Specificitatea publicităţii în dreptul familiei

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Și în această materie se aplică în mod cores­punzător dispozițiile legale privitoare la publicitate (art. 291, 334, 335 și 361 C. civ.). Față de terți, modificarea judiciară produce efecte, în sensul că aceștia nu pot cere sepa­rația de bunuri, dar pot interveni în cauză. Ei pot intenta acțiunea revocatorie în condi­țiile art. 369 alin. (3) și (4) C. civ.

III. Formalitățile de publicitate privitoare la încetarea căsătoriei

A. DESFACEREA CĂSĂTORIEI^[5]. Desfacerea căsătoriei produce efecte juridice între soți și față de terți. Aceste efecte pot privi relațiile personale sau raporturile patri­moniale.

Față de foștii soți căsătoria se consideră desfăcută la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de divorț. În cazul divorțului prin acordul soților, căsătoria se consideră desfăcută la data emiterii certificatului de divorț de către notarul public sau de către ofițerul de stare civilă.

În niciunul dintre cele trei cazuri, în raporturile dintre soți nu este nevoie de formalități de publicitate speciale pentru ca divorțul să producă efecte juridice.

În raport cu terții, în privința raporturilor patrimoniale, trebuie îndeplinite forma­lități de publicitate. Astfel, în materie patrimonială, desfacerea căsătoriei produce efecte juridice numai din momentul efectuării pe actele de stare civilă ale soților (actul de naștere și actul de căsătorie) a mențiunii privitoare la desfacerea căsătoriei.

În contextul vechii legislații – art. 39 alin. (1) C. fam. – căsătoria înceta la data când hotărârea de divorț rămânea irevocabilă. Hotărârea de divorț rămânea irevocabilă la prima instanță prin neapelare, la tribunal prin nerecurare sau la Curtea de Apel, pe data pronunțării ei asupra recursului. Exercitarea unei căi de atac extraordinare (contestație în anulare, recurs în anulare) nu afecta caracterul irevocabil al hotărârii.

Prin Decretul nr. 779/1966, intrat în vigoare la 8 octombrie 1966, s‑a introdus o reglementare potrivit căreia căsătoria era desfăcută, atât în raporturile dintre soți, cât și față de terți, din ziua în care s‑a făcut mențiunea de divorț pe marginea actului de căsătorie. Mențiunea de divorț se făcea, la cererea soțului care a dobândit divorțul, pe baza hotărârii de divorț. Dacă mențiunea de divorț nu se realiza, hotărârea de divorț rămânea fără efecte. Așadar, în acea reglementare, pentru perioada cât Decretul nr. 779/1966 a fost în vigoare – până la 30 iulie 1974, când a fost abrogată această regle­mentare de Decretul nr. 174/1974 –, mențiunea despre hotărârea de divorț pe marginea actului de căsătorie avea efecte constitutive de stare civilă, căsătoria conti­nuând să fie în ființă până la acea dată.

Anterior Decretului nr. 779/1966 și după intrarea în vigoare a Decretului nr. 174/1974 (1 august) se aplica regula consacrată de art. 39 C. fam.

Potrivit prevederilor art. 39 alin. (3) C. fam., față de cel de‑al treilea, efectele patri­moniale ale căsătoriei încetează de la data când s‑a făcut mențiune despre hotărârea ori despre certificatul de divorț pe marginea actului de căsătorie sau de la data la care ei au cunoscut divorțul pe altă cale.

În cazul în care unul dintre soți deceda în timpul procesului de divorț, indiferent de faza procesuală, căsătoria înceta prin decesul soțului, și nu prin divorț. Dosarul de divorț se închidea.

Conform art. 926 C. pr. civ., dacă în timpul procesului de divorț unul dintre soți decedează, instanța va lua act de încetarea căsătoriei și va dispune, prin hotărâre defi­nitivă, închiderea dosarului.

Cu toate acestea, când cererea de divorț se întemeiază pe culpa pârâtului și recla­mantul decedează în timpul procesului, lăsând moștenitori, aceștia vor putea continua acțiunea, pe care instanța o va admite numai dacă va constata culpa exclusivă a soțului pârât. În caz contrar, instanța va lua act de încetarea căsătoriei.

În cazul în care acțiunea este continuată de moștenitorii soțului reclamant, căsă­toria se socotește desfăcută la data introducerii cererii de divorț.

B. ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI PRIN DECES SAU PRIN DECLARAREA JUDECĂ­TOREASCĂ A MORȚII

a) Moartea fizic constatată. Avându‑se în vedere specificitatea scopului căsătoriei, aceasta nu mai este posibil să se realizeze după decesul unuia dintre soți. Căsătoria este un act juridic intuitu personae și, de aceea, ea se încheie pe viață, fiind destinată să dureze tot timpul vieții soților.

