Abuzul sexual – cum ajutăm victimele?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

2. Un model de intervenție în cazul abuzurilor sexuale sesizate

Se poate face mai mult pentru ca victima unui abuz sexual să intre în legătură mai repede și mai ușor cu specialiștii care ar putea-o ajuta? Ar fi posibil ca victima să ajungă, imediat după ce sună la numărul unic de urgență 112 sau la poliție și reclamă agresiunea sexuală, cu ajutor instituțional, într-un loc în care să fie în siguranță? Un loc în care să primească ajutor medical, dacă are nevoie, să beneficieze de suportul unui psiholog în acele momente intens încărcate emoțional, să fie realizate examenele medico-legale, respectiv să fie descoperite, relevate, fixate și ridicate urmele infracțiunii de către criminaliști?

Desigur că s-ar putea. Există modele în multe state europene^[11], în care s-au înființat centre de criză pentru victimele violenței sexuale. La noi, art. 15 alin. (4) din Legea nr. 217/2003^[12] prevede, în categoria serviciilor sociale pentru prevenirea și combaterea violenței domestice cu program continuu, serviciile integrate de urgență destinate victimelor violenței sexuale.

Pentru a face aplicabil acest text legal ar fi necesară nu doar înființarea acestor centre de criză pentru victimele violenței sexuale (caracterizate de cele trei sintagme prevăzute de lege: servicii de urgență, program continuu, servicii integrate), ci și conceperea unei metodologii privind asistența multidisciplinară a victimelor agresiunilor sexuale. Acest document normativ^[13] ar trebui să cuprindă prevederi privind: preluarea victimelor agresiunilor sexuale recente de către ambulanță, transportul lor în centrele de criză, asistența medicală și medico-legală a acestora in centru, consilierea psihologică, precum și sesizarea imediată a organelor de poliție (pentru prelevarea probelor conform tehnicii criminalistice).

Elaborarea unei reglementări este utilă pentru armonizarea secvențelor din procedurile de lucru ale diferitelor instituții și va fi mai ușor cunoscută de către diverșii specialiști implicați decât în cazul în care fiecare specialist ar trebui să se familiarizeze cu procedurile deja existente în celelalte instituții. În plus, prin acest act normativ se vor putea institui derogări de la protocoalele de gestionare a cazurilor în care persoanele care au nevoie de diverse tipuri de servicii nu sunt victime ale abuzului sexual.

De exemplu, este important ca apelul telefonic prin care se reclamă un viol/agresiune sexuală/raport sexual cu un minor etc. să fie direcționat nu doar către poliție, ci și către ambulanță, chiar dacă, în funcție datele obținute in urma interviului telefonic nu ar rezulta că victima prezintă leziuni care să necesite intervenția medicală imediată. Apoi trebuie stabiliți pașii de urmat după preluarea victimei, în mod unitar, indiferent de unitatea de care aparține ambulanța, astfel încât victima să ajungă în aceste centre de criză (unde va fi examinată medical și medico-legal și se vor recolta probe biologice și alte tipuri de probe importante din perspectiva anchetei penale). Aceasta înseamnă ca toate serviciile de ambulanță să știe că există o obligație în acest sens și să cunoască și care este spitalul în care funcționează centrul de criză la care trebuie să ajungă victima, să anunțe timpul aproximativ în care urmează să ajungă în centru, astfel încât ceilalți specialiști implicați (medic-legist, polițist, psiholog etc) să fie anunțați și să ajungă în centrul de criză, pe cât posibil, concomitent cu victima.

Constatările medicului legist făcute în centrul de criză urmează să fie avute în vedere pentru viitorul act medico-legal care se va întocmi, chiar dacă ar fi nevoie și de o examinare ulterioară. Multe urme ale violenței se șterg în câteva ore sau zile (de exemplu: urmele de palme, urmele de la o presiune moderată, inclusiv urmele unor articole de îmbrăcăminte/catarame/inele etc. pe pielea victimei), astfel că examinarea medico-legală „clasică”, în care victima se duce, a doua zi sau în următoarea zi lucrătoare, la un laborator/institut medico-legal pentru constatări este, uneori, inutilă. Aceste urme vizibile vor fi fixate prin fotografiere și de către criminalistul care ajunge la centrul de criză.

