Stabilirea legii penale mai favorabile ţinând seama de situaţia juridică a fiecăruia dintre inculpaţi. Contestații în anulare respinse ca nefondate (NCPP, NCP, VCP, L. nr. 304/2004)

9 ian. 2020
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 108

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 235/A/2019

NCPP: art. 3 alin. (3), art. 64 lit. f), art. 275 alin. (2) și (6), art. 426 – art. 432, art. 471, art. 475; NCP: art. 5, art. 155 alin. (1); VCP: art. 122 alin. (1) lit. c), art. 123 alin. (1); L. nr. 304/2004: art. 19 alin. (3), art. 29 alin. (1) lit. a)

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Contestația în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. Această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătorești definitive și se promovează în condițiile procedurale reglementate expres în art. 426 – art. 432 din C. proc. pen., care sunt mult mai stricte decât în cazul căilor ordinare de atac (cât privește titularii, termenul de introducere, cazurile de contestație în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susținerea lor etc.), tocmai în considerarea caracterului acestei instituții juridice, determinat de faptul că, prin formularea contestației în anulare, se tinde la înlăturarea autorității de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă care își produce deja efectele.

După admiterea în principiu a contestației în anulare, dezbaterea contestației în anulare nu se poate cantona decât la cazurile de contestație care au fost invocate în cererea inițială și care au trecut prin filtrul admisibilității în principiu.

Contestatorii condamnați A., B. și C. și-au întemeiat contestațiile în anulare pe cazurile de contestație prevăzute de art. 426 lit. b) și art. 426 lit. d) din C. proc. pen.

A). Potrivit art. 426 lit. b) C. proc. pen., se poate face contestație în anulare când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

În temeiul cazului de contestație în anulare prev. de art. 426 lit. b) C. proc. pen., contestatorii au solicitat, în esență, să se constate împlinit termenul general al prescripției răspunderii penale, cu argumentul că Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale lipsește de efecte dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. cu denumirea marginală „Întreruperea cursului prescripției răspunderii penale”. În opinia apărării, textul actual nu mai permite întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale, deoarece art. 155 alin. (1) C. pen. nu ar mai legifera natura actelor prin care se întrerupe prescripția.

Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, prin Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale a României, publicată în M. Of. nr. 518/25.06.2018, a fost admisă excepția de neconstituționalitate și s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională.

În cuprinsul deciziei, Curtea Constituțională a constatat că „dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. instituie o soluție legislativă de natură a crea persoanei care are calitatea de suspect sau de inculpat o situație juridică incertă referitoare la condițiile tragerii sale la răspundere penală pentru faptele săvârșite” (parag. 30).

Totodată, a arătat că „soluția legislativă anterioară, prevăzută la art. 123 alin. (1) C. pen. din 1969, îndeplinea condițiile de previzibilitate impuse prin dispozițiile constituționale analizate în prezenta cauză, întrucât prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale doar prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, în cauza în care persoana vizată avea calitatea de învinuit sau inculpat” (parag. 34).

Aceste considerente ale Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale relevă că instanța de contencios constituțional nu a constatat doar neconstituționalitatea soluției legislative care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., ci a oferit și interpretarea conformă cu normele constituționale, prin trimiterea la reglementarea din cuprinsul art. 123 alin. (1) C. pen. din 1969 care prevedea întreruperea cursului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat suspectului sau inculpatului, stabilind că, în aceste condiții, legea devine previzibilă.

Astfel, prin parag. 24 din Decizia nr. 297/2018, Curtea Constituțională a precizat că „întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale devine eficientă, producându-și efectele, într-o manieră completă, doar în condițiile existenței unor pârghii legale de încunoștințare a persoanei în cauză cu privire la începerea unui nou termen de prescripție. Or, o astfel de procedură de aducere la cunoștință poate consta tocmai în comunicarea acelor acte efectuate în cauză, ce au ca efect curgerea unui nou termen de prescripție a răspunderii penale”.

