Aici nu mai locuiește nimeni. Viața în România celor tot mai puțini

27 feb. 2016
4 voturi, medie: 3,75 din 54 voturi, medie: 3,75 din 54 voturi, medie: 3,75 din 54 voturi, medie: 3,75 din 54 voturi, medie: 3,75 din 5 (4 votes, average: 3,75 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 851
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Articol publicat în revista Dor.

Text de Andreea Dogar || Fotografii de Diana Zaharia

SMART LAW CONFERENCES. Psihologia judiciară în procesul penal

Un mic sat cât o țară

Las în urmă terenul de fotbal unde tata parca Dacia noastră 1300 pentru a evita noroaiele adânci din zilele ploioase, intru pe o uliță care șerpuiește printre case sărăcăcioase, traversez podul aruncat peste gârla satului, trec pe lângă o fântână abandonată, fac stânga și ajung în fața gardului din uluci care separă drumul din pietriș de ce-a mai rămas din gospodăria bunicii mele. În curte, chiar pe dreapta, se înalță o movilă pe care au crescut la voia întâmplării urzici, ștevie și chiar câțiva copăcei. Casa în care s-a născut mama și în care bunica îmi făcea cococi pe vatră, niște pâinici ca niște turte, când veneam vara în vacanță la țară, este acum o grămadă bătătorită de chirpici.

Din 1997, de când a murit bunica mea, gospodăria din satul teleormănean Merișani nu mai este locuită. Un unchi și o mătușă s-au stins fără copii, un văr a emigrat definitiv, părinții mei stau la oraș, eu la fel. Gospodăria care fremăta de viață, cu găini, porci și căței, grădină de zarzavaturi și flori, este acum pustie.

M-am întors în Merișani la mai bine de 10 ani de la ultima mea vizită pentru a începe o călătorie care, de-a lungul celor 3.050 de kilometri parcurși, m-a purtat prin patru regiuni ale țării – din Oltenia în Ardeal și din Moldova în Dobrogea – pentru a înțelege cauzele și efectele unui fenomen tăcut, aproape invizibil, care are și va avea o influență covârșitoare asupra viitorului nostru: România își pierde oamenii.

În ultimii 25 de ani, din cauza sporului natural negativ – se nasc mai puțini oameni decât mor – și a emigrației masive, populația țării a scăzut cu 3,4 milioane de locuitori, adică 15%. Vârful de populație, atins în anul 1990 ca urmare a politicii agresiv pro-nataliste din perioada comunistă, a fost de 23,2 milioane. La 1 ianuarie 2015, populația rezidentă din România a fost de 19,8 milioane.

Datele Institutului Național de Statistică arată că, în perioada 1990-2013, aproape 480.000 de români au emigrat definitiv. Acestora li se adaugă cei care au plecat fără să-și fi schimbat adresa din buletin.

Un rol important în scăderea populației îl are sporul natural negativ. Ultimul an în care România a avut spor natural pozitiv a fost 1991. Apoi, rata natalității a scăzut constant și cea a mortalității a rămas aproximativ aceeași, așa că populația a scăzut natural cu peste 900.000 de oameni. Doar în 2014 numărul persoanelor decedate l-a depășit cu aproape 70.000 pe cel al nou-născuților.

Cel mai probabil, fenomenul depopulării nu se va opri aici.

Estimările Diviziei de Populație a ONU, publicate la sfârșitul lunii iulie 2015, aruncă o privire în viitor: până în 2050, dacă tendințele actuale se mențin, România va pierde 4,3 milioane de locuitori, ajungând la o populație de 15,2 milioane. Scăderea de aproximativ 22% o plasează pe locul doi în lume, după Bulgaria, a cărei populație va scădea cu 28% în același interval. În 2100, populația României va fi de 10,7 milioane.

Îmbătrânirea populației e cealaltă față a depopulării. Vârsta medie, în 2014, a fost de 41,1 ani. În 2050, va fi de 48,1 ani. 30% din populație va avea peste 65 de ani și va fi inactivă (spre deosebire de 16,7% în 2014). Generații tinere tot mai reduse vor trebui să susțină generații vârstnice tot mai numeroase, ceea ce va pune o presiune uriașă pe sistemul de pensii și de sănătate.

Satul Merișani reflectă, la un nivel mic, fenomenele demografice și sociale existente la nivel național. La recensământul din 2002, satul avea peste 1.400 locuitori. La cel din 2011, în jur de 1.270. Media de vârstă a ajuns la 44 de ani.

O ramă atârnată pe un perete coșcovit din casa bunicii Filofteia încadrează mai multe fotografii vechi de familie.

„Când era mama nu erau buruienile astea de doi metri. Furtuna a adus semințe de la pădure. Uite, astea-s venite de nu știu unde. O să cadă sămânța și la anul o să iasă altele. Junglă…”, îmi spune mama, care a plecat la 14 ani din sat, în timp ce ne plimbăm prin curte. Îmi vine greu să recunosc fosta grădină de legume a bunicii, de unde scotea roșii, ceapă și fire de usturoi ca să le pună în ciorbele făcute într-un tuci înnegrit.