E esențial pentru identificarea autorului și tragerea lui la răspundere penală ca probele biologice și alte tipuri de probe ce pot fi găsite pe corpul sau pe hainele victimei să nu se piardă. De aceea trebuie ca specialiștii să vină ei la victimă, cât mai aproape de momentul la care se cunoaște că a fost săvârșită fapta. Tendința naturală a oricărei victime este de a dezbrăca hainele, de a se spăla, de a înlătura urmele agresorului sexual de pe ea. Dimpotrivă, sub aspect criminalistic interesează orice poate duce la stabilirea faptei și la identificarea autorului (secreții, sânge, celule epiteliale, fire de păr, depozite subunghiale, fibre din țesături, urme de plante sau de pământ etc.)

Contactul cu un psiholog la un moment cât mai apropiat de cel al agresiunii sexuale va aduce un suport imediat, util pentru victimă în acele momente dificile, o evaluare mult mai corectă a impactului traumei și un plan de intervenție mai eficient ulterior, din punct de vedere psihologic. Din perspectiva judiciară, constările psihologului cu privire la starea victimei pot ghida atât abordarea acesteia în cursul procedurii (de exemplu la momentul audierii), dar pot furniza și informații pertinente pentru o corectă stabilire a eventualelor despăgubiri pe care urmează să le primească victima.

Desigur, toate acestea presupun o cheltuială publică, un efort suplimentar instituțional (organizatoric și de resurse) și unul personal pentru specialiștii implicați. Dar victima nu trebuie să rămână singură. Resursa financiară importantă alocată pentru identificarea autorului, stabilirea vinovăției acestuia și pentru executarea pedepsei (indiferent dacă vorbim despre încarcerare sau despre supraveghere de către un serviciu de probațiune) este o cheltuială publică doar parțial utilă dacă nu ne preocupă și tratarea suferințelor victimei, începând de cât mai devreme.

3. Furnizarea de sprijin psihologic adecvat pentru victimele violenței sexuale

Reamintesc ce a spus CEDO: „Abuzul sexual are efecte debilitante asupra victimelor sale”.

Însă, pentru că nu se vede cu ochiul liber, pentru că, spre deosebire de o fractură osoasă sau o intervenție chirurgicală, nu se manifestă ca o afectare fizică a funcționării organismului, nu te face să șchiopătezi sau să te sprijini de brațul cuiva când mergi, suferința psihică a victimelor violenței sexuale este adeseori ignorată, neglijată, atât de instituțiile care ar trebui să ajute, cât și de către cei apropiați. O asemenea traumă, însă, face ravagii uriașe în mintea și sufletul victimei, pe termen foarte lung și, fără psihoterapie, chiar pentru toată viața – cu afectarea calității acesteia, pe toate planurile: al vieții intime și de familie, al realizării profesionale, al integrării sociale, al dorinței de a trăi și de a se proiecta în viitor.

Consilierea psihologică, foarte utilă dacă nu se realizează formal, târziu sau insuficient, este puținul pe care, teoretic, victima abuzului sexual îl primește gratuit de la stat. Dar aceste victime au nevoie de terapie de durată, de psihoterapie cât mai calificată, din partea unui specialist pregătit să lucreze cu victime care au suportat astfel de traume.

Chiar legislația noastră recunoaște explicit consecințele produse de abuzul sexual asupra copilului^[14], care „deseori poate fi recunoscut prin comportamente autoagresive, depresii, pierderea stimei de sine și comportament sexual inadecvat vârstei copilului. Severitatea impactului este cu atât mai mare cu cât abuzul are o durată și intensitate mai mari, cu cât copilul este mai mare ca vârstă, dacă există o componentă de premeditare, amenințare, coerciție, sadism etc.”

