Victimele infracţiunilor săvârşite în mediul carceral

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Aspecte introductive privind fenomenul criminalității carcerale în Republica Moldova

Mediul privativ de libertate al închisorii este unul în egală măsură punitiv și educativ, conceput pentru a determina persoanele condamnate să își corecteze orientarea delicventă a personalității. De asemenea, acest mediu este unul care se prezumă a fi monitorizat și controlat de autoritățile statului, astfel încât, în fie­care instituție penitenciară să existe o anumită ordine internă, să nu poată pătrunde substanțe ilicite și alte obiecte interzise, să nu existe contexte favorabile săvârșirii de noi infracțiuni, să fie respectate cu strictețe drepturile și libertățile fundamentale ale omului etc.

Din păcate, aceste deziderate care se impun nu sunt realizate în practică niciodată. Dimpotrivă, autoritățile din penitenciar eșuează lamentabil, astfel, în mediul carceral din Republica Moldova în ultimii ani fenomenul criminalității penitenciare a atins cote alarmante, aceasta deși nu există statistici oficiale rele­vante care să ne alarmeze. Și totuși suntem alarmați pentru că deși „lucrurile nu stau tocmai la suprafață”, este bine știut că în penitenciare ani la rând au fost admise foarte multe încălcări și nereguli care au favorizat hipercriminalizarea societății carcerale. Am identificat cel puțin 8 premise care au favorizat ca acest lucru să se întâmple:

− Existența unei subculturi penitenciare a condamnaților care funcționează în conformitate cu niște legi subvalorice extrem de dure și care este bazată pe o ierarhie socială ce promovează în top numai reprezentanți ai populației carcerale care se arată dispuși să ducă și să promoveze în mediul de detenție un stil infrac­țional de viață: „normele subculturii, ce se răspândesc asupra tuturor condam­naților, poartă un caracter de interdicție și de obligare și se referă inclusiv la relațiile dintre condamnați cu administrația penitenciarului”^[1], fiind interzisă în acest sens orice formă de cooperare pe verticală care, altminteri, ar fi benefică la contracararea infracțiunilor.

− Conflictele dintre condamnați în legătură cu care autori Simion Carp și Oleg Rusu menționează: „raporturile interumane la persoanele private de liber­tate relevă existența unor perioade îndelungate în care au existat și există ironii, dispute și insuficientă coeziune a colectivelor respective, cauzele fiind multiple cu tendințe accentuate de agresivitate și dominare, lipsa autocontrolului și egoismul”^[2].

− Corupția din sistemul penitenciar și conlucrarea frauduloasă dintre unii angajați ai sistemului penitenciar și condamnații care respectă normele subcul­turale.

− Condițiile precare de trai care au determinat pe unii condamnați să recurgă la metode ilegale pentru a‑și asigura un nivel oarecare de bunăstare în mediul carceral (șantajul, escrocheria, falsificarea cardurilor etc.). În legătură cu acest fapt, Ionela‑Cerasele Zeca notează: „o parte dintre deținuți, încă de la intrarea în penitenciar, iar alții chiar din momentul arestării, sunt preocupați de găsirea unor modalități prin care să‑și ușureze regimul executării pedepsei, ei caută ca, prin toate mijloacele posibile, să‑și asigure condiții de viață cât mai ușoare, să se sustragă – uneori cu orice risc – de la regimul executării pedepsei, inclusiv prin săvârșirea unor fapte care, prin gravitatea lor, întrunesc elementul constitutiv al unor infracțiuni”^[3].

− Lipsa echipamentului și a pregătirii tactico‑metodologice a personalului penitenciar în contracararea infracțiunilor.

− Îndeplinirea rudimentară a atribuțiilor funcționale de către unii angajați ai sistemului penitenciar (fenomen numit mai nou „demisie în tăcere” – pentru că există o persoană angajată de facto, dar aceasta fiind demotivată, activează înde­plinind cerințele minime care se impun față de funcție, în sensul că aproape nu s‑ar afla în funcția respectivă).