Pătulul, hambarul în care se depozitau știuleții, și în care îmi plăcea să intru atunci când era doldora de porumb ca să declanșez mici „avalanșe”, s-a strâmbat și e plin de lucruri vechi pe care nu le mai folosește nimeni. Mulți dintre prunii plantați de părinții mei, la umbra cărora citeam romane ore în șir în vacanțele de vară, s-au sălbăticit și nu mai rodesc. Alții s-au uscat.

Cea de-a doua casă din paiantă, care a rămas în picioare până astăzi, a fost construită de bunicii mei prin anii ‘60, ca fratele mamei să aibă unde să își întemeieze o familie. Dar cum el a plecat de tânăr la Capitală, casa a rămas nelocuită, folosită doar pentru oaspeți. Construită tot din paiantă tencuită, pe un schelet din lemn, fațada casei se descojește, măcinată de trecerea anilor. Acum cinci-șase ani, când a început să plouă înăuntru, mama a tocmit doi vecini să o acopere cu tablă ca să oprească, măcar temporar, descompunerea.

Când bunica Filofteia încă trăia, vecinii de pe toată ulița făceau clacă în fiecare seară la noi la poartă. Oamenii veneau cu scăunele sau cu perne, se așezau în drum rezemați de gardul din uluci și povesteau fel de fel de istorii despre Gheonoaia care stătea undeva în afara satului, înspre pădure, aproape de un lac mare, și pe care eu mi-o imaginam ca pe un balaur cu mai multe capete, sau despre zmeul care își găsise sălaș într-o salcie scorburoasă de la podul de peste gârlă.

Cu copiii din sat și cu cei veniți în vacanțe la bunici făceam felinare din dovleci galbeni cărora le scobeam cu lingurile ochi, nas și gură în zig-zag. Cu lumânările aprinse pe ulița cufundată în beznă, mergeam în grup până la colț, fiecare cu dovleacul lui în brațe, privind înspăimântați la siluetele negre ale copacilor și ale gardurilor, așteptându-ne ca din clipă în clipă să ne sară în cale cine știe ce făptură ieșită direct din poveștile spuse la șezătoare. Cum treceam de colț, dintr-un motiv sau altul, câte unul se speria, țipa și o lua la sănătoasa înapoi înspre claca adulților, urmat imediat de toată ceata de copii care alergau cu dovlecii luminoși în brațe. Nu ne opream până nu ajungeam la poarta noastră.

În serile de iarnă, în schimb, stăteam lipită de soba spoită în alb, culcată pe o pernă tare care se încălzea până când mă cuprindea o toropeală plăcută. Casa avea două încăperi pentru dormit, cu paturi din lemn înalte acoperite de macaturi și pături țărănești, și o bucătărie cu vatră tradițională. De-a lungul unui perete se întindea lada de lemn în care era depozitată făina, căreia mamaia îi zicea „hambarul”, și, în fund de tot, lângă o ferestruică atât de mică încât încadra perfect capul unui om, era amenajată vatra, cu un țest, pirostrii și un ceaun înnegrit.

Casa a atins vreo 80 de ani de existență. După ce a început să se ruineze, nea’ Gheorghe, un vecin la 80 de ani care mai are grijă de gospodăria părăsită, a dărâmat-o complet. Răsturnate prin curte, din casă au mai rămas numai ușile și cercevelele din lemn ale ferestrelor, toate vopsite în verde.

Fântâna din ogradă încă mai are apa la fel de bună, rece și netulburată ca în copilăria mea. Cu 20 de ani în urmă, când gospodăria era mai mereu plină de rude sau vecini, stăteam pe prispa din lut și priveam fântâna ce delimita grădina de zarzavaturi, lăsând loc între grădină și casă pentru o întreagă lume. În bătătură erau mereu o masă foarte scundă și niște scăunele pitice vopsite în același verde.

Acum, privind de pe un scăunel care se hâțână de bătrânețe, mi se pare că spațiul este mult mai strâmt. Ca și cum, dacă aș întinde mâinile, aș putea atinge fântâna și copacii crescuți pe dărâmături. În afară de ciulini, urzici și ștevie, pe locul casei au răsărit doi nuci, câțiva salcâmi, un dud, frasini și vișini. Firavi și subțiri, toți au crescut singuri. Doar salcia a plantat-o nea’ Gheorghe. Mama și-a dorit o salcie pletoasă care să se înalțe pe locul casei în care s-a născut. Dar salcia nu s-a prins. „S-a uscat”, îmi spune mama. „Poate o să se prindă cu timpul.”

Citiți articolul integral în revista DoR.

Aici nu mai locuiește nimeni. Viața în România celor tot mai puțini was last modified: noiembrie 6th, 2017 by Universul Juridic
0 Shares

Vă recomandăm:

Despre autor:

Universul Juridic

Universul Juridic

UniversulJuridic.ro reprezintă doar o mică parte din proiectul final ale cărui conținut și funcționalități vor fi într-o continuă dezvoltare, în funcție de necesitățile și dorințele dumneavoastră.

Abonează-te la newsletter