Brevet de invenție. Răspundere civilă delictuală. Recurs (Legea nr. 64/1991)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 2135/2016

C.civ.: art. 998 și art. 999; Legea nr. 64/1991: art. 32 alin. (1), art. 59 alin. (1) și (4); CPC: art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (1), (3) și (5).

Hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu greșita aplicare a dispozițiilor art. 998 și art. 999 C. civ. de la 1864.

Atât prima instanță, cât și instanța de apel au reținut următoarea situație de fapt.

Între autoarea reclamantei și pârât au fost încheiate trei contracte de achiziționare și folosire a unor proiecte pentru montarea unor schimbătoare de căldură moderne, încheiate în anii 1990 (renegociate în anul 1999), respectiv în anul 1997.

Recurenta-reclamantă a procedat la montarea acestor schimbătoare de căldură după anul 1995, însă, la acea dată soluția tehnică pe care s-a bazat proiectantul nu aparținea acestuia, ci unei persoane particulare, respectiv numitul C., care a acționat în judecată pe reclamanta din cauza de față în scopul obligării acesteia la plata unor despăgubiri pentru folosirea fără drept a acestei invenții, reclamanta din cauza de față fiind obligată, prin Sentința civilă nr. 662 din 28 septembrie 2001 a Tribunalului București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, rămasă definitivă și irevocabilă, la plata sumei de 4.689.750.000 ROL, sentință ce a fost pusă în executare în cadrul Dosarului de executare nr. x/2003 al B.E.J. G.

Această situație de fapt nu a fost contestată nici de părți, nici de instanțele de fond.

Instanța de apel, ca de altfel și prima instanță, a apreciat că jurisprudența constantă a instanțelor în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 998 – 999 C. civ. de la 1864, ar fi în sensul că în situația existenței unor raporturi contractuale între făptuitor și persoana păgubită, aceasta din urmă nu ar avea posibilitatea de a alege între acțiunea contractuală și acțiunea delictuală, atunci când fapta prejudiciabilă are legătură cu modalitatea în care s-au născut și s-au derulat raporturile juridice izvorâte din convenția părților, fiind obligat să aleagă o acțiune în daune contractuale.

Cele reținute de instanța de apel sunt inexacte din două puncte de vedere.

Sub un prim aspect, în mod greșit, a reținut instanța de apel că fapta prejudiciabilă are legătură cu modalitatea în care s-au născut și s-au derulat raporturile juridice izvorâte din convenția părților, deoarece, pe de o parte, fapta ilicită constă în încălcarea dispozițiilor art. 59 alin. (1) și (4) raportat la art. 32 alin. (1) din Legea nr. 64/1991 în forma în vigoare în 1998, iar pe de altă parte, între fapta ilicită și raporturile contractuale dintre părți nu există o legătură directă, nemijlocită, deoarece pârâta și-a îndeplinit, în esență, obligațiile contractuale, în sensul că a elaborat proiectul și documentația tehnică la care s-a obligat prin contract, în raport cu reclamanta, numai că a săvârșit o faptă ilicită, prevăzută de actul normativ indicat mai sus, atunci când a utilizat în cadrul proiectului o soluție tehnică ce nu îi aparținea, pentru această soluție tehnică fiind începute procedurile de brevetare de către o altă persoană și anume, numitul C., încă din anul 1995.

Sub un alt aspect, cele constatate de către instanța de apel în legătură cu obligativitatea alegerii de către reclamantă a unei acțiuni în daune contractuale, pe motiv că fapta prejudiciabilă are legătură cu raporturile juridice izvorâte din convenția părților, nu pot fi reținute, deoarece, pe de o parte, această afirmație nu rezultă dintr-o dispoziție legală, ci dintr-o anumită jurisprudență, dar care nu este obligatorie ca și precedent judiciar, iar pe de altă parte, în mod concret, în speța de față, așa după cum s-a arătat mai sus, fapta ilicită nu are legătură în sine, directă, nemijlocită cu contractul dintre părți, ci doar o legătură mijlocită de acest contract, fapta ilicită fiind prevăzută, ca atare, de dispoziții legale determinate, doar legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs efectuându-se prin intermediul convenției încheiate între părți.