Curtea Constituțională a mai arătat că:

„se impune a fi garantat caracterul previzibil al efectelor dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen. asupra persoanei care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală, inclusiv prin asigurarea posibilității acesteia de a cunoaște aspectul intervenirii întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și al începerii cursului unui nou termen de prescripție. De altfel, data efectuării unui act de procedură ce produce efectul anterior menționat este și data de la care începe să curgă și poate fi calculat noul termen de prescripție. A accepta soluția contrară înseamnă a crea, cu ocazia efectuării unor acte procedurale care nu sunt comunicate suspectului sau inculpatului și care au ca efect întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, pentru persoana în cauză o stare de incertitudine perpetuă, dată de imposibilitatea unei aprecieri rezonabile a intervalului de timp în care poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele comise, incertitudine ce poate dura până la împlinirea termenului prescripției speciale, prevăzut la art. 155 alin. (4) C. pen.” (parag. 28).

Efectul direct al Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale derivă din împrejurarea că a statuat în favoarea persoanelor care au comis infracțiuni, declarând neconstituțională soluția legislativă a art. 155 alin. (1) C. pen. care optase pentru extinderea sferei actelor de procedură susceptibile să întrerupă cursul prescripției, la oricare act de procedură îndeplinit în cauză.

Prin trimiterea la fosta soluție legislativă în materie, cât și prin formulări exprese, Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale susține importanța instituției întreruperii cursului termenului prescripției răspunderii penale și împrejurarea că o funcționare constituțională a acesteia presupune recunoașterea efectului întreruptiv specific doar actelor de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului (în acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, Decizia nr. 168/A din 7 mai 2019).

Considerentele Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale sunt obligatorii conform jurisprudenței sale, prin care s-a statuat cu valoare de principiu că forța obligatorie care însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care acesta se sprijină (Decizia Plenului Curții Constituționale nr. 1/1995, publicată în M. Of. nr. 16/26.01.1995).

Ca urmare, având în vedere Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale, referitoare la soluția legislativă prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză din cuprinsul art. 155 alin. (1) C. proc. pen., care statuează întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură, care potrivit legii, trebuie comunicat suspectului sau inculpatului, în prezenta cauză, nu este posibilă examinarea cursului prescripției răspunderii penale doar prin prisma termenului general al prescripției răspunderii penale.

Așadar, dispozițiile C. pen. intrat în vigoare la 01.02.2014, ca și cele ale C. pen. de la 1969, reglementează instituția întreruperii cursului prescripției răspunderii penale și indică actele de procedură care întrerup acest curs, cu mențiunea că dispozițiile art. 155 alin. (1) din noul C. pen. sunt previzibile numai în sensul stabilit prin Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale.

Instanța de apel a avut în vedere, la pronunțarea soluțiilor prin hotărârea contestată, Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale (chiar dacă, în mod explicit, a examinat efectele acesteia când a analizat situația unui alt inculpat decât contestatorii), arătând că instanța de contencios constituțional nu a declarat integral neconstituțional art. 155 alin. (1) C. pen., ci doar sintagma „oricărui act de procedură în cauză”, așa încât întreruperea cursului termenului de prescripție se poate realiza prin îndeplinirea unui act care, potrivit legii, trebuia comunicat, învinuitului sau inculpatului.

Prescripția răspunderii penale se înscrie pe planul dreptului penal substanțial și este supusă principiului legii penale mai favorabile, în caz de succesiune a reglementărilor, în conformitate cu dispozițiile art. 5 C. pen.

În cauză, în raport la situația juridică a fiecăruia dintre contestatorii A., B. și C., instanța de apel a identificat legea penală mai favorabilă.

Stabilirea legii penale mai favorabile nu poate face obiectul cenzurii în contestație în anulare, întrucât nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres și limitativ prev. de art. 426 C. proc. pen.

În aceste condiții, ținând seama că instanța de apel a stabilit C. pen. de la 1969 ca fiind lege penală mai favorabilă pentru contestatori, se observă că limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunile de spălarea banilor și evaziune fiscală, pentru care contestatorii au fost condamnați, răspund criteriilor prevăzute de art. 122 alin. (1) lit. c) C. pen. din 1969, termenul general de prescripție a răspunderii penale fiind de 8 ani.

În cazul contestatorului A., instanța de apel a considerat că activitatea specifică infracțiunii de spălarea banilor, în formă continuată, prev. de art. 26 C. pen. din 1969 rap. la art. 29 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen., a luat sfârșit (s-a epuizat) prin încheierea Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/22.06.2012. Or, cursul prescripției răspunderii penale a fost întrerupt prin acte care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului, evidențiind punerea în mișcare a acțiunii penale din datele de 12.09.2014 și 03.10.2014 și procesul-verbal din 03.10.2014 prin care i s-a adus la cunoștință punerea în mișcare a acțiunii penale.

Cât privește situația contestatorului B., se observă că ultimul act material al infracțiunii de spălarea banilor, în formă continuată, prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen., a fost reținut ca fiind comis la data de 28.05.2009, infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen. s-a reținut că a fost săvârșită la data de 28.05.2009, iar infracțiunea de evaziune fiscală prev. de art. 9 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 241/2005 cu aplicarea art. 5 C. pen. s-a reținut că a fost săvârșită la data de 28.05.2012. Însă, termenul general al prescripției răspunderii penale a fost întrerupt prin acte care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului, evidențiind punerea în mișcare a acțiunii penale din datele de 21.03.2014 și 02.10.2014 și procesul-verbal din 02.10.2014 prin care i s-a adus la cunoștință punerea în mișcare a acțiunii penale.

În cazul contestatoarei C., s-a reținut că ultimul act material al infracțiunii de spălarea banilor în formă continuată prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) și b) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen., a fost comis la 19.02.2010, infracțiunea de spălarea banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 din C. pen. a fost săvârșită la data de 04.12.2008, iar ultimul act material al infracțiunii de spălarea banilor prev. de art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen., s-a reținut că a fost comis la 25.11.2008. Cursul prescripției răspunderii penale a fost întrerupt prin acte care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului, relevantă fiind punerea în mișcare a acțiunii penale din 12.03.2014 și 31.10.2014 și procesul-verbal din 31.10.2014 prin care i s-a adus la cunoștință punerea în mișcare a acțiunii penale.

Potrivit art. 123 alin. (2) C. pen. din 1969, după fiecare întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, începe să curgă un nou termen de prescripție.

Așadar, fiind întrerupt cursul prescripției răspunderii penale prev. de art. 122 C. pen. din 1969, prin acte de procedură care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului, nu se ia în calcul termenul general de prescripție, ci se calculează termenul de prescripție specială a răspunderii penale care, în conformitate cu art. 124 C. pen. din 1969, este de 12 ani și nu s-a împlinit înainte de pronunțarea deciziei instanței de apel, în legătură cu niciuna dintre infracțiunile pentru care au fost condamnați contestatorii.

În acest context argumentativ, se constată că instanța de apel a verificat incidența, în cauză, a Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, considerând că actele de procedură îndeplinite anterior publicării în Monitorul Oficial al României a Deciziei nr. 297 din 26 aprilie 2018 a Curții Constituționale, au condus la întreruperea cursului prescripției răspunderii penale, deoarece sunt dintre cele care, potrivit legii, trebuiau comunicate suspectului sau inculpatului.

Concluzionând, lipsa incidenței dispozițiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen. derivă din împrejurarea că termenul de prescripție a răspunderii penale s-a întrerupt și a început să curgă un nou termen de prescripție, care nu s-a împlinit înainte de pronunțarea de către instanța de apel a deciziei, termenele fiind calculate conform dispozițiilor C. pen. din 1969, stabilită ca lege penală mai favorabilă de către instanța de apel, chestiune care nu poate forma obiectul cenzurii pe calea contestației în anulare, după cum s-a subliniat în cele ce preced.

B). Potrivit art. 426 lit. d) din C. proc. pen., se poate face contestație în anulare împotriva hotărârilor penale definitive când instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate.

În baza acestui text legal, s-a invocat nelegala compunere a completului de judecată care a pronunțat decizia în apel, raportat la modul în care au fost desemnați membrii completului de judecată, la schimbarea compunerii completului de judecată, precum și în raport de faptul că unul dintre judecători/judecătorii care au pronunțat decizia contestată ar fi fost incompatibili să judece cauza în apel.

Contestatorii au solicitat, în esență, anularea Deciziei penale nr. 285/A din data de 31 octombrie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, și rejudecarea cauzei de către un complet legal constituit și imparțial.

În argumentarea cazului de contestație în anulare prev. de art. 426 lit. d) C. proc. pen., s-a susținut că instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii întrucât componența completului nu a fost stabilită prin tragere la sorți, apreciindu-se încălcate principiile imparțialității și obiectivității, astfel cum reține Decizia nr. 685/2018 a Curții Constituționale.

Raportat la cele statuate prin Decizia Curții Constituționale nr. 685 din 7 noiembrie 2018, publicată în M. Of. nr. 1021 din 29 noiembrie 2018, Înalta Curte reține că instanța de contencios constituțional a avut în vedere exclusiv compunerea Completurilor de 5 judecători, în cazul cărora, art. 32 din Legea nr. 304/2004 instituie, în mod expres, obligativitatea tragerii la sorți a membrilor acestora, text de lege care își găsește aplicabilitatea doar în privința acestui tip de completuri, neputând fi aplicat prin extindere și în cazul completurilor de 3 judecători din cadrul secțiilor Înaltei Curți.

Constatarea care se impune este că, acolo unde a considerat necesar, legiuitorul a prevăzut expres desemnarea, prin tragere la sorți, a membrilor completului de judecată. Or, nu există nicio dispoziție legală care să prevadă obligația constituirii completelor de 3 judecători prin tragere la sorți.

Ca atare, cele statuate în considerentele Deciziei nr. 685 din 07.11.2018 (publicată în M. Of. nr. 1021/29.11.2018):

„Întrucât atât în materie penală, cât și extrapenală, sancțiunea compunerii nelegale a completului de judecată este nulitatea necondiționată și, prin urmare, absolută, a actelor îndeplinite de un astfel de complet (…)”, nu pot fi extinse la alte situații decât situația premisa avută în vedere de instanța constituțională, respectiv modul de constituire a Completurilor de 5 judecători din cadrul Înaltei Curți.

Caracterul aleatoriu vizează repartizarea dosarelor prin programul ECRIS, completelor preexistente, legal constituite. Potrivit prevederilor art. 101 alin. (1), (5) și 9 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești:

„(1) Repartizarea cauzelor se va efectua în sistem informatic prin programul ECRIS (…) (5) Pentru aplicarea criteriului aleatoriu, completele se vor constitui la începutul fiecărui an și se numerotează pe instanță sau, după caz, pe secții, ținându-se seama de materiile în care judecă, de specializarea completelor și de stadiul procesual în care se află cauzele. Modificarea numărului completelor de judecată sau schimbarea judecătorilor care le compun se va putea realiza doar pentru motive obiective, în condițiile legii (…) (9) Ori de câte ori se impune excluderea unui complet de la repartizarea aleatorie, aceasta se dispune de președintele de secție sau de președintele de instanță, după caz”.

Se mai impune precizarea că dispozițiile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, în conformitate cu care:

„La începutul fiecărui an, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, la propunerea președintelui sau vicepreședintelui acesteia, poate aproba înființarea de complete specializate în cadrul secțiilor Înaltei Curți de Casație și Justiție, în funcție de numărul și natura cauzelor, de volumul de activitate al fiecărei secții, precum și de specializarea judecătorilor și necesitatea valorificării experienței profesionale a acestora.”, exced problematicii prezentei cauze deoarece textul legal se referă la complete specializate, iar după niciun criteriu nu se justifica exercitarea funcției de judecată, în calea de atac a apelului în prezenta cauză, de un complet specializat.

Prevederile art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 la care s-a făcut referire în susținerea contestațiilor, vizează completele specializate, înființate pentru judecarea anumitor tipuri de cauze ce au ca obiect infracțiuni săvârșite de minori sau infracțiuni de corupție și nu la compunerea și numerotarea completelor în cadrul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Dispozițiile art. 354 alin. (1) din C. proc. pen. cu denumirea marginală – Compunerea instanței, prevăd că instanța judecă în complet de judecată, a cărei compunere este cea prevăzută de lege.

Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară cuprinde în Titlul II intitulat „Instanțele judecătorești” – Capitolul I, dispoziții referitoare la Înalta Curte de Casație și Justiție, la Secțiunile I – IV care vizează organizarea, competența, conducerea și completele de judecată ale instanței supreme (art. 18 – art. 34).

Organizarea judiciară are ca obiectiv asigurarea respectării dreptului la un proces echitabil și judecarea proceselor de către instanțe judecătorești în mod imparțial și independent de orice influențe externe.

Dispozițiile art. 31 din Legea nr. 304/2004 prevăd funcționarea la nivelul Înaltei Curți de Casație și Justiție a unor completuri de judecată formate din unul, doi sau trei judecători, în funcție de stadiul procesual al cauzelor sau de obiectul acestora.

Compunerea completului de judecată, în calea de atac a apelului, în prezenta cauză, a fost determinată de dispozițiile art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004, în conformitate cu care în materie penală, completurile de judecată se compun, pentru apelurile împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de curțile de apel, din 3 judecători.

Potrivit art. 29 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 304/2004, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție exercită alte atribuții prevăzute în Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar potrivit art. 52 alin. (1) teza I din același act normativ colegiile de conducere stabilesc compunerea completelor de judecată la începutul anului, urmărind asigurarea continuității completului.

Totodată, este de remarcat că dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 304/2004 stabilesc în favoarea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție competența de a aproba Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a instanței supreme.

Aceste prevederi legale au fost puse în aplicare prin dispozițiile art. 19 din Regulamentul de organizare și funcționare administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în conformitate cu care: „Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție are următoarele atribuții: a) aprobă Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă, precum și statele de funcții și de personal al Înaltei Curți de Casație și Justiție; Colegiul de conducere poate stabili, prin hotărâre, reguli de desfășurare a ședințelor sale ordinare și extraordinare; a1) aprobă numărul completelor de 5 judecători în materie penală, la propunerea președintelui secției penale, aprobă compunerea completelor de 5 judecători și a completelor din cadrul secțiilor; (…) j) dezbate și aprobă măsurile necesare pentru buna desfășurare a activității Înaltei Curți de Casație și Justiție”.

Potrivit art. 32 din același Regulament: „(1) Președinții de secții stabilesc judecătorii care compun completele de judecată din cadrul secțiilor, transmit spre aprobare Colegiului de conducere compunerea completelor de judecată din cadrul secțiilor și programează ședințele acestora.

(2) Dacă numărul de judecători necesar formării completului de judecată nu poate fi asigurat, acesta se constituie cu judecători de la celelalte secții, desemnați de către președintele sau unul dintre vicepreședinții Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin tragere la sorți”.

Această atribuție a președintelui de secție este firească, având în vedere că, potrivit art. 31 alin. (2) lit. a) din Regulament, organizează, îndrumă și controlează activitatea secției, răspunzând de buna desfășurare a activității de judecată a secției pe care o conduce. În îndeplinirea acestor atribuții, președintele secției Înaltei Curți de Casație și Justiție are în vedere, pe de o parte, asigurarea continuității completului de judecată, iar pe de altă parte, criterii ce țin de eficientizarea și echilibrarea activității în cadrul secției, pe complete, materii, faze procesuale (drepturi și libertăți, cameră preliminară, fond) pentru buna desfășurare a actului de justiție.

În același sens, se reține că sunt dispozițiile art. 19 alin. (1) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea nr. 1375/2015 din 17.12.2015 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, în conformitate cu care:

„Colegiul de conducere îndeplinește următoarele atribuții referitoare la problemele generale de conducere a instanței (…) h) stabilește, la începutul anului compunerea completelor de judecată și, acolo unde este cazul, asistenții judiciari ce fac parte din aceste complete, urmărind asigurarea continuității acestora”, precum și dispozițiile art. 24 alin. (1) lit. b) din același regulament:

„Președintele secției organizează activitatea administrativ-judiciară a secției, având următoarele atribuții: (…) b) propune colegiului de conducere înființarea și desființarea, compunerea și configurarea completelor de judecată, urmărind asigurarea continuității acestora”.

Ținând cont de motivele indicate în argumentarea cazului de contestație în anulare, se mai precizează că schimbarea compunerii completurilor de judecată, în baza art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, poate avea loc din motive obiective ce împiedică sau exclud existența compunerii anterioare (pensionare, promovare, detașare, suspendare, etc.). În aceste situații, Colegiul de conducere este cel care aprobă modificarea compunerii completurilor, într-o procedură similară, la propunerea președintelui de secție, conform dispozițiilor art. 32 din Regulamentul de organizare și funcționare administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție și art. 24 alin. (1) lit. b) din Regulamentul de ordine interioară a instanțelor.

Modificarea compunerii completurilor nu trebuie să conducă la încălcarea principiului continuității care presupune ca aceiași judecători să facă parte din compunerea completului de judecată la toate termenele de judecată într-o anumită fază procesuală (primă instanță, apel, căi extraordinare de atac), până la dezînvestirea prin pronunțarea soluției în cauză.

Hotărârea nr. 25/08.12.2016 (din care face parte integrantă Anexa nr. 1195/06.12.2018, ce vizează completele secției penale) a Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care s-a aprobat în temeiul dispozițiilor art. 19 lit. a^1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, compunerea și numerotarea completurilor din cadrul secției penale, pe anul 2017, se bucură de prezumția de legalitate, nefiind atacată și desființată în contencios administrativ. De aceeași prezumție de legalitate se bucură Hotărârea nr. 4 din 09 martie 2017, prin care Colegiul de conducere al instanței supreme a aprobat schimbarea componenței completului de judecată C9, unul dintre judecători nemaifăcând parte din compunerea acestui complet, aprobată inițial pentru anul 2017.

Dincolo de această prezumție de legalitate, Înalta Curte adaugă, totuși, că hotărârile sunt emise de către organul competent (stabilit potrivit normelor legale în vigoare să le adopte) și sunt în deplin acord cu dispozițiile legale.

Prin Adresa nr. x P din 23.01.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Biroul de informare și relații publice a comunicat contestatorului A. că, după anul 2014, completurile de 3 judecători în materie penală au fost constituite potrivit dispozițiilor art. 52 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 și a celor regulamentare, compunerea completurilor de judecată fiind aprobată de Colegiul de conducere, la propunerea președinților de secție. A fost indicat că Hotărârea nr. 25 din 08.12.2016 și anexele privind compunerea completurilor de judecată sunt publice pe portalul instanței supreme, ca și Hotărârea nr. 4 din 09 martie 2017.

La judecata în apel în prezenta cauză, completul învestit a avut aceeași compunere (evaluată și aprobată de Colegiul de conducere), de la momentul sesizării și, ulterior, pe tot cursul judecății (de la primul termen de judecată, din 28.09.2017, până la pronunțarea deciziei contestate), fiind respectat principiului continuității.

Pentru toate considerentele anterior expuse, se apreciază că motivul de contestație în anulare prin care s-a invocat că instanța de apel nu a fost compusă potrivit legii, este neîntemeiat.

Critica privind existența unui caz de incompatibilitate, argumentată prin aceea că unul din membrii completului care a pronunțat decizia în apel și-ar fi spus opinia, în cauză, prin Încheierea nr. 705 din 12.07.2017 pronunțată în Dosarul nr. x/2016, disjuns din dosarul care a format obiectul Cauzei nr. x (Dosarul nr. x/2014 disjuns din cauza x/P/2012), este neîntemeiată.

Sub acest aspect, s-a arătat că, soluționând o contestație în procedura camerei preliminare, judecătorul era obligat să se abțină de la judecarea apelului în Dosarul nr. x/2014, întrucât își exprimase opinia în cauză.

În acord cu jurisprudența Curții Constituționale, Înalta Curte reține că imparțialitatea judecătorului, garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi examinată printr-un demers subiectiv, luându-se în considerare convingerea sau interesul personal al judecătorului într-o cauză anume, cât și prin prisma unui demers obiectiv, în sensul de a se verifica dacă oferă garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa.

Or, participarea unui judecător la soluționarea unei contestații în procedura camerei preliminare în care se verifică competența instanței, legalitatea sesizării, precum și legalitatea administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire penală, într-o anumită cauză, nu poate fi asimilată unei cauze de incompatibilitate, în sensul art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., în situația în care același judecător face parte și din compunerea completului care judecă apelul, într-o cauză distinctă, din care prima a fost disjunsă.

Judecarea contestației formulate împotriva modului de soluționare a cererilor și excepțiilor în camera preliminară nu presupune examinarea ori stabilirea situației de fapt în baza probelor administrate, așa încât judecătorul să-și exprime părerea în legătură cu fondul dedus judecății.

Ca urmare, exercitarea atribuțiilor de judecător de cameră preliminară într-o cauză disjunsă din prezenta cauză, de către unul dintre membrii completului de judecată care au pronunțat decizia în apel, ce formează obiectul acestei contestații în anulare, nu răstoarnă prezumția de imparțialitate, examinată prin prisma testului obiectiv și testului subiectiv, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.

Mai mult decât atât, legiuitorul chiar a prevăzut, prin dispozițiile art. 3 alin. (3) din C. proc. pen., că, în desfășurarea aceluiași proces penal, exercitarea funcției de verificare a legalității trimiterii sau netrimiterii în judecată este compatibilă cu funcția de judecată.

Motivele prin care contestatorul B. a argumentat cazul de contestație în anulare prev. de art. 426 lit. d) C. proc. pen. (respectiv, completul și-a depășit competența funcțională prin calificarea Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, ca decizie interpretativă și faptul că nu a dat eficiență acesteia la judecata în apel, în sensul că nu a constatat împlinit termenul general de prescripție a răspunderii penale), nu se circumscriu ipotezei acestui text legal ce vizează existența unui caz de incompatibilitate.

Contestatorul a invocat cazul de incompatibilitate prev. de art. 64 lit. f) din C. proc. pen.

Referindu-se la conceptul de imparțialitate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că aceasta se definește prin „absența prejudecăților sau a părerilor preconcepute” și că trebuie apreciată atât din punct de vedere subiectiv, luându-se în considerare convingerile sau interesele personale ale judecătorului într-un anume caz, cât și din perspectivă obiectivă, prin care se verifică dacă judecătorul a oferit garanții suficiente pentru a exclude vreo îndoială motivată din acest punct de vedere (cauza Piersack contra Belgiei).

Demersul obiectiv a fost explicat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în sensul că ceea ce trebuie asigurat este încrederea pe care, într-o societate democratică, instanțele trebuie să o inspire publicului (cauza Fey contra Austria). În aplicarea acestui test, opinia părții în cauză cu privire la imparțialitatea instanței este importantă, dar nu decisivă. Imparțialitatea obiectivă constă „în a pune problema dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite fapte verificabile justifică suspectarea imparțialității acestuia din urmă” (cauza Hauschildt contra Danemarcei).

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că aparențele au un rol decisiv, iar limitele lor au fost stabilite de jurisprudența instanței europene în raport de împrejurările concrete ale cauzelor.

Pornind de la aceste considerații teoretice, nu se poate admite că un anumit mod de aplicare a Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale ar echivala cu incompatibilitatea judecătorilor care au compus completul de judecată ce a pronunțat decizia contestată.

În cauză, în raport de efectele Deciziei nr. 297/2018 a Curții Constituționale, instanța de apel a stabilit legea penală mai favorabilă, ținând seama de situația juridică a fiecăruia dintre inculpați. Astfel, a examinat problematica actelor de întrerupere a cursului termenului de prescripție, luând în considerare, în procesul de stabilire a legii penale mai favorabile, dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. în sensul constituțional oferit de Curtea Constituțională sintagmei prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză.

În cazul unei jurisprudențe neunitare pe o anumită problematică, izvorâtă chiar și din aplicarea unei decizii a Curții Constituționale, nu poate fi vorba de încălcarea competenței funcționale a instanței de judecată, legiuitorul însuși prevăzând proceduri pentru unificarea practicii judiciare (recursul în interesul legii – art. 471 C. proc. pen. și hotărârile prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept – art. 475 C. proc. pen.).

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, contestațiile în anulare formulate de contestatorii A., B. și C. împotriva Deciziei penale nr. 285/A din data de 31 octombrie 2018 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2014.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariile parțiale cuvenite apărătorilor desemnați din oficiu pentru contestatorii A. și C., în sumă de câte 200 RON, vor rămâne în sarcina statului, ca și onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul B., în sumă de 647 RON.

Sursa informației: www.scj.ro.

Stabilirea legii penale mai favorabile ținând seama de situația juridică a fiecăruia dintre inculpați. Contestații în anulare respinse ca nefondate (NCPP, NCP, VCP, L. nr. 304/2004) was last modified: ianuarie 7th, 2020 by Redacția ProLege
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.

Abonează-te la newsletter