Caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind condiţia relei-credinţe a profesionistului şi condiţia dezechilibrului între prestaţiile părţilor (NCPC, L. nr. 193/2000)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 2399/2020

NCPC: art. 425 alin. (1) lit. b), art. 453 alin. (2), art. 488 alin. (1) pct. 6, art. 496 alin. (1); L. nr. 193/2000: art. 4 alin. (1)

Un prim motiv de nelegalitate invocat este nemotivarea hotărârii, în sensul că instanța de apel nu a analizat unele dintre condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a putea constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale, respectiv condiția relei-credințe a profesionistului și condiția dezechilibrului între prestațiile părților. Aceste critici sunt fundamentate pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța constată că, într-adevăr, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., considerentele sau motivele de fapt și de drept reprezintă un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a calității actului de justiție, ce oferă posibilitatea exercitării de către instanțele superioare a unui control judiciar eficient și optim.

Dreptul la un proces echitabil, reglementat de art. 6 din CEDO include obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile, astfel cum rezultă din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens, Hotărârea Ruiz Torija contra Spaniei din 9 decembrie 1994 – Cauza 18390/91, Hotărârea Higgins contra Franței din 19 februarie 1998 – Cauza 20124/92).

Însă, potrivit jurisprudenței suscitate, cerințele referitoare la obligația de motivare nu trebuie să fie disproporționat de ridicate și acestea pot varia în funcție de natura hotărârii și de circumstanțele concrete ale cauzei (Hotărârea Ruiz Torija, suscitată).

În acest context, reține, contrar celor susținute prin motivele de recurs, că instanța de prim control judiciar, admițând capătul de cerere referitor la constatarea caracterului abuziv al clauzei relative la comisionul de administrare, nu a omis a analiza cele două condiții prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, respectiv cauzarea unui dezechilibru semnificativ, în contradicție cu cerința de bună-credință.

Cităm, în acest sens, considerentele deciziei atacate, cuprinse în pagina 3, par. 3 „… pentru a stabili dacă o clauză cauzează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile contractuale ale părților trebuie să se țină seama în special de normele aplicabile în dreptul național, în lipsa unui acord între părți (într-un asemenea caz). Această analiză comparativă permite instanței naționale să evalueze dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într-o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută în dreptul național în vigoare. În ceea ce privește împrejurările în care un asemenea dezechilibru este provocat în contradicție cu cerința de bună-credință, Curtea de Justiție a statuat că este important să se constate că, având în vedere al șaisprezecelea considerent al Directivei, instanța națională trebuie să verifice în acest scop dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o asemenea clauză în urma unei negocieri individuale”.

Ulterior, instanța de apel a reluat analiza acestor aspecte în pagina 12, inclusiv a cerinței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, luând în considerare toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului de credit și toate clauzele contractuale. A statuat, în final, că această clauză, care impune consumatorului plata unui comision de administrare a creat, în detrimentul consumatorului, un dezechilibru semnificativ, în pofida cerinței de bună-credință, întrucât instituția financiară nu a demonstrat că acest comision corespunde unor servicii furnizate și unor cheltuieli pe care le efectuează.

În acest context, recurentele-pârâte nu pot solicita instanței de recurs, sub pretextul unei critici de nemotivare, să procedeze ea însăși la o reevaluare a condițiilor necesar a fi întrunite pentru ca o clauză contractuală să fie declarată abuzivă. Avem în vedere că o atare reevaluare presupune analiza unor circumstanțe factuale și că, prin urmare, este incompatibilă cu etapa judecării recursului, limitată la aspecte de nelegalitate ale hotărârii.

În sfârșit, recurentele-pârâte au susținut că instanța de apel a omis a analiza argumente pertinente invocate prin întâmpinare, referitoare la caracterul negociat al clauzei în discuție. Aceste susțineri sunt circumscrise motivului de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Instanța constată însă că prin însăși sentința pronunțată de judecătorul fondului, s-a reținut caracterul nenegociat al clauzei în discuție. Astfel, lipsa unei negocieri individuale a clauzei contractuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, iar această condiție a fost constatată îndeplinită prin hotărârea instanței de fond. Cum împotriva acestei hotărâri a declarat apel doar consumatorul, este evident că dezlegarea dată acestui aspect litigios a dobândit putere de lucru judecat, neputând face obiectul analizei instanței de apel.

În sfârșit, recurentele-pârâte au susținut că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, atunci când a constatat că dispozițiile contractuale criticate nu fac parte din obiectul principal al contractului și nici nu sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil. Au susținut, în esență, că, față de caracterul complex al contractului de credit bancar, și comisioanele pot fi considerate prestații esențiale și, prin urmare, sunt excluse de la analiza caracterului abuziv, în măsura în care sunt exprimate într-un limbaj clar și inteligibil.

