Abuzul sexual – cum ajutăm victimele?

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

„Abuzul sexual este, fără îndoială, un delict odios, cu efecte debilitante asupra victimelor sale”, spune Curtea Europeană a Drepturilor Omului^[1]. Această frază sintetizează ceea ce ar trebui să înțelegem cu toții despre gravitatea faptei abuzatorului și despre întinderea consecințelor acesteia asupra victimei. Cu toate acestea, vedem mereu diverse feluri de ignorare a abuzului sexual, atât din partea oamenilor de rând, cât și din partea profesioniștilor în domenii în care se presupune că ar trebui să fie vigilenți în identificarea abuzului sexual.

Activarea interesului și revoltei publicului în situația mediatizării unor cazuri de abuz sexual se stinge repede, pentru că oamenii au nevoie să se întoarcă la starea de „viață previzibilă”, preferând să creadă că abuzurile de acest gen li se întâmplă „altora”, care s-au aflat în locul, anturajul sau contextul nepotrivit ori care au avut o vulnerabilitate din care s-ar fi putut anticipa riscul abuzului, dar pe care nu l-au sesizat corect sau la timp. Eliminarea temelor creatoare de emoții negative din preocupările cotidiene este un mecanism firesc, de facilitare a stării de bine pe care o căutăm cu toții; dar, într-o anume măsură, din această pricină, scade și capacitatea noastră de a fi senzitivi la comportamentele abuzatoare neexplicite. Aceasta este doar una dintre cauzele multiple pentru care destule abuzuri sexuale asupra copiilor, cu o istorie importantă în timp, sunt sesizate târziu de către cei care s-au aflat în proximitatea victimei și agresorului, deși, retrospectiv, realizează că ar fi putut „citi” o serie de comportamente ale victimei și/sau ale agresorului.

În lumea juriștilor preocupările în astfel de cauze sunt canalizate dominant asupra așa-ziselor probleme de drept: încadrări juridice și alte instituții de drept penal în dispută, aspectele procedurale, criminalistice și medico-legale incidente, natura și semnificația probatoriului etc. Nu vreau și nici n-aș putea să minimizez importanța acestor dezbateri și contribuții științifice la soluționarea cauzelor în care se cercetează o varietate de fapte ce intră în sfera abuzului sexual. Încercând, însă, să mă îndepărtez de limbajul supra-specializat, aș vrea să îndrept „lanterna” către acele aspecte care, din păcate, nefiind situate în centrul atenției profesioniștilor, pot conduce la o ignorare a stării și nevoilor victimelor, la un proces judiciar cu finalitate formală ori la victimizare secundară^[2] (chiar nevoluntară din partea celor care intră în contact cu victima).

O mare diversitate de teme din zona violenței sexuale ar merita, pentru înțelegerea lor de către profesioniști, activități de formare dedicate, cu o întindere potrivită, cu participarea specialiștilor din toate zonele implicate. Pentru că abordarea multidisciplinară rămâne, din păcate, un ideal destul de dificil de atins într-o societate care încă păstrează un mod de interacțiune rigid între instituțiile implicate în identificarea, asistența și recuperarea victimei, precum și în soluționarea cauzei judiciare care o privește. Pe cărarea sinuoasă în încercarea de reparare a nedreptății, adeseori victima rămâne singură, fără informații privind pasul următor, fără suportul psihologic de care are nevoie, copleșită de formalitățile multiple care i-ar permite accesul către un serviciu de sprijin din partea instituțiilor publice, suportând costuri previzibile (sau nu) pentru derularea procesului judiciar sau pentru executarea silită asupra bunurilor vinovatului – în cazul în care obține despăgubiri.

Ajutorul acordat victimelor infracțiunilor sexuale, în România și în multe state europene (care asigură un standard destul de ridicat al recunoașterii și respectării drepturilor victimei, impus de „Directiva victime”^[3] și de alte documente normative^[4]) nu este, totuși, un suport eficient pentru ca victimele să se poată întoarce la o viață sănătoasă și demnă. Acest aspect nu reprezintă o evaluare personală, ci punctul de plecare declarat pentru o primă strategie a Uniunii Europene^[5] în privința drepturilor victimelor. În preambulul acesteia se arată că, „în ciuda progreselor reglementării la nivel european, rapoartele recente^[6] arată că victimele infracțiunii încă nu se pot baza pe drepturile lor în UE. Dificultățile victimelor în accesarea justiției se datorează în principal lipsei de informații, sprijinului insuficient și protecției ineficiente. Victimele sunt deseori expuse victimizării secundare în timpul procesului penal și atunci când solicită despăgubiri. Celor care devin victime ale criminalității atunci când călătoresc în străinătate le este și mai dificil accesul la justiție și compensații. Pentru victimele cele mai vulnerabile, precum victimele violenței bazate pe sex, victimele copii, victimele cu dizabilități, victimele în vârstă, victimele infracțiunii de ură, victimele terorismului sau victimele traficului de persoane, este deosebit de dificilă parcurgerea procedurilor penale și să se ocupe de urmările crimei”.