− Eșecul profesional ca temă taboo în mediul angajaților (concepția eronată conform căreia un număr mare de fapte ilicite descoperite se datorează calității proaste a muncii desfășurate de către angajați, care au tolerat ca acest fapt să se întâmple, nefiind la timp vigilenți). În legătură cu acest fapt, Faigher Anatolie și Cernomoreț Sergiu notează: „o parte din faptele infracționale nu se aduc la cunoș­tința organelor de drept deoarece sunt tăinuite de către administrația insti­tuțiilor penitenciare, continuând să se afle sub imperiul unui sistem perimat de aprecierea indicilor eficienței activității ei, conform căruia, cu cât mai multe in­frac­țiuni sunt înregistrate, cu atât mai scăzut este nivelul de apreciere a muncii”^[4].

− Background‑ul intelectual și valoric predispozant către infracționalitate al persoanelor private de libertate.

Anume acest cumul de premise au favorizat un nivel înalt al criminalității penitenciare în Republica Moldova, un tip de criminalitate care devine din ce în ce mai îngrijorătoare, deoarece efectele ei trec dincolo de edificiile de pază ale instituțiilor penitenciare, dezechilibrând structura socială în ansamblul ei și provocând un număr tot mai mare de victime. În plus, infracțiunile săvârșite în mediul de detenție nu sunt simple infracțiuni ci infracțiuni săvârșite în stare de reci­divă deosebit de periculoasă, deoarece făptuitorii sunt persoane care au antecendente penale, executând deja o pedeapsă penală.

Pentru a putea stopa acest fenomen carceral trebuie mai întâi să îl studiem multiaspectual. Pentru început este necesară o analiză juridico‑penală, urmată de o analiză criminologică, statistică, psihologică etc. Anumite repere privitoare la însușirile fenomenului care trebuie studiate ne recomandă Simion Carp: „crimi­nalității penitenciare, ca și oricărui alt fenomen al lumii obiective, i se poate atribui o caracteristică cantitativă și calitativă, fiind o componentă a fenomenului infracțional, criminalitatea penitenciară se distinge prin același trăsături caracte­ristice criminalității în general: nivel, structură și dinamică”^[5].

Privitor la infracțiunile săvârșite în mediul carceral, care în ansamblul lor formează criminalitatea penitenciară, destul de interesante, relevante și utile ar fi studiile victimologice, ori, victimele infracțiunilor săvârșite în detenție se parti­cu­­larizează prin anumite trăsături care s‑au transformat între timp în adevărate tipare infracționale, prin urmare, ne sugerează și anumite acțiuni preventive care pot fi luate în acest sens. Pentru a detalia acest aspect, vom purcede la clasi­fi­carea victimelor infracțiunilor săvârșite în mediul carceral și la descrierea fiecărei categorii în parte.

II. Clasificarea victimelor infracțiunilor săvârșite în mediul carceral

În funcție de modalitatea prin care au fost/nu au fost identificate, victimele infracțiunilor săvârșite în mediul carceral pot fi:

− Victime identificate – persoane despre victimizarea cărora s‑a aflat în urma unor investigații operative desfășurate de către reprezentanții organelor de ocrotire a normelor de drept sau printr‑un denunț al unor terțe persoane;

− Victime care s‑au autoidentificat – persoane despre victimizarea cărora s‑a aflat ca rezultat al denunțului făcut de ele însele organelor de drept (astfel de vic­time provin mai curând din afara mediului carceral deoarece normele subcul­turale prevăd relații de neiertat pentru turnători, de unde rezultă că denunțul nefiind văzut cu ochi buni în mediul de carceră, poate atrage consecințe nega­tive, inclusiv legate de securitatea personală);

− Victime neidentificate – mai sunt numite victime ale criminalității peni­tenciare oculte, deoarece o mare parte din infracțiunile săvârșite în mediul carceral rămân tăinuite de organele de drept, fără a fi relevate și soluționate corespunzător – spre exemplu, conform ultimului raport anual privind activitatea sistemului penitenciar au fost atestate doar 303 fapte ilicite (infracțiuni și contravenții)^[6], când de facto, este bine știut că numărul acestora este mult mai mare. Elementar, penitenciarele adăpostesc foarte mulți dependenți de droguri, numai infracțiunile produse de aceștia în legătură cu fondul de consum ar dubla cifra prezentată de ANP.

În funcție de mediul lor de proveniență, victimele infracțiunilor săvârșite în mediul carceral pot fi clasificate în:

− Persoane condamnate (care provin din mediul închisorii nemijlocit) – acestea la rândul lor pot fi de o mare varietate, reieșind din specificul social al penitenciarului:

1. Violatorii și pedofilii – constituie grupul predispus la victimizare prin hăr­țuire sau abuz sexual în virtutea normelor de subcultură care prescrie față de această categorie un asemenea comportament abuziv și de stigmatizare.