Același act normativ recunoaște că orice formă de violență „poate avea consecințe imediate și/sau pe termen lung asupra sănătății, dezvoltării și bunăstării copilului. Pe termen lung, consecințele se răsfrâng și asupra vieții de adult, fiind reflectate în dificultatea de a dezvolta sau de a menține relații intime cu sexul opus ori chiar relații sociale în general, de a-și găsi un loc de muncă stabil, de a avea atitudinile și abilitățile necesare unui părinte suficient de bun etc. Nu numai actul în sine al violenței are consecințe, ci și contextul în care aceasta se produce. De obicei are loc o interacțiune între mai mulți factori de risc care conduc la apariția consecințelor și creșterea impactului. Intervievarea/Audierea repetată a copilului ulterior descoperirii actului de violență poate, de asemenea, revictimiza copilul.

 Consecințele se reflectă asupra dezvoltării copilului atât pe plan afectiv, cât și asupra celorlalte aspecte ale dezvoltării și asupra adaptării școlare: a) pe plan afectiv: atașament atipic (dezorganizat, de tip D), carențe afective, afecte negative, agresivitate, stima de sine redusă etc.; b) pe planul celorlalte aspecte ale dezvoltării: retard al creșterii, întârzieri în dezvoltarea motorie, cognitivă și de limbaj, competente sociale reduse etc.; c) pe planul adaptării școlare: performanțe școlare reduse, dificultăți de învățare etc.”

Asupra acestor consecințe ale violenței, în general, și ale violenței sexuale, în special, lumea științifică a ajuns la un asemenea acord încât este firească preluarea lor într-un act normativ, pentru a ajuta la înțelegerea consecințelor complexe și grave ale abuzului, pentru a fi vizibile pentru profesioniștii din toate domeniile care lucrează cu victime (nu doar pentru psihologi), pentru a fi cunoscute oricărei persoane nespecializate. Pentru majorul victimă consecințele pot fi la fel de grave, cu atât mai mult dacă este foarte tânăr (cu o vârstă apropiată de cea a minorului mare, care încă nu are consolidată imaginea despre propria persoană) ori are vulnerabilități de altă natură.

Revenind la victima abuzului sexual, presupunând că, după ce a beneficiat de consilierea inițială în cadrul unui serviciu public/privat dedicat victimelor, aceasta conștientizează că are în continuare nevoie de ajutor din partea unui specialist, cheltuielile pentru planurile terapeutice de durată rămân în sarcina ei. În fapt, cele mai multe victime, neavând mijloace financiare, nu apelează la astfel de terapii, cunoscute ca fiind costisitoare.

Pe de altă parte, așa cum arătat și prin citatul din actul normativ menționat mai sus, este recunoscut faptul că, pe lângă acel cost personal multiplu pe care îl suportă victima (durere fizică, traumă psihologică, afectarea vieții intime și sociale pe termen lung, cheltuieli diverse pentru depășirea traumei, pentru recuperare și integrare), există un cost social, un cost public mediat. Problema violenței sexuale este o problemă de sănătate publică, chiar dacă nu se percepe nemijlocit astfel. Victimele violenței sexuale dezvoltă nu numai patologii medicale, somatice, propriu-zise, ci și patologii psihologice și, chiar, psihiatrice, ceea ce implică un cost suportat din bugetul de asigurări de sănătate, cost care ar putea fi evitat sau diminuat dacă victima ar beneficia de suport psihologic și psihoterapie încă de la început. În plus, aceste victime sunt mai puțin timp active în timpul muncii, existând și o probabilitate mai mare ca ele să fie, mai devreme sau mai des decât restul oamenilor, dependente de un ajutor social de tip financiar sau chiar de servicii sociale – ceea ce presupune și un cost mediat pe care îl va suporta bugetul asigurărilor sociale.

Există mai multe variante de suportare din bugetul public a costurilor psihoterapiei pentru victimele violenței sexuale (cel puțin pentru un număr de ședințe imediat după agresiune). Poate fi concepută o procedură de plată a psihoterapiei, fie la recomandarea psihologului care evaluează victima în centrul de criză, fie la recomandarea psihologului de la DGASPC ori (dacă se consideră necesar) la recomandarea/cu aprobarea unei comisii de specialitate. Costurile ar putea fi suportate din bugetul asigurărilor de sănătate, astfel încât să nu depindă de alocarea sau nu a unor fonduri de către autoritățile locale. Alte surse de finanțare pot fi bugetul public din care se suportă compensațiile financiare, fondurile recuperate de Agenția Națională de Administrare a Bunurilor Indisponibilizate (ANABI), urmând ca, în continuare, să expun și posibilitatea constituirii unui nou fond de contribuție pentru acoperirea prejudiciilor produse victimelor.

