Acordarea unor drepturi salariale ale personalului din justiţie decurgând din raporturile de muncă dintre părţi (NCPC, Constituția României, L. nr. 62/2011, L. nr. 47/1992, C. muncii)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 3129/2018

L. nr. 62/2011: art. 210; C. muncii: art. 269 alin. (2), art. 284 alin. (2); NCPC: art. 116, art. 124 alin. (2), art. 127, art. 518; Constituția României: de art. 21 alin. (3); L. nr. 47/1992: art. 31

Potrivit cererii de chemare în judecată și obiectului acesteia, reclamanta a promovat o acțiune pentru soluționarea unui conflict individual de muncă.

Ambele instanțe care s-au dezinvestit reciproc au pornit de la premisa că obiectul prezentei cauze îl reprezintă acordarea unor drepturi salariale ale personalului din justiție, decurgând din raporturile de muncă dintre părți, astfel încât se constată că instanța de judecată a fost învestită în cauza cu un conflict de drepturi.

În raport de data formulării cererii de chemare în judecată – 13.02.2017, sunt incidente în cauză prevederile art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social, care derogă de la dispozițiile art. 284 alin. (2) din Codul muncii (actual art. 269 alin. (2), în considerarea caracterului de normă specială ulterioară ce reglementează competența de soluționare a conflictelor de muncă).

În conformitate cu art. 210 din Legea nr. 62/2011:

– „cererile referitoare ia soluționarea conflictelor de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul”.

Fiind vorba despre o competență teritorială alternativă, însă absolută, reclamanta avea alegerea între două instanțe deopotrivă competente, conform art. 116 C. proc. civ., respectiv fie instanța de la domiciliul său, fie instanța de la locul de muncă al acesteia.

Conflictul negativ de competență între Tribunalul Argeș și Tribunalul Neamț a fost generat de interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 127 C. proc. civ., în condițiile în care, potrivit situației de fapt reținute de instanțele în conflict și necontestate de părți, la data formulării cererii de chemare în judecată – 13.02.2017, reclamanta avea calitatea de judecător la Curtea de Apel București.

Art. 127 C. proc. civ. prevede:

„(1) Dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, va sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

(2) În cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza, reclamantul poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

(3) Dispozițiile alin. (1) și (2) se aplică în mod corespunzător și în cazul procurorilor, asistenților judiciari și grefieri lor”.

Prin Decizia nr. 7/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 461 din 22.06.2016, s-a statuat, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., că sintagma „instanța la care își desfășoară activitatea” din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ. trebuie interpretată restrictiv, în sensul că se referă la situația în care judecătorul își desfășoară efectiv activitatea în cadrul instanței competente să se pronunțe asupra cererii de chemare în judecată în primă instanță.

Potrivit art. 518 C. proc. civ., „ecizia în interesul legii își încetează aplicabilitatea la data modificării, abrogării sau constatării neconstituționalității dispoziției legale care a făcut obiectul interpretării”.

Astfel se constată că, prin Decizia nr. 290 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 638 din 23 iulie 2018, s-a reținut că dispozițiile art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. sunt neconstituționale, încălcând principiul imparțialității justiției cuprins în art. 124 alin. (2) și, implicit, dreptul la un proces echitabil prevăzut de art. 21 alin. (3) din Constituție, prin limitarea pe care o operează prin sintagma „instanței la care își desfășoară activitatea” din cuprinsul lor. De asemenea, s-a statuat că noțiunea de, judecător din cuprinsul art. 127 alin. (1) și (2) din C. proc. civ. își găsește un sens constituțional numai în măsura în care aceasta vizează și instanța de judecată, astfel încât competența facultativă urmează a se aplica și în ipoteza în care instanța de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, după caz.

Prin urmare, Decizia nr. 7/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 461 din 22.06.2016 nu își mai găsește aplicabilitatea de la data publicării în Monitorul Oficial, 23 iulie 2018, a Deciziei Curții Constituționale nr. 290/2018.

Potrivit art. 31 din Legea nr. 47/1992, privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, decizia prin care se constată neconstituționalitate unei legi sau a unei ordonanțe, ori dispoziției unei legi sau unei ordonanțe, în vigoare, este definitivă și obligatorie, producând efecte de la data publicării sale asupra cauzelor în care își are incidența textul legal declarat neconstituțional. Alin. (3) al aceluiași text, face trimitere la situația în care, în termen de 45 zile de la comunicarea deciziei Curții Constituționale, Parlamentul sau Guvernul după caz, nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției, primele fiind suspendate de drept în acest interval de timp, după care își încetează efectele juridice.

În raport de dispozițiile art. 147 alin, (1) și (4) din Constituție și ale art. 31 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992, deciziile Curții Constituționale sunt general obligatorii, opozabile, „erga omnes”, inclusiv pentru instanțele judecătorești și au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că după publicare, vor avea efecte asupra tuturor cauzelor în curs de judecată, în care nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă.

Prin urmare, se reține că, deși la data dezinvestirii celei de-a doua instanțe, sentința civilă nr. 915 din 12 iulie 2018 a Tribunalului Neamț, Decizia Curții Constituționale a României nr. 290/2018 nu era publicată încă în Monitorul Oficial, aceasta din urmă produce efecte juridice în prezentul conflict de competență, în raport de data soluționării acestuia și dispozițiile legale mai sus invocate, astfel încât interpretarea dată de Curtea Constituțională asupra modului în care pot fi interpretate sintagma „instanța la care își desfășoară activitatea” și noțiunea de „judecător” din cuprinsul prevederilor art. 127 alin. (1) și (2) C. proc. civ. se impun cu caracter obligatoriu și în speța de față.

Conform celor statuate de Curtea Constituțională, noțiunea de „instanță la care își desfășoară activitatea” prevăzută de textul legal enunțat trebuie interpretată în sens larg, cu privire la toate ciclurile procesuale ale judecății.

Astfel, calitatea de judecător la Curtea de Apel București a reclamantei atrage aplicarea dispozițiilor art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., indiferent de instanța la care își desfășoară activitatea, în măsura în care aceasta aparține circumscripției curții de apel din a cărei rază teritorială face parte și instanța căreia i-ar reveni, în mod obișnuit, competența soluționării cererii, respectiv Tribunalul București, în speță.

Pe de altă parte, Tribunalul București cumulează competența jurisdicțională cu calitatea de parte pârâtă în proces, situație în care reclamanta poate sesiza una dintre instanțele judecătorești de același grad aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța care ar fi fost competentă, potrivit legii.

Or, reclamanta s-a adresat în vederea soluționării propriului litigiu de muncă Tribunalului Argeș, aflat în raza de competență a unei curți de apel învecinate Curții de Apel București, respectiv Curtea de Apel Pitești.

Introducând cererea de chemare în judecată ia Tribunalul Argeș, respectiv la una din instanțele competente material din circumscripția unei curți de apel învecinate cu cea în raza căreia se află locul său de muncă, reclamanta și-a manifestat opțiunea, determinând astfel competența teritorială exclusivă în soluționarea cererii sale.

Așa fiind, Înalta Curte va stabili competența teritorială de judecare a cauzei în primă instanța în favoarea Tribunalului Argeș.

Sursa informației: www.scj.ro.