Legislația noastră are incontestabile avantaje față de reglementările altor state în privința accesului la justiție al victimei (posibilitatea de a se constitui parte civilă în procesul penal; gratuitatea cererii de constituire de parte civilă indiferent de cuantumul pretențiilor; posibilitatea folosirii probelor administrate pentru dovedirea aspectelor care țin de latura penală și în ceea ce privește acțiunea civilă; posibilitatea de a exercita plenar și gratuit căile de atac; suportarea costurilor expertizelor judiciare din bugetul organelor judiciare; accesul la asistență juridică gratuită în anumite cazuri etc.).

Cu toate acestea, multiple alte bariere, mai puțin vizibile pentru juriști, stau în calea victimei către obținerea suportului și a reparației care ar putea face mai ușoară reluarea unei vieți normale. Pentru că atunci când discutăm despre violența sexuală intrăm în zona de prejudecăți profunde și de secrete bine ascunse, greu de sondat de către fiecare individ. Există o mulțime de adulți fără experiențe traumatizante care nu discută cu nimeni despre problemele lor legate de actul sexual și nu se adresează specialiștilor nici pentru rezolvarea unor disfuncții de natură medicală legate de sfera vieții sexuale sau o fac mai târziu decât ar trebui și cu jenă. Unii dintre acești adulți „discreți” au ca atribuții să identifice victimele abuzului sexual, să le informeze, să le audieze, să le consilieze, să le susțină drepturile, deși ei nu au exercițiul de a discuta despre problemele din această sferă a vieții intime.

Dacă nu putem vorbi la fel de deschis cu alții despre chestiuni legate de organele sexuale, așa cum vorbim despre problemele de funcționare a stomacului, despre durerea de genunchi sau despre faptul că nu mai vedem bine și avem nevoie de ochelari, această atitudine are la bază o mulțime de cauze, pe care nu le voi dezvolta aici. Îmi propun, pentru început, o conștientizare a dificultății victimei de a vorbi despre abuzul sexual pornind tocmai de la dificultatea celor care nu au fost victime ale unui abuz, de a vorbi despre actul sexual în sine. Pentru a înțelege că – pe lângă prejudecățile profunde care există în mintea noastră, ca urmare a faptului că avem o istorie a abordării relațiilor sexuale mai degrabă ca ținând de acel aspect de viață despre care „nu se vorbește”, asociat, în diverse credințe (religioase sau nu), chiar cu păcatul – se adaugă, pentru o victimă a abuzului sexual, nu doar trauma, ci și stigmatul social, care, în mod nedrept, îi este atașat.

Abuzul sexual rupe starea emoțională a vieții cotidiene și izbește cu forța unui complex de trăiri negative diferite care o macină pe victimă din interior (durere, deziluzie, rușine, disperare, frică, vină, neîncredere în oameni, neîncredere în sine, lipsa de sens și de viitor etc.) și care îi afectează modul de a gândi, îi alterează felul de a funcționa și voința de a acționa. Victimei îi este foarte greu să aleagă ce trebuie să facă, chiar depășind șocul în legătură cu ceea ce i s-a întâmplat, deoarece nu înseamnă doar să se mobilizeze pentru a face o plângere, ci să și decidă să facă publică suferința sa; pentru că un demers judiciar – dincolo de orice măsuri organizatorice de păstrare a confidențialității informațiilor legate de astfel de cauze – presupune cunoașterea experienței sale de către foarte multe persoane care funcționează în instituții diferite și care, toate, pe rând, vor trebui „să afle povestea”.

Dacă abuzul sexual ajunge, totuși, să fie cunoscut organelor judiciare, nevoia noastră, a celor care vor să prindă autorul, de a fi conservate probele și de a avea informații cât mai detaliate despre persoana acestuia, intră în conflict cu nevoia victimei de a se „curăța” de orice urmă a infracțiunii și de a fi lăsată în pace (cel puțin pentru o vreme). Pentru unele victime legea^[7] recunoaște în mod expres o perioadă de reflecție (și recuperare), în care victima să decidă dacă își dorește sau nu să coopereze cu organele judiciare, însă în ceea ce privește victimele abuzului sexual, deosebit de vulnerabile din pricina multiplelor emoții negative intense asociate traumei, nu există dispoziții similare. Mai mult chiar, pentru infracțiunile grave contra libertății și integrității sexuale – săvârșite prin constrângere, prin punerea victimei în imposibilitatea de a se apăra ori profitând de această stare – încă[br_fnoteUP 8] nu poate fi pornit procesul penal decât dacă există o plângere prealabilă formulată de către victimă, iar neformularea acestei plângeri în termenul scurt prevăzut de lege^[9], împiedică organul judiciar să cerceteze și să pedepsească pe autorul violului sau agresiunii sexuale.