4. Repararea prejudiciului. Compensația financiară din partea statului^[15]

Victima unui abuz sexual, ca orice altă victimă a unei infracțiuni, are dreptul la repararea prejudiciului, astfel încât să poată să înlăture efectele infracțiunii din viața sa. Finalizarea procesului penal cu o hotărâre de condamnare a autorului abuzului și de obligare a acestuia la despăgubiri către victimă nu reprezintă decât partea formală a recunoașterii prejudiciului. Am spus-o de multe ori că nu este o reparație veritabilă faptul că victima unor infracțiuni grave rămâne să se lupte singură, având hotărârea judecătorească prin care a obținut obligarea la daune morale, pentru recuperarea prejudiciului de la infractor. Acesta este adeseori insolvabil sau greu solvabil, uneori încarcerat (astfel că nu realizează venituri decât foarte mici – din munca în penitenciar – și doar dacă vrea). Avansarea cheltuielilor de executare (chiar apelând la prevederile Legii nr. 211/2004 pentru plata unei părți mici din onorariul executorului judecătoresc) este dificilă pentru victimă. Acest lucru este luat în considerare și de Consiliul Uniunii Europene, care, în preambulul Directivei 2004/80/CE privind compensarea victimelor infracțiunilor, reține că: „victimele infracțiunilor nu vor putea adesea să obțină despăgubiri de la infractor, întrucât acesta poate fi lipsit de mijloacele necesare pentru a satisface o hotărâre cu privire la daune sau pentru că infractorul nu poate fi identificat sau urmărit penal” (paragraful 10).

Victimele infracțiunilor de viol, agresiune sexuală, act sexual cu un minor, corupere sexuală a minorilor, ale infracțiunilor de trafic de persoane și a altor infracțiuni de mare violență sunt prezumate vulnerabile de către legiuitor^[16]. Vulnerabilitatea acestora nu dispare prin simpla finalizare a procesului printr-o hotărâre definitivă, chiar dacă există o dispoziție de obligare a infractorului la plata unor despăgubiri. Eforturile diverse făcute în cursul procesului, rememorarea abuzului, chestionarea în cadrul procedurilor, așteptarea, incertitudinea etc. nu sunt de natură să facă victima mai puternică, mai ales dacă nu a beneficiat de un ajutor psihologic de calitate. Crede cineva că victima o poate lua de la capăt, într-o procedură de executare silită împotriva agresorului și a familiei acestuia, care va avea tendința firească de a apăra bunurile lor?

Legea nr. 211/2004^[17] poate fi substanțial îmbunătățită astfel încât victimele (cel puțin ale faptelor de agresiune sexuală în sens larg, despre care vorbim în acest context), să poată obține compensație financiară de la stat si pentru daune morale, pentru suma integrală stabilită prin hotărârea judecătorească sau în sumă mai mare decât în prezent.

Daunele materiale enumerate de lege sunt greu de dovedit, iar, în starea în care se află victima unui abuz sexual, este greu de presupus că va strânge chitanțele pentru fiecare cheltuială pe care o va face (desigur, modificarea legii s-ar impune, în opinia mea, și pentru marea violență, traficul de persoane și celelalte infracțiuni grave enumerate de Legea 211/2004.

În majoritatea cauzelor de viol/agresiune sexuală/raport sexual cu un minor, pe care le-am urmărit, daunele acordate erau numai morale sau doar în cuantum foarte mic s-au acordat și daune materiale. În consecință, victimele nu pot beneficia de compensația financiară din partea statului, chiar dacă autorul infracțiunii ar fi insolvabil sau dispărut.