2. Condamnații cu datorii – care sunt de regulă bătuți și amenințați să întoarcă datoriile, acumulate cel mai probabil la jocul de cărți.

3. Condamnații care colaborează în secret cu membrii administrației (nor­mele subculturale interzic astfel de comportament).

3. Condamnații care trec dintr‑o castă superioară într‑o castă inferioară ca rezultat al unor fapte apreciate prin prisma normelor subculturale ca reprobabile (aceștia sunt bătuți pur și simplu pentru că așa este „ritualul carceral”).

4. Orice condamnat care încalcă grav o lege a subculturii.

− Persoane civile (provin din mediul extra‑carceral) – cel mai frecvent astfel de victime sunt femei vulnerabile care sunt celibatare și muncesc peste hotare. Fiind ademenite cu povești de dragoste, astfel de victime sunt estorcate de sume mari de bani și mințite în continuu. Există și alte tipuri de modus operandi precum șantajul economic, în astfel de cazuri infractorul colectează mai întâi materiale compromițătoare despre victime (de regulă scene intime), apoi recurge la acțiunea de șantaj propriu‑zisă.

− Persoane abilitate cu funcții în cadrul organelor de ocrotire a normelor de drept (provin din mediul socio‑profesional al lucrătorilor în penitenciare). Astfel de victime apar mai frecvent în situații de atac asupra colaboratorului.

Un alt criteriu de clasificare al victimelor infracțiunilor săvârșite în mediul carceral este aportul comportamental la declanșarea mecanismului actului infrac­țional. Din această perspectivă avem:

− Victime inocente – care nu au acționat absolut deloc într‑o manieră faci­litatoare pentru a declanșa infracțiunea;

− Victime parțial‑vinovate – care sunt responsabile pentru crearea contex­tului de victimizare și pentru victimizarea lor doar parțial, ca rezultat al unor acțiuni nepotrivite sau al neglijenței;

− Victime provocătoare – persoane care sunt vinovate pentru că au fost victimizate deoarece au participat la crearea contextului de victimizare și l‑au escaladat prin comportament facilitator. Spre exemplu, este bine știut faptul că persoanele condamnate produc alcool din resturi alimentare pe care îl consumă atunci când au o serbare: dacă X. a produs alcool artizanal pentru ziua sa de naștere, invitând pe Y, Z, la sine în celulă, spunem că a creat contextul pentru victimizarea sa, iar dacă în urma consumului de alcool a pierdut la jocul de cărți și mai provoacă și un conflict în urma căruia Y și Z îl vor bate, atunci spunem că persoana a provocat infracțiunea.

În literatura victimologică, în funcție de gradul de vinovăție al victimei mai există o tendință de a clasifica victimele în precipitatoare și neprecipitatoare, altfel spus, care au contribuit la declanșarea mecanismului actului infracțional și care nu au făcut acest lucru. Această clasificare o putem atribui cu siguranță și victimelor infracțiunilor săvârșite în mediul carceral, ori, la fel ca și în cazul infracțiunilor săvârșite în afara penitenciarului, în infracțiunile ce formează cri­mi­nalitatea penitenciară avem victime care prin comportamentul lor influențează în mod diferit scenariul crimei. Un astfel de comportament poate fi vădit pro­vocător, altfel spus, absolut conștient, dar poate fi și inconștient, marcând în acest mod, ceea ce îmi place să numesc „o dizabilitate comportamentală a victi­mei” care este un semn destul de evident al devianței sale comportamentale și al orientării victimale a personalității sale, fiind de facto, o trăsătură care la fel ca și orientarea delicventă a personalității, necesită corecție, dar din păcate nu avem un cadru potrivit în Republica Moldova pentru a realiza acest fapt, nici în aspect legal și nici în aspect instituțional.

În funcție de latura obiectivă a infracțiunii care ne indică forma de victi­mizare, modalitatea propriu‑zisă prin care s‑a atentat și s‑a recurs la prejudicierea victimei, avem următoarele tipare victimale:

− Victime ale infracțiunilor de violență;

− Victime ale infracțiunilor sexuale;

− Victime ale infracțiunilor care prejudiciază patrimoniul etc.

− Victime care nu cunosc o obiectivare concretă (ex. victima infracțiunii de evadare din locurile de detenție nu se obiectivează într‑o persoană concretă, se prezumă că aceasta este statul);

− Victime ale presingului psihologic (în cazul infracțiunii de determinare la suicid);

Invocarea unor aspecte victimologice în studiul criminalității penitenciare nu este pur întâmplătoare în cadrul acestui demers. Această intenție capătă sens întrucât ne dorim să creăm un model preventiv de reacție socială împotriva cri­minalității penitenciare deopotrivă axat pe victime și agresori. Nu ar fi corect din punct de vedere tactic și metodologic ca în activitatea de prevenire a crimi­na­lității penitenciare să se acționeze unilateral – prin acțiuni centrate pe corectarea și inhibarea comportamentelor delicvente. Pe lângă delincvență, și victimizarea este o formă de devianță comportamentală ce servește ca premisă importantă pentru infracțiune, este o devianță care determină semnificativ ca victima să se angajeze aproape benevol în scenariul crimei ca și coparticipant, prin urmare, în prevenirea criminalității penitenciare trebuie să încetăm a acționa unilateral și să percepem victimele ca pe elemente importante în sistemul cauzal al infrac­țiunilor.

În continuare vom descrie câteva măsuri de profilaxie criminologică și victi­mologică a infracțiunilor săvârșite în mediul carceral, îngustând însă segmentul cercetării și referindu‑ne la acele infracțiuni care se răsfrâng nemijlocit asupra rutinei carcerale, făcând abstracție de infracțiunile coordonate din penitenciar care provoacă victime la libertate. Consider că persoanele condamnate deși au săvârșit infracțiuni, victimizând alte persoane, la rândul lor sunt extrem de vulnerabile în sens victimologic și predispuse la victimizare. În același timp statutul lor juridic nu justifică victimizarea lor, cu atât mai mult că în sens crimi­nologic deținuții sunt descriși ca un grup deja victimizat, pentru că sunt apreciați ca victime ale sistemului social imperfect care a eșuat în cazul lor anume în oferirea unei educații de calitate care să favorizeze adaptarea lor socială.

III. Măsuri de profilaxie criminologică și victimologică a infracțiunilor săvârșite în mediul de detenție

Pentru a crea un model preventiv eficient, atunci când este vorba despre cri­mi­nalitatea penitenciară consider că există cel puțin patru elemente „modelabile” care trebuie luate în considerare: a) conduita victimală; b) conduita criminală;
c) infrastructura penitenciară; d) profesionalismul cadrelor penitenciare. În legă­tură cu aceste trei elemente, voi interveni cu unele măsuri ameliorative care eu consi­der că sunt extrem de necesare pentru a diminua criminalitatea peniten­ciară și inclusiv efectele subculturii penitenciare a condamnaților care favori­zează acest tip de criminalitate.

Voi începe cu elementul pe care eu îl consider cel mai important și anume infrastructura penitenciară. Infrastructura șubredă a penitenciarelor determină în special incapacitatea cadrelor de a impune respectarea regimului de detenție. Este necesară îmbunătățirea infrastructurii informatice, a infrastructurii logistice, a infrastructurii tehnice de siguranță penitenciară etc. Anume infrastructura peni­tenciarelor constituie acel substrat care asigură executarea sentințelor de condamnare în condiții de normalitate.

În cazul Republicii Moldova anume infrastructura constituie o barieră în respectarea unor prevederi legale ce țin de criteriile de separare a unor categorii de condamnați și a celor ce țin de respectarea tipurilor de penitenciar și a regi­murilor de detenție. În special infrastructura tehnică de siguranță penitenciară favorizează contracararea tentativelor de introducere a obiectelor interzise în penitenciar, în deosebi obiecte care ulterior pot constitui infrastructura subcul­turii criminale: droguri, telefoane mobile, cărți de joc, alcool, obiecte spongioase etc. Lipsa infrastructurii penitenciare împiedică pe reprezentanții secțiilor de reintegrare socială să desfășoare lucrul educativ cu condamnații în condiții de normalitate dar în egală măsură putem spune că determină un mai mare grad de pericol pentru angajații din penitenciar și diminuează semnificativ capacitatea lor de a gestiona astfel de pericole precum și situațiile de criză în general.

Un alt element care trebuie îmbunătățit se referă indiscutabil la profesio­nalismul cadrelor penitenciare. Există următoarele aspecte ce pot fi îmbunătățite în acest sens: cunoștințele teoretico‑practice, cultura juridică, respectul față de lege și față de valorile instituției, abilitățile emoționale și de comunicare, abili­tățile de lucru în echipă, abilitățile organizaționale și cele legate de manage­mentul timpului, resurselor, ș.a., abilitățile de gestionare a situațiilor de criză, relațiile dintre angajați și disponibilitatea lor de a coopera în realizarea unui scop comun, etica profesională, disponibilitatea de a experimenta și a implementa lucruri noi în activitatea cu condamnații, empatia, etc.

Următoarele două elemente care se pretează unor acțiuni ameliorative le reprezintă în egală măsură conduita victimelor cât și a agresorilor. Există un obicei în practica penitenciară de a ține o evidență a persoanelor aflate în grupa de risc. Aceasta este împărțită în câteva subgrupe iar în funcție de dinamica societății carcerale, aceste grupe uneori sunt revizuite. Devine mai acută ca nicio­dată necesitatea de a include în grupa de risc persoanele vulnerabile, predispuse să devină victime a infracțiunilor sexuale și de violență, în egală măsură este necesar de a ține o evidență a persoanelor predispuse să recidiveze în detenție. Bineînțeles că simpla evidență fără desfășurarea unui lucru psiho‑profilactic este inutilă, din acest motiv, este extrem de important să fie revizuită și diversificată gama de intervenții psiho‑profilactice și educative prin care putem corecta orientările deviante de personalitate la condamnați, atât cele delicvente cât și cele victimale. Din păcate, la momentul de față oportunitățile terapeutice și ocupa­ționale puse la dispoziție persoanelor condamnate lasă de dorit.

Rezultă că putem diminua numărul de persoane victimizate în mediul de detenție dar numai prin corelarea unor măsuri ameliorative care să vizeze profe­sionalismul cadrelor, infrastructura penitenciarelor, comportamentul agresiv și cel victimal al persoanelor condamnate.

IV. Concluzii

Finalizăm acest demers prin formularea următoarelor concluzii: 1. mediul carceral care se prezumă unul coercitiv și corecțional, în Republica Moldova este din păcate unul extrem de favorabil pentru activitatea criminală a condamnaților iar factorii subculturali împreună cu atitudinea neglijentă a cadrelor în raport cu onorarea atribuțiilor funcționale au conlucrat semnificativ la conturarea acestei realități; 2. în penitenciare au loc frecvent infracțiuni, cele mai multe dintre ele formând criminalitatea ocultă sau nerelevată, deoarece nu sunt contracarate de organele de drept și soluționate corespunzător; 3. din această realitate rezultă un număr semnificativ de persoane victimizate, atât civili cât și condamnați; 4. este necesar ca în controlul criminalității penitenciare să se acționeze mai puțin represiv și mai mult preventiv; 5. măsurile de profilaxie trebuie să vizeze în egală măsură agresorii cât și victimele infracțiunilor, desfășurarea lor trebuie să aibă loc în condițiile unei infrastructuri solide și sub auspiciul unui personal extrem de bine pregătit din punct de vedere profesional.

Bibliografie

1. Carp, S., Rusu, O., Conflictele interpersonale în mediul condamnaților ca factor al criminalității penitenciare, Analele științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare” a MAIRM: Științe juridice, nr. 13 (1), 2021.

2. Chetraru, V., Noțiunea și parametrii cantitativi și calitativi ai infracțiunilor de evadare din locurile de deținere, Analele științifice al Academiei „Ștefan cel Mare” a MAIRM: Științe juridice, nr. 12 (1) din 2012.

3. Faigehr, A., Cernomoreț, S., Unele reflecții privind criminalitatea penitenciară în Republica Moldova, materialele conferinței științifice „Știința în Nordul Republicii Moldova: Realizări, probleme, perspective”, ed. a 4‑a, din 26‑27 iunie, 2020, Bălți 2020.

4. http://anp.gov.md/rapoarte‑de‑bilant‑semestriale‑anuale.

5. Rusu, O., Generalități privind evoluția și conținutul subculturii criminale, Analele științifice ale Academiei „Ștefan cel Mare” a MAIRM: Științe juridice, nr. 7 (1) din 2007.

6. Zeca, I.‑C., Tipuri de criminalitate penitenciară, Analele ASEM, ed. X, Chișinău: 2012.