Este adevărat că art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 transpune art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13, potrivit căruia aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

În jurisprudența CJUE s-a statuat că acele clauze care nu definesc esența însăși a raportului contractual și care, în consecință, nu sunt caracteristice contractului respectiv, nu vor face parte din sfera de conținut a sintagmei „obiect principal al contractului”. CJUE a avansat doar criteriile care trebuie avute în vedere de instanța națională în această apreciere, după cum urmează: natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut, precum și contextul său juridic și factual (Hotărârea Arpad Kasler, Hajnalka Kaslerne Rabai, C-26/13, Hotărârea Bogdan Matei, Ioana Ofelia Matei, C-143/13, par. 50, 51, 53, 54, Andriciuc și alții, C-186/17, par. 35 și 36).

Așadar, noțiunea de drept inclusă în art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, text de lege pretins greșit aplicat de către instanța de apel, a făcut obiectul interpretării realizate de CJUE, în exercitarea competenței pe care i-o conferă articolul 267 TFUE. Această interpretare nu trimite la o examinare abstractă a parametrilor care definesc un anumit contract în dreptul național, examinare ce ar putea reprezenta o problemă de nelegalitate, compatibilă cu etapa recursului, cale de atac nedevolutivă. Dimpotrivă, analiza impune o examinare exhaustivă și concretă a conținutului contractului, precum și a împrejurărilor de fapt și de drept ce au însoțit încheierea unui anumit contract.

În consecință, a stabili dacă o clauză nenegociată dintr-un contract încheiat cu un consumator face parte din obiectul principal al contractului și, în consecință, este exclusă de la mecanismul de control pe fond al clauzelor abuzive reprezintă o chestiune de fapt care trebuie stabilită în concret, de la caz la caz, pe baza evaluării directe de către instanțele de fond, în raport de particularitățile fiecărei spețe.

Cu alte cuvinte, pe calea recursului, limitată la aspecte de nelegalitate, nu s-ar putea critica evaluarea făcută de instanța de apel cu privire la apartenența clauzei la obiectul principal al contractului, ci eventual, doar neaplicarea criteriilor avansate de jurisprudența CJUE, ipoteză ce nu este incidentă în cauză.

Pe lângă faptul că, în realitate, critica formulată de cele două pârâte vizează aspecte de netemeinicie, instanța de recurs reține că textul de lege pretins greșit aplicat (art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000) nici nu este incident raportului juridic dedus judecății. Astfel, contractul de credit în litigiu a fost încheiat la data de 6 noiembrie 2007, dată la care prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE nu fuseseră transpuse în legislația națională și, prin urmare, nu exista această cauză de excludere de la verificarea caracterului abuziv a acestui tip de clauze. Alineatul (6) al articolului 4 a fost introdus abia prin art. VI pct. 2 din Legea nr. 363/2007, publicată în Monitorul Oficial nr. 899 din 28 decembrie 2007.

Totodată, CJUE a statuat, în Hotărârea Caja di Ahorros y Monte Piedad de Madrid, C-484/08, că art. 4 alin. (2) și art. 8 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 nu se opune unei reglementări naționale care autorizează un control jurisdicțional al caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind definirea obiectului principal al contractului, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Așa fiind, critica formulată prin cererea de recurs, relativă la greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, subscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu poate fi primită.

Nefiind incident raportului juridic textul de lege susarătat, nu se impune nici analiza criticilor referitoare la analiza instanței de apel privind prețul serviciilor oferite consumatorului și modalitatea de determinare a comisionului de administrare.

În sfârșit, chiar dacă susținerile recurentelor-pârâte referitoare la caracterul transparent al clauzei de comision de administrare sunt subscrise nerespectării dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2003, instanța reține că o atare verificare trebuia efectuată de către instanța de apel, indiferent de apartenența sau nu a clauzei la domeniul obiectului principal al contractului.

Câtă vreme instanța de apel, verificând conținutul concret al clauzei, a reținut că din cuprinsul acesteia nu rezultă cuantumul costului de administrare și mecanismul de calcul, a stabili o situație de fapt contrară contravine scopului căii de atac extraordinare a recursului, acela de a verifica doar conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile.

Față de cele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

Reține că recurentele-pârâte au solicitat obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată efectuate în această fază procesuală, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocat.

Cum fundamentul cheltuielilor de judecată rezidă în culpa procesuală a părții care a pierdut procesul, este evident că taxa judiciară de timbru achitată de parte pentru promovarea recursului, ce a fost respins, nu poate fi pusă în sarcina părții adverse, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ.. Cât privește onorariul achitat avocatului, constată că atât recursul reclamantei, cât și recursul pârâtelor au fost respinse, fiind incidentă, prin urmare situația prevăzută de art. 453 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că instanța poate stabili în ce măsură fiecare dintre părți poate fi obligată la cheltuieli de judecată.

În acest context, reexaminând problema cheltuielilor de judecată și stabilind care parte, în final, a câștigat procesul, constată că reclamantei i-au fost totuși admise, în parte, pretențiile. Cum onorariul achitat de pârâte avocatului, în etapa recursului, nu este defalcat pe tipuri de cheltuieli, respectiv cât din cuantumul acestuia este aferent apărărilor formulate în raport de recursul părții adverse și cât este aferent propriei căi de atac, este logic și echitabil ca părții care nu a avut succes în această etapă procesuală să nu i se acorde cheltuieli de judecată.

Așa fiind, va respinge cererea recurentelor-pârâte, de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Sursa informației: www.scj.ro.