modalității de realizare a elementului material al laturii obiective a infracțiunii de delapidare în forma normativă prevăzută de textul art. 295 C. pen., susținând că a fost condamnat pentru o faptă neprevăzută de legea penală, întrucât, neexistând comiterea infracțiunii de către autor, nu putea fi reținută în sarcina sa complicitate la aceeași infracțiune.

Prioritar, Înalta Curte notează că aceste critici nu au fost invocate în calea de atac a apelului, fiind invocate pentru prima dată în calea extraordinară de atac a recursului în casație, într-un sistem guvernat de dublu grad de jurisdicție.

De altfel, prin criticile aduse deciziei atacate, în realitate, nu se invocă nelegalitatea hotărârii, ci se solicită reanalizarea situației de fapt, prin faptul că s-a reținut ca modalitate concretă de realizare a elementului material al infracțiunii de delapidare, însușirea pentru altul, în raport de care inculpatul C. nu putea avea calitatea de complice, cu consecința stabilirii unei alte situații de fapt decât cea avută în vedere de instanța de apel cu titlu definitiv pe baza materialului probator administrat și care să conducă la o soluție favorabilă inculpatului, motive ce nu pot fi circumscrise cazurilor de casare expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale în materie, respectiv art. 438 alin. (1) C. proc. pen.

Pornind de la scopul recursului în casație impus prin dispozițiile art. 433 din C. proc. pen., potrivit căruia examinarea cauzei în recurs în casație se limitează doar la verificarea respectării legii de către instanța a cărei hotărâre a fost atacată sub aspectul soluționării cauzei prin aplicarea și interpretarea corectă a legii, Înalta Curte poate cenzura, în drept, hotărârea în calea extraordinară de atac a recursului în casație, excluzând rejudecarea cauzei în parametrii în care a avut loc. judecata în fond și apel.

Instanța de apel a reținut că inculpatul C. a creat aparența unei activități legale prin semnarea și însușirea unor lucrări care au fost realizate de către inculpatul D. și, ulterior, sumele de bani obținute din contractele încheiate, le-a folosit în relațiile de afaceri desfășurate cu inculpații E. și D.. S-au apreciat a avea caracter fictiv contractul de prestări servicii din 10.01.2005 încheiat între SC F. SRL, reprezentată de inculpatul C., în calitate de prestator și SC G. SA, reprezentată de directorul general E. și directorul economic H., contractul de prestări servicii consultanță nr. x/12.01.2006 încheiat între SC I. SRL, reprezentată de administratorul C., și SC G. SA, reprezentată de directorul general E. și de directorul economic H. și contractul nr. x din 23.01.2006 între SC F. SRL, reprezentată de administratorul C. și SC G. SA, reprezentată de E., în calitate de director general și de directorul economic H.

Astfel, caracterul pur formal al contractelor menționate, având ca unic scop urmărit prin încheierea acestora scoaterea din patrimoniul SC G. SA a sumelor reprezentând contravaloarea facturilor emise în baza acestor contracte și nu obținerea unor prestații în contra sumelor achitate s-a reținut că rezultă din ansamblul probator (percheziție informatică, fișiere, rapoarte întocmite de firma J. cu privire la reorganizarea SC G. SA, etc.).

Prin decizia recurată s-a reținut că infracțiunile de complicitate la delapidare și spălare de bani există, sunt prevăzute în C. pen., constatându-se că, din ansamblul probator administrat în cauză, s-a demonstrat că faptele există și că au fost săvârșite de inculpat, iar din această perspectivă nu se justifică soluția achitării în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. criticile acestuia în sensul că fapta nu este prevăzută de legea penală fiind apreciate ca neîntemeiate.

Din analiza deciziei penale atacate și din actele dosarului, rezultă că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a legii, faptele reținute în sarcina inculpatului de a încheia în calitate de reprezentant al SC F. SRL și SC I. SRL, în perioada ianuarie 2005 – iunie 2006, contracte fictive de prestări servicii între SC G. SA și cele două societăți pe care le administra, neurmărind prestarea unor servicii reale, ci însușirea sumei de 2.997.000 RON din patrimoniul SC G. SA, întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni de complicitate la delapidare cu consecințe deosebit de grave, în formă continuată. Existând infracțiunea predicat, nu se poate admite că recurentul inculpat a fost condamnat pentru infracțiunea de spălare de bani în condiții în care fapta nu ar fi prevăzută de legea penală, cum a susținut apărarea.

Astfel, instanța de apel a reținut în sarcina inculpatului C. că a ajutat conducerea executivă a SC G. SA să creeze aparența unei activități legale prin semnarea și însușirea unor lucrări care au fost realizate de către inculpatul D. și ulterior a „plasat” sumele de bani obținute din contractele încheiate, inclusiv în relațiile de afaceri desfășurate cu inculpații E. și D.

De altfel, referitor la caracterul pur formal al contractelor menționate, care au fost încheiate de SC G. SA cu societățile reprezentate de inculpatul C., și împrejurarea că singurul scop urmărit prin încheierea acestora a fost scoaterea din patrimoniul SC G. SA a sumelor reprezentând contravaloarea facturilor emise în baza acestor contracte și nu obținerea unor prestații în contra sumelor achitate s-a apreciat ca rezultând și din rezultatele percheziției informatice efectuate.

Înalta Curte are în vedere că recurentul inculpat C. a adus critici legalității deciziei atacate sub aspectul reținerii în sarcina acestuia a întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii de complicitate la delapidare, cu efect asupra infracțiunii de spălare de bani.

Criticile recurentului inculpat au fost în sensul că încheierea și executarea acestor contracte de prestări servicii sunt reglementate de legea civilă.

Înalta Curte constată că, deși aparent aceste contracte generează prestarea unor servicii de natură civilă, încheierea acestora a avut natură fictivă neurmărindu-se derularea reală a unor contracte de consultanță financiară, ci doar crearea unei aparențe care să justifice însușirea unor sume de bani nedatorate, fapt ce atrage implicit natura ilicită a acestei construcții juridice a inculpatului prin care s-a urmărit ca unic scop fraudarea prin însușirea sumelor de bani cuprinse în contractele încheiate, astfel că în mod corect instanța de apel a apreciat că între părți nu s-au derulat contracte specifice raportului civil, astfel cum inculpatul a invocat, ci se constată încălcarea unor norme de drept penal.

Înalta Curte apreciază că aspectele invocate de inculpatul C. nu pot fi circumscrise cazului de casare prev.de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen., acestea neputând fi valorificate, de altfel, în contextul niciunuia dintre cazurile de casare expres și limitativ reglementate de art. 438 C. proc. pen.

Limitarea obiectului judecății în recursul în casație la cazurile strict prevăzute de lege înseamnă că nu orice presupusă încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temei pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia dintre cazurile de casare prevăzute de lege.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile în casație declarate de inculpații B., C. și A. împotriva Deciziei penale nr. 576/A din data de 14 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurenții inculpați la plata sumei de câte 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru recurenții inculpați, până la prezentarea apărătorilor aleși, în sumă de câte 100 RON, vor rămâne în sarcina statului, iar onorariile cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru intimații inculpați D., E., H., în sumă de câte 260 RON, vor rămâne în sarcina statului.

Sursa informației: www.scj.ro.

Cazurile de casare prevăzute de lege. Respingerea recursurilor ca nefondate (NCPP, NCP, L. nr. 682/2002) was last modified: septembrie 13th, 2019 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter