Statutul fetusului în legislaţiile lumii: o protecţie efectivă a drepturilor fetusului versus drepturile mamei

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Faptul că finalitatea oricărui sistem social este protecția drepturilor și libertăților persoanei, a individului, este ideea primă pe care se fundamentează liberalismul^[1]. Urmează să vedem ce înțelege sistemul juridic prin individ/persoană, pentru că, la o primă privire, o categorie aparte pare să se situeze în afara acestei protecții individuale, anume fetușii, al căror statut este, în continuare, unul destul de controversat.

Problema avortului și a statutului juridic al fătului nu este una tocmai recentă, de-a lungul timpului, evoluția socială punând în lumină o serie de argumente și contraargumente în ceea ce privește fenomenul.

Este interesant de privit, dintr-un prim punct de plecare, faptul că dreptul la viață este un drept fundamental reglementat atât la cel mai înalt nivel intern, articolul 22 alin. (1) din Constituția României dispunând că „Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale persoanei sunt garantate”, dar și la nivel internațional, o serie de acte internaționale reglementând dreptul la viață al persoanei. Avem, în acest sens, articolul 6 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, care prevede că „dreptul la viață este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viața sa în mod arbitrar”, iar Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale dispune, la punctul 1 al articolului 2, că „dreptul la viață al oricărei persoane este protejat prin lege”.

Totuși, documentele menționate fac referire la persoană și, deși niciunul dintre aceste documente nu oferă o definiție a noțiunii de persoană, este dificil de imaginat că fetusul poate fi calificat în acest sens. Spunem acest lucru având în vedere cel puțin două considerente: primul, definiția dată de Dicționarul Explicativ al Limbii Române termenului de persoană, care îl definește ca fiind „Individ al speciei umane, om considerat prin totalitatea însușirilor sale fizice și psihice; ființă omenească, ins”^[2], iar cel de-al doilea articol din Declarația Universală a Drepturilor Omului^[3], care dispune că ființele umane sunt înzestrate cu rațiune și conștiință, ceea ce poate duce cu gândul că debutul vieții începe odată cu nașterea^[4].

I. Concepția religioasă față de problema avortului și statutul fetusului

Poziția bisericii față de avort și statutul fetusului este mai mult decât clară, respingând teoriile potrivit căruia fetusul este doar un produs de concepție a cărei soartă depinde în totalitate de voința mamei. Pentru reprezentanții bisericii avortul reprezintă omucidere, fiind unul dintre cele mai grave păcate posibile, o teorie pro viață fiind enunțată în următorii termeni „Avortul este uciderea brutală a unei ființe umane, deplină, unică, lipsită de apărare. Copilul nenăscut are și el dreptul la viață si ar trebui să fie protejat prin lege la fel ca oricare dintre noi”^[5].

Părintele Arsenie Papacioc, considerat unul dintre cei mai mari duhovnici ai ortodoxiei române afirma cu privire la avort că „a ucide un copil în pântece e mult mai grav decât a omorî un om botezat… acest copil e autonom. Mama care îl poartă în pântece n-are drept asupra vieții lui”.

Mai mult decât atât, pentru a susține mai departe concepția potrivit căreia avortul este o crimă, părintele face referire la principiul instituit de dreptul roman reținut și de actualul Cod civil român, anume „Infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur”, altfel spus „copilul conceput este considerat că există, ori de câte ori este vorba despre drepturile sale”.

Biserica susține că viața începe odată cu zămislirea, ceea ce înseamnă că distrugerea unui viitor copil, în orice moment, după naștere, echivalează cu uciderea ființei omenești, „ființa umană ca unicat ne obligă la un respect absolut, de la concepție până la moarte^”, avortul fiind „păcat împotriva lui Dumnezeu, împotriva firii omului, împotriva familiei si societății”^[6].

Fără a tranșa concepția bisericii despre avort ca păcat, subiect care nu face de altfel obiectul principal al cercetării noastre, ceea ce ne interesează aici este motivul pentru care biserica invocă uciderea fătului ca fiind păcat, și anume faptul că religia consideră că viața începe din momentul conceperii, idee care se opune, după cum vom vedea, modului în care sistemul juridic a înțeles să reglementeze instituția avortului.

În fine, părerea reprezentanților clericali este în sensul arătat, pe scurt, mai sus. Problema care se pune este că știința juridică nu poate merge în totalitate pe această direcție și deși cunoaște reglementări care să protejeze fetusul, atunci când se pun în balanță drepturi trebuie să găsească un echilibru între ele, să realizeze un arbitraj.

Vom încerca, în cele ce urmează, să analizăm sensul în care au mers legislațiile lumii, dar și consecințele sociale nefaste intervenite ca urmare a permiterii sau interzicerii avortului.

II. Situația României înainte de 1989

Avortul la cerere era legal în Romania, în 1957, însă Decretul Nr. 770, din 1 octombrie 1966, pentru reglementarea întreruperii cursului sarcinii pune capăt acestui drept. Astfel, Nicolae Ceaușescu anihilează un drept esențial al femeilor recunoscut de actualul sistem juridic, acela de a dispune de propriul corp.

Una dintre justificările invocate de adoptarea decretului a fost aceea că „întreruperea cursului sarcinii reprezintă un act cu grave consecințe asupra sănătății femeii”^[7], motiv pentru care se impunea prohibirea acesteia. Care au fost consecințele impunerii, o demonstrează chiar statisticile ulterioare, arătându-se că decretul a cauzat, între 1966 si 1989, moartea a aproape 10.000 de femei din cauza avorturilor autoprovocate sau făcute clandestin de către diferite persoane^[8]. Astfel, art. 1 al Decretului dispunea că „Intreruperea cursului sarcinii este interzisă”, în timp ce art. 2 stabilea posibilitatea întreruperii cursului sarcinii doar în condiții excepționale precum: sarcina pune în pericol viața femeii, unul din părinți suferă de o boala grava, care se transmite ereditar, sau care determina malformații congenitale grave, femeia însărcinată prezintă invalidități grave fizice, psihice sau senzoriale, femeia este în vârsta de peste 45 de ani, femeia a născut patru copii și îi are în îngrijire sau sarcina este urmarea unui viol sau a unui incest.

Efectele adoptării decretului 770 au fost dintre cele mai nefaste. Pe lângă numărul de femei decedate ca urmare a avorturilor clandestine, numărul copiilor nedoriți și abandonați în orfelinate a crescut considerabil, dar și al copiilor infectați cu boli precum Sida ca urmare a seringilor nesterilizate și a efectuării de transfuzii fără verificarea sângelui folosit^[9]. Căderea regimului comunist, odată cu Revoluția din decembrie 1989, a dus la înlocuirea Decretului nr. 770/1966 cu Decretul-lege nr. 1 din 26 decembrie 1989 care a consacrat liberalizarea avortului.

III. Reglementări privind avortul și statutul fetusului în legislațiile lumii

A. Situația în Africa

Reglementarea avortului, în Africa, diferă în funcție de statul la care ne raportăm. De exemplu, în Africa de Sud avortul este în prezent legal, deși până în 1975 avortul putea fi realizat sub imperiul legii Regatului Țărilor de Jos, care îl autoriza doar pentru cazurile în care continuarea sarcinii ar fi pus în pericol viața mamei. După 1975, legea numită „The Abortion and Sterilization Act of 1975” lărgește foarte mult sfera condițiilor în care se poate realiza avortul.

În Congo, o Lege adoptată în 1996 și modificată în 2008 denumită „The Choice on Termination of Pregnancy Act, 1996” permite avortul condiționat fără întârziere. Legea dispune că în primele 3 luni de sarcină, aceasta poate fi întreruptă la simpla cerere^[10], între 3 și 5 luni întreruperea cursului sarcinii este posibilă doar cu acordul unui medic și doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: sarcina presupune un risc pentru sănătatea fizică și psihică a femeii însărcinate, există un risc deosebit ca fetusul să sufere de un grav handicap fizic sau mental, sarcina rezultă dintr-un viol sau incest și, în final, continuarea sarcinii riscă să afecteze condițiile de viață economică și socială a femeii. În fine, după 5 luni, întreruperea sarcinii poate fi făcută cu acordul unei moașe, doar dacă sarcina pune în pericol viața femeii, fetusul este atins de o malformație gravă sau riscă să fie rănit^[11].

Două cazuri mai rămân de menționat cu privire la situația juridică a avortului pe continentul african. Astfel, în Maroc era autorizat la început doar pentru cazurile numite „terapeutice”, adică făcute în numele sănătății mamei^[12]. Codul penal marocan prevede pedepse cu închisoarea de la 6 luni la doi ani pentru femeia care și-a provocat avortul sau a încercat să și-l provoace^[13]. De asemenea, în mai 2015 dreptul de a avorta în Maroc a fost lărgit pentru cazurile de viol, incest sau malformații ori boli incurabile pe care fetusul le-ar putea contacta^[14]. În Tunisia, avortul este legal cu condiția ca el să intervină în primele trei luni de sarcină și să fie practicat de un medic sau să aibă loc într-un mediu medical.

B. Situația în America

În America, țările nordice precum Canada, Statele Unite, Cuba, au o politică mai liberală față de alte țări. Până în 1969, avortul nu era autorizat decât dacă sarcina punea în pericol viața mamei. În 1988 Curtea Supremă dă o decizie prin care constată că legea privind avortul este contrară dreptului la viață, la libertate și securitate a persoanei. Ea afirmă că, a obliga o femeie sub amenințarea unei sancțiuni penale să ducă sarcina nedorită la termen, în condițiile în care aceasta nu corespunde cu prioritățile și aspirațiile sale proprii, reprezintă o atingere gravă a integrității sale corporale”^[15].

Curtea Supremă printr-o decizie dată în 1997, refuză să constrângă o femeie însărcinată, dependentă de droguri să se interneze la dezintoxicare, în numele unui drept la viață al fetusului pe care îl purta^[16].

Interesantă este și direcția în care s-a îndreptat tribunalul canadian odată cu decizia dată, în 1989 în cauza Tremblay contra Daigle, când stabilea că dreptul fundamental la viață, dar și drepturile personalității nu se aplică fetusului. De asemenea, el a negat dreptul potențialului tată de a-și împiedica partenera să facă avort, acțiunea în justiție a unui bărbat care a vrut să valorizeze viața unui fetus constrângându-și fosta partenera să ducă sarcina la capăt a fost respinsă^[17]. Chantal Daigle era însărcinată în 18 luni când a hotărât să se despartă de tatăl copilului ei, Jean-Guy Tremblay^[18]. Deși atât Curtea superioară, cât și Curtea de apel a Canadei i-au dat câștig de cauză, în prima instanță, tatălui considerând că fetusul este o ființă umană, în sensul Cartei drepturilor și libertăților persoanei și că beneficiază de protecția normată la articolul 1, pe 8 august 1989, după ce se află că Chantal Daigle avortase în Statele Unite încălcând sentință interlocutorie pronunțată de Curtea Superioară, Curtea Supremă a Canadei pronunță o hotărâre prin care constată că fetusul nu deține personalitate juridică. În plus, aceeași Curte statuează că tatăl nu are dreptul să împiedice avortul și constată că nu există niciun argument juridic care să susțină ideea potrivit căreia tatăl ar avea aceleași drepturi ca și mama asupra fetusului^[19].

Tot în Canada, aceeași Curte Supremă, în 1999, neagă existența unui drept al copilului de aș urmări mama în justiției pentru daunele accidentale suferite în timp ce se afla în burta ei^[20].

Un alt caz interesant este cel al familiei Garcia. La 9 octombrie 1998, Anthony și Raylene Garcia circulau cu mașina pe o stradă din California, moment în care autoturismul lor este lovit de cel al unui conducător beat. A doua zi, când Raylene își recapătă cunoștința, copilul pe care îl purta, fiind însărcinată în 8 luni și jumătate, se născuse, dar era în moarte cerebrală. Micuța Olivia, după cum părinții îi aleseseră deja numele, a murit câteva ore mai târziu. Cuplul intentează acțiune în justiție, dar aceasta rămâne fără urmări. Motivul? Prin prisma legii californiene, fetusul nu este o ființă umană^[21].