1. Cum putem ajuta victima abuzului sexual? Unde suntem acum?

Legea nr. 211/2004^[10] privind unele măsuri pentru asigurarea informării, sprijinirii și protecției victimelor infracțiunilor, în art. 1/1 prevede că orice persoană victimă a unei infracțiuni are dreptul de a fi recunoscută ca atare din momentul identificării, de a fi tratată cu respect și profesionalism, de a beneficia de protecție și sprijin individualizate, de a obține compensații financiare și de a i se restabili drepturile. Legea prevede drepturi specifice, instituții responsabile și proceduri aplicabile.

Articolul 3/9 alin. (3) din aceeași lege prevede că, în vederea asigurării accesului victimelor cât mai rapid la suport psihologic, medical, de asistență socială și consiliere juridică, evaluarea victimelor se realizează de către Serviciul pentru Sprijinirea Victimelor Infracțiunilor (care funcționează în cadrul direcțiilor generale de asistență socială și protecția copilului din fiecare județ). N-o să discut aici despre câte astfel de servicii funcționează, în fapt, dacă există personal suficient și calificat pentru a acorda suportul menționat ori dacă există furnizori privați de servicii sociale care să poată prelua acordarea de servicii calificate victimei infracțiunii, care sunt costurile de deplasare suportate de victimă pentru a ajunge la acest ajutor, ritmicitatea, durata și calitatea intervenției etc.

Ceea ce vreau să evidențiez este faptul că, așa cum este situația în prezent, victima trebuie să știe că există aceste servicii destinate ei, unde anume se află ele și să găsească resursele interioare pentru a decide să se adreseze acestora, presupunând că dispune și de resursele financiare care să-i asigure deplasarea până la sediul acestora.

Legiuitorul a instituit norme (art. 3/7 din Legea nr. 211/2004) prin care stabilește obligația pentru organele judiciare, precum și pentru orice alte instituții ale statului care, în exercitarea atribuțiilor, intră în contact cu persoane care sunt potențiale victime ale infracțiunilor, de a informa victima cu privire la posibilitatea de a se adresa serviciilor pentru sprijinirea victimelor infracțiunilor, prevăzând, chiar, explicit, că informarea se face atât verbal, cât și prin înmânarea sub semnătură a unui formular care cuprinde cel puțin adresa serviciului pentru sprijinirea victimelor infracțiunilor din raza teritorială a instituției care face informarea și enumerarea atribuțiilor acestuia.

De la poliție sau de la procuror victima pleacă având în mână o „hârtie” din care rezultă că s-a înregistrat un dosar penal privind o faptă de abuz sexual săvârșită asupra sa, pe care sunt scrise o adresă a unei instituții și o serie de atribuții ale acesteia (formulate ermetic), fără ca victima să înțeleagă ce fel de ajutor concret ar putea primi acolo.

Știe organul judiciar ce poate oferi efectiv serviciul dedicat victimelor infracțiunii, din județul respectiv, astfel încât să i le poată prezenta victimei? Dacă, încărcat de bună-intenție, vrând să aibă mai multe informații concrete și utile, organul judiciar inițiază dialogul formal interinstituțional și vrea să afle exact care este circuitul pe care urmează să-l parcurgă victima, ușa la care va trebui să bată, numărul de telefon al persoanei de contact, pașii de urmat și timpul cel mai scurt în care va fi primită de un consilier, răspunsul primit va fi plin de substanță sau va reproduce prevederi legale, fără recunoașterea limitelor practice? Vor purta polițistul sau procurorul de caz și viitorul consilier al victimei (ori conducătorul compartimentului în care funcționează acesta) un dialog informal, care poate atinge aspecte mult mai concrete (prin dinamica dialogului, a întrebărilor suplimentare, a răspunsurilor de lămurire sau de completare), astfel încât victima să știe ce servicii i-ar putea fi oferite, ca abia apoi să decidă, în acea stare psihică în care abuzul sexual recent o împiedică să facă ușor alegeri?

Dacă victima ajunge, totuși, la adresa indicată, este ea primită imediat de către un consilier care să se poarte prietenos, să-i asculte povestea, să-i facă o evaluare inițială, să-i stabilească nevoile de intervenție psihologică, să-i prezinte pașii următori, să-i câștige încrederea, astfel încât să existe a doua întâlnire, dacă e necesară? De câte ori ca polițiști, procurori, judecători sau avocați n-ați constatat că prevederi legale minunate și metodologii aproape perfecte nu au corespondent în practică (nu există infrastructura necesară, nu există personalul calificat, nu există fonduri pentru anumite servicii etc.)?