Accesul la compensații financiare din partea statului este o componentă esențială a drepturilor victimelor infracțiunilor^[18]. România este, însă, pe lista țărilor împotriva cărora s-a declanșat procedura de infringement pentru transpunerea incompletă a Directivei privind drepturile victimelor^[19].

Efortul financiar presupus de aceste modificări legislative nu ar fi foarte mare, deoarece sunt relativ puține cazuri în care, prin cumularea celorlalte condiții prevăzute de lege, s-ar ajunge la acordarea compensației financiare, iar procedura pentru acces la aceste compensații este separată de judecarea fondului cauzei penale, ceea ce scade probabilitatea folosirii acestei căi de către multe victime. De asemenea, fonduri pentru aceste compensații financiare pot fi chiar sumele recuperate de către ANABI.

Se poate face chiar mai mult. În niște limite stabilite de stat, victima ar urma să fie despăgubită din fonduri publice, urmând ca statul, care dispune de un aparat care poate identifica bunurile condamnatului, locurile și persoanele pe numele cărora le-ar ascunde, să se îndrepte împotriva acestuia pentru recuperarea sumelor.

Există modele în alte state? Sigur că da^[20]. În Olanda, victima infracțiunilor grave menționate primește integral de la stat despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească.

În Anglia, în Țara Galilor sau în Scoția, victimele care au suferit vătămări corporale ca urmare a unei infracțiuni săvârșite cu violență pot solicita despăgubiri din fonduri publice în temeiul Programului de despăgubire pentru victimele infracțiunilor de vătămare corporală (Criminal Injuries Compensation Scheme^[21]). Despăgubirile se acordă pe baza unui barem tarifar, plățile având o valoare care variază între 1 000 GBP și 500 000 GBP, în cazul unei persoane care a suferit vătămările cele mai grave.

Verificând ultima statistică a autorității publice britanice responsabile cu acordarea compensațiilor financiare către victimele infracțiunilor, CICA (Criminal Injuries Compensation Authority), (pentru anii 2017-2018)^[22], referitoare la despăgubirile primite de victimele infracțiunilor săvârșite cu violență, am constatat că în toate cazurile de abuz sexual victimele au primit despăgubirile maxim posibile conform ghidului, în funcție de gravitatea traumei.

Ierarhizarea abuzurilor sexuale, organizată pe 15 trepte, în funcție de natura actului și severitatea efectelor, acoperă o plajă largă de acțiuni ale autorului, de la atingeri ale corpului victimei peste haine, până la actele penetrante care au produs afecțiuni psihice. La sumele corespunzătoare acestor tipuri de atingeri aduse libertății sexuale (stabilite deopotrivă pentru adulți, cât și pentru copii victime – mai mari, în mod evident, în cazul acestora din urmă), se adaugă alte categorii de sume pentru alte tipuri de urmări, cum ar fi sarcina sau pierderea unei sarcini preexistente, infectarea cu HIV, hepatită B sau C (numai pentru această consecință se adaugă o sumă de 22.000 de lire), respectiv cu o altă boală cu transmitere sexuală.

În Marea Britanie există o taxă impusă infractorilor, de finanțare a fondului public destinat victimelor și martorilor (victim surcharge), din care se vor plăti despăgubiri în cazul în care un infractor nu are suficiente resurse financiare. De asemenea, este reglementată o prioritate în cazul executării unui infractor care a fost obligat atât la plata amenzilor penale, cât și a unor despăgubiri, acordându-se prioritate despăgubirilor.

Așa cum am arătat, Directiva 2004/80/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004, privind compensarea victimelor infracțiunilor, obligă Statele Membre să reglementeze scheme naționale de compensare a victimelor crimelor intenționate violente săvârșite pe teritoriile lor, care să garanteze compensații corecte și adecvate victimelor. De aceea trebuie să gândim, în cel mai scurt timp, proiectul de modificare a Legii nr. 211/2004 sau un alt proiect de lege care să stabilească în competențele unui organ administrativ (după modelul altor state, care au separat acordarea compensației de procesul în fața instanței de judecată), acordarea compensației financiare din partea statului pentru aceste categorii de victime la care se referă directiva, pe baza unei scheme clare și a datelor furnizate de organul judiciar.