Din această perspectivă, decesul unuia dintre soți apare ca modul firesc de încetare a căsătoriei. În cazul încetării căsătoriei prin moartea unuia dintre soți, medicul eliberează un certificat constatator al morții, în care este precizată data morții. În baza acestui certificat, se întocmesc actul de deces și certificatul de deces, acte de stare civilă. Aceste acte se întocmesc după procedura reglementată de Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă și Metodologia cu privire la aplicarea unitară a dispo­zițiilor în materie de stare civilă, aprobată prin hotărâre de Guvern.

Data încetării căsătoriei este data consemnată de medic în certificatul constatator al morții, și nu data actului de deces sau a eliberării certificatului de deces.

b) Încetarea căsătoriei prin declararea judecătorească a morții unuia dintre soți. Declararea judecătorească a morții unuia dintre soți se face în cazurile și în condițiile prevăzute de art. 49‑57 din actualul Cod civil.

Căsătoria se consideră încetată pe data stabilită în cuprinsul hotărârii judecătorești ca fiind dată a morții. Conform prevederilor art. 52 C. civ., cel declarat mort este socotit că a încetat din viață la data pe care hotărârea rămasă definitivă a stabilit‑o ca fiind aceea a morții. Dacă hotărârea nu arată și ora morții, se socotește că cel declarat mort a încetat din viață în ultima oră a zilei stabilite ca fiind aceea a morții.

Instanța judecătorească poate rectifica data morții stabilită potrivit dispozițiilor legii, dacă se dovedește că nu este posibil ca persoana declarată moartă să fi decedat la acea dată. În acest caz, data morții este cea stabilită prin hotărârea de rectificare.

În cazul în care cel declarat mort este în viață, se poate cere oricând anularea hotărârii prin care s‑a declarat moartea. Anularea hotărârii declarative de moarte poate fi cerută de orice persoană interesată și în cazul în care se descoperă certificatul de deces al celui declarat mort.

C. NULITATEA CĂSĂTORIEI. Indiferent de felul ei, absolută sau relativă, nulitatea produce aceleași efecte juridice. Hotărârea judecătorească prin care s‑a pronunțat des­fiin­țarea căsătoriei este o hotărâre constitutivă de drepturi, generând o situație juridică nouă, un nou statut civil al persoanei. Hotărârea constitutivă de drepturi are caracter absolut, fiind opozabilă tuturor.

Astfel, avându‑se în vedere principiul indivizibilității stării civile, aceasta este aceeași în raport cu orice persoană, inclusiv cu terții. Față de terți însă, efectele patri­moniale ale desființării căsătoriei se produc de la momentul înregistrării hotărârii pe marginea actului de stare civilă ori de la momentul în care au luat cunoștință efectiv despre desființarea cu caracter definitiv a căsătoriei.

Un caz special de nulitate este cel al căsătoriei fictive. Conform prevederilor art. 295 alin. (1) C. civ., căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie este lovită de nulitate absolută. Este un caz special de nulitate pentru că, deși, formal, căsă­toria îndeplinește condițiile legale și s‑a realizat și publicitatea cerută de lege, lipsește scopul căsătoriei, actul juridic al căsătoriei fiind lipsit de cauză.

Totuși, legiuitorul, ținând seama de interesul stabilității căsătoriei și de necesitatea protejării interesului copiilor concepuți sau născuți dintr‑o asemenea căsătorie, admite acoperirea nulității prin dovada unor împrejurări de fapt, dacă, până la rămânerea defi­ni­tivă a hotărârii judecătorești, a intervenit conviețuirea soților, soția a născut sau a rămas însărcinată ori au trecut doi ani de la încheierea căsătoriei [art. 295 alin. (2) C. civ.].

Dovada acestor împrejurări presupune o formă de publicitate a căsătoriei realizată prin situații de fapt care pot fi dovedite prin orice mijloace de probă^[6].

Proba caracterului fictiv al căsătoriei este dificil de făcut, deoarece căsătoria fictivă este o formă de manifestare a voinței prin simulare, iar solemnitatea actului căsătoriei, care este respectată, generează prezumția unei intenții de respectare a scopului căsătoriei^[7].

IV. Publicitatea în materia rudeniei

A. RUDENIA FIREASCĂ. Rudenia este o instituție morală și, totodată, o instituție juridică. Legătura de sânge dintre două persoane este un dat