Fapta ilicită a pârâtei nu are legătură cu pierderea procesului pentru anularea brevetului de invenție a numitului C., pentru neplata taxei judiciare de timbru, ci pur și simplu constă în utilizarea fără drept a unei soluții tehnice pentru care o altă persoană începuse demersurile pentru obținerea brevetului de invenție, conform dispozițiilor Legii nr. 64/1991.

Este evident că reclamanta a suferit un prejudiciu, cât timp, ca urmare a aplicării respectivei soluții tehnice, pentru care pârâtul nu deținea brevet de invenție, aceasta a fost obligată, prin Sentința civilă nr. 662 din 28 septembrie 2001 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, la plata sumei de 4.689.750.000 ROL, contractele încheiate între părți constituind, din punct de vedere al condițiilor răspunderii civile delictuale, doar legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită (utilizarea fără drept a unei soluții tehnice) și prejudiciul produs (suma la care a fost obligată reclamanta către numitul C.).

Fapta pârâtului a fost săvârșită cu vinovăție, așa după cum rezultă din starea de fapt reținută de către instanțele de fond, numitul C. notificându-l pe pârât în legătură cu faptul că a început demersurile pentru obținerea brevetului de invenție în legătură cu soluția tehnică folosită de către pârâtul B. în cadrul proiectelor comandate de către reclamantă.

Nu se poate reține susținerea instanței de apel, în sensul că pârâtul ar fi încălcat doar o clauză contractuală și nu o obligație legală, cu caracter general, deoarece, situația, așa după cum rezultă din starea de fapt descrisă, este exact invers, adică pârâtul și-a îndeplinit obligațiile contractuale, în sensul că a elaborat proiectele și documentațiile tehnice convenite cu reclamanta, dar a încălcat o obligație legală, cu caracter general, aceea prevăzută de articolele de lege din Legea nr. 64/1991 în vigoare în 1998, astfel cum au fost indicate mai sus, vătămând, astfel, drepturile altuia prin fapta sa, cu caracter ilicit, aceea de a utiliza o soluție tehnică pentru care nu deținea brevet de invenție, acest brevet aparținând unei alte persoane.

Constatările instanței de apel cu privire la faptul că pârâtul nu avea vreo obligație legală de a continua și finaliza demersurile inițiate la O.S.I.M. pentru revocarea brevetului de invenție a lui C., pe de o parte, iar pe de altă parte, faptul că acest demers a fost finalizat prin Sentința civilă nr. 1.931/2006 a Tribunalului București, irevocabilă prin Decizia nr. 3.662/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu pot fi reținute ca și argumente pentru inexistența faptei ilicite, elementul determinant în caracterizarea ca ilicit al faptului de a utiliza o soluție tehnică într-un proiect tehnic, de către intimatul-pârât, este acela dacă, la data utilizării, acesta avea dreptul să o facă, însă răspunsul este, evident, nu, deoarece, la data utilizării, intimatul-pârât nu era titularul dreptului de brevet pentru soluția tehnică respectivă, iar anularea brevetului numitului C. s-a produs după executarea silită a reclamantei de către C., deci după producerea prejudiciului, această anulare a brevetului nemaiputând remedia caracterul ilicit al faptei intimatului-pârât.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sunt îndeplinite condițiile răspunderii delictuale civile, însă, în ce privește întinderea prejudiciului nu poate lipsi părțile de o cale de atac, de aceea, se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru ca instanța de apel, în rejudecare, ținând cont de cele reținute de instanța de recurs, să stabilească întinderea prejudiciului suferit de recurenta-reclamantă.

Având în vedere cele de mai sus, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) C. proc. civ., raportat la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și art. 998 – 999 C. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.