Termenul de contestare a actelor întocmite de executorul judecătoresc potrivit legislaţiei Republicii Moldova

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Or, instituirea unor termene servește unei mai bune administrări a justiției, precum și necesității aplicării și respectării drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților, și nu poate fi apreciată ca o încălcare a dreptului cetățeanului de a fi protejat de abuzurile autorităților publice.

B) Hotărârea CC nr. 8 din 05. 04. 2019:

Prin Hotărârea vizată, CC revenind asupra controlului de constituționalitate asupra prevederilor
art. 161, alin. (2) și art. 162, alin. (2) CE, și‑a revizuit Decizia nr. 55 din 06. 09. 2019 și examinând în fond excepția de neconstituționalitate a declarat ca fiind neconstituționale:

‑ reglementarea „Actele de executare întocmite de executorul judecătoresc nu pot fi contestate dacă din momentul săvârșirii lor au trecut mai mult de 6 luni. ” a articolului 161 alin. (1) din CE;

‑ textul „de la data săvârșirii lui ori a refuzului de a săvârși anumite acte” din articolul 162 alin. (1)
din CE;

‑ prevederea legală „Persoana nu poate fi repusă în termen dacă din data emiterii sau a refuzului emiterii actului contestat au trecut mai mult de 6 luni. ” a articolului 162 alin. (2) din CE.

Totodată, CC a dispus că: începând cu data pronunțării hotărârii respective, termenul pentru contestarea actelor emise de către executorii judecătorești în procedura de executare se va calcula potrivit regulilor stabilite de articolele 66, alin. (2) sau, după caz, 67 alin. (7) CE.

În ipoteza în care actele emise de executor sunt contestate de către terții care nu au participat la procedura de executare se vor aplica în continuare prevederile tezei a doua din articolul 162 alin. (1) CE, potrivit cărora terții care nu au participat la procesul de executare pot contesta actele de executare, întocmite de executorul judecătoresc, în termen de 15 zile de la data la care au aflat ori trebuiau să afle despre aceste acte.

Persoanele care, din motive întemeiate, au omis termenul de contestare a actelor emise de către executor vor putea fi repuse în termenul de contestare, în baza tezei întâi a articolului 162 alin. (2) din CE, în condițiile Codului de procedură civilă.

Prin urmare, observăm că prin Hotărârea vizată nu numai că a fost anulat termenul de decădere de 6 luni, dar și textul „de la data săvârșirii lui ori a refuzului de a săvârși anumite acte” din articolul 162 alin. (1) din CE, astfel, încât participanții la procedura de executare, nu vor mai fi obligați să conteste actele, acțiunile și/sau inacțiunile executorului judecătoresc de la momentul săvârșirii lor, ori de la data refuzului de a le săvârși, ci din momentul comunicării acestora, așa cum este prevăzut de art. 66, alin. (2), sau după caz, art. 67, alin. (7) CE, sau, după cum am arătat la pct. II al prezentei lucrări normele respective erau în contradicție.

Întru argumentarea soluțiilor respective, CC a menționat în primul rând că deși, obiectul sesizării soluționate prin Hotărârea vizată, este identic cu obiectul sesizării nr. 91g/2016, care a fost declarată inadmisibilă prin Decizia nr. 55 din 6 septembrie 2016^[9] și că, actele CC reprezintă interpretări care se bucură de autoritate, în lumina condițiilor sociale și morale și a nivelului de cunoaștere științifică existente în momentul pronunțării lor, totuși, CC poate hotărî ulterior că interpretarea pe care a oferit‑o în cauzele precedente poate fi dezvoltată sau că există alte motive incontestabile pentru a‑și schimba interpretarea, inclusiv pentru a se asigura că modul în care interpretează Constituția reflectă schimbările sociale și coincide cu condițiile de viață ale prezentului.

Astfel, încât, având în vedere că prin Hotărârea nr. 6 din 19 martie 2019, § 61, CC a reținut că dreptul de a formula o contestație nu poate fi exercitat în mod efectiv decât de la data la care persoanei i se aduce la cunoștință actul contestat. În caz contrar, el riscă să devină unul teoretic și iluzoriu. De vreme ce statul garantează un drept, el trebuie să creeze premisele realizării acestuia, CC a decis să‑și dezvolte anume abordarea respectivă și în materia termenelor de contestare a actelor executorului judecătoresc.

Prin urmare, CC a reiterat cu caracter de principiu că, exigențele preeminenței dreptului presupun, inter alia, asigurarea legalității și a certitudinii juridice^[10]. În acest sens, articolul 23 alin. (2) din Constituție implică adoptarea de către legislator a unor legi accesibile și previzibile.

Condiția accesibilității presupune ca textele de lege să poată fi cunoscute de către destinatari. Orice persoană trebuie să poată să dispună de informații privind normele juridice aplicabile într‑un caz concret (mutatis mutandis: Khlyustov v. Rusia, 11 iulie 2013, § 68). Accesibilitatea legii are în vedere aducerea la cunoștința publică a actelor normative și intrarea în vigoare a acestora, care se realizează în baza articolului 76 din Constituție, legea publicându‑se în Monitorul Oficial.

La rândul ei, condiția previzibilității este îndeplinită atunci când îi permite persoanei – în caz de necesitate, cu o asistență juridică adecvată – să prevadă, într‑o măsură rezonabilă în circumstanțele cauzei, consecințele pe care le poate avea o anumită conduită (mutatis mutandis: GesturJónsson și Ragnar Halldór Hall v. Islanda, 30 octombrie 2018, § 88; Berardi și Mularoni v. San Marino, 10 ianuarie 2019, § 40).

Totodată, pentru ca legea să îndeplinească cerința previzibilității, ea trebuie să precizeze cu suficientă claritate întinderea și modalitățile de exercitare a puterii discreționare a autorităților în domeniul respectiv, ținând cont de scopul legitim urmărit, pentru a‑i oferi persoanei o protecție adecvată împotriva arbitrarului^[11].

O putere discreționară care nu este delimitată, chiar dacă face obiectul controlului judiciar din punct de vedere formal, nu trece de testul previzibilității (mutatis mutandis: Hotărârea CC nr. 28 din 23 noiembrie 2015, § 61).

La elaborarea unui act normativ, legislatorul trebuie să respecte normele de tehnică legislativă pentru ca acesta să corespundă exigențelor calității, i. e. accesibilitatea și previzibilitatea. În particular, textul legislativ trebuie să fie conform cu principiul coerenței. Astfel, legea trebuie să asigure o legătură logico‑juridică între dispozițiile pe care le conține și să evite paralelismele legislative, care generează incertitudine și insecuritate juridică

Dreptul de acces la un tribunal, garantat de articolul 20 din Constituție și, respectiv, de articolul 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, trebuie să fie unul practic și efectiv, nu teoretic și iluzoriu. Efectivitatea dreptului în discuție reclamă ca persoanele să beneficieze de o posibilitate clară și concretă de a contesta un act care constituie o ingerință în exercitarea drepturilor lor. Dreptul de acces la un tribunal include nu doar dreptul de a iniția o acțiune, ci și dreptul la soluționarea cauzei de către un tribunal competent să se pronunțe asupra tuturor aspectelor de fapt și de drept^[12].

Dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut. Acesta poate fi limitat. Limitările accesului la o instanță trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie proporționale, pentru a nu afecta însăși esența dreptului. Această afirmație este valabilă și pentru normele de natură procedurală care stabilesc termene în interiorul cărora persoanele ar putea formula o contestație^[13].

Folosirea termenelor limitative privește asigurarea bunei‑administrări a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice.

Durata termenului este o chestiune în privința căreia statul dispune de o marjă de apreciere. De principiu, instituirea unor termene scurte (e. g. de cinci, de șapte sau de zece zile) pentru formularea unei contestații nu ridică, per se, o problemă în baza articolului 6 § 1 din Convenția Europeană. ^[14]

Totuși, aceste termene nu trebuie să fie excesiv de rigide, pentru a lipsi persoana de o contestație efectivă. Astfel, dreptul de a înainta o acțiune sau de a introduce o cale de atac trebuie să apară din momentul în care persoana a luat cunoștință, în mod efectiv, de actul care poate să aducă atingere drepturilor sau intereselor sale legitime^[15].

De asemenea, CC a mai stabilit că dreptul la un proces echitabil presupune că orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî în privința încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil. Unul dintre aceste drepturi cu caracter civil este dreptul de proprietate. În timp ce articolul 46 din Constituție asigură protecția dreptului de proprietate, sub aspectul său substanțial, articolul 20 din Constituție pretinde adoptarea unor garanții procedurale, în vederea soluționării litigiilor privind dreptul de proprietate. Cu alte cuvinte, dispozițiile articolului 46 din Constituție stabilesc limitele ingerinței în dreptul de proprietate, iar dispozițiile articolului 20 garantează accesul la un tribunal și la un proces echitabil pentru a se stabili dacă ingerința a fost proporțională.

Cu privire la aspectul procedural al dreptului de proprietate, Curtea Europeană a menționat că, deși articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu stabilește, în mod expres, obligații procedurale, dreptul național trebuie să ofere persoanei posibilitatea de a prezenta cazul său unei autorități competente să se pronunțe în privința măsurii care aduce atingere dreptului său de proprietate^[16].

Sub acest aspect, Curtea Europeană a reținut că articolul 1 al Protocolului nr. 1 la Convenție obligă statele contractante să instituie proceduri judiciare care implică garanții procedurale suficiente și care permit, prin urmare, tribunalelor naționale să hotărască în mod efectiv și corect cu privire la orice litigii privind dreptul de proprietate dintre indivizi sau dintre indivizi și stat^[17]. Garanțiile articolului 6 din Convenție sunt aplicabile și în cadrul acestor proceduri.

Prin urmare, atunci când este în discuție dreptul de proprietate, persoana interesată trebuie să aibă la dispoziție suficiente garanții procedurale și trebuie să aibă posibilitatea unui acces efectiv la un tribunal, care să se pronunțe cu privire la pretinsele ingerințe în dreptul său.

Aplicând principiile respective, la soluționarea sesizării privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 161 și 162 CE, CC a reținut că, în baza articolului 162 alin. (1) din CE, participanții la procedura de executare pot contesta actele executorilor judecătorești în termen de 15 zile de la data emiterii lor. Terții care nu au participat la procesul de executare pot contesta actele de executare întocmite de executorul judecătoresc în termen de 15 zile de la data la care au aflat ori trebuie să afle despre aceste acte.

Spre deosebire de aceste dispoziții legale, potrivit articolelor 66 alin. (2) și 67 alin. (7) din CE, termenul pentru contestarea încheierilor și a celorlalte acte ale executorului judecătoresc se calculează din momentul comunicării actului destinatarului său.

În consecință, contestarea actelor emise în procedura de executare este reglementată în mod divergent de mai multe prevederi ale aceluiași act normativ. Această incoerență normativă creează insecuritate juridică pentru destinatarii legii. Atât justițiabilii, cât și subiectele dotate cu competența aplicării CE se află în dificultate, fiind puși în situația de a alege între mai multe variante posibile.

Chiar în ipoteza în care un participant la procedura de executare ar face apel la consultanța de specialitate, persoana interesată nu ar putea determina, fără echivoc, în baza căreia dintre norme(articolul 162 alin. (1), articolul 66 alin. (2) sau articolul 67 alin. (7) din CE)se va stabili data de la care se calculează termenul pentru contestarea actului executorului judecătoresc. Există riscul ca alegerea unei norme să fie stabilită în baza unor criterii arbitrare și discreționare de către cei dotați cu competența aplicării legii, astfel încât persoana să nu‑și poată realiza în mod efectiv dreptul de a contesta un act al executorului judecătoresc, inclusiv unul prin care se aplică sechestrul în privința bunurilor.

Aplicarea modului de calculare a termenului prevăzut de articolul 162 alin. (1) din CE ar putea conduce la restrângerea nejustificată a dreptului de acces la un tribunal. Astfel, un debitor sau un alt participant la procedura de executare căruia din culpa executorului nu i s‑a comunicat actul de executare sau care nu recepționează acest act în timp util, prin intermediul serviciilor poștale, nu își va putea realiza în mod efectiv dreptul de a contesta actul respectiv în cele 15 zile de la emiterea acestuia.

S‑ar putea susține că prevederile tezei întâi a articolului 162 alin. (1) din CE sunt aplicabile doar în privința persoanelor care au participat în mod efectiv la o acțiune de executare, pentru că prevederile acesteia utilizează noțiunea de „participanți la procesul de executare”, în vederea desemnării subiectelor care au dreptul de a contesta actele executorilor judecătorești în termen de 15 zile de la data emiterii lor. Totuși, CE reprezintă un sistem juridic coerent, iar prevederile sale trebuie interpretate în mod sistematic. Sub acest aspect, CC a observat că, potrivit articolului 42 din CE, participanții la procedura de executare sunt: părțile (creditorul și debitorul), creditorii intervenienți, reprezentanții, specialiștii, experții, interpreții și martorii asistenți. Prin urmare, prevederile în discuție sunt aplicabile deopotrivă în cazul persoanelor care au asistat sau nu au asistat la acțiunile de executare.

CC a mai observat că, în cauza în care a fost ridicată prezenta excepție de neconstituționalitate, autorul a pretins că actele de executare, inclusiv aplicarea unor sechestre, i‑au fost aduse la cunoștința debitorului peste aproximativ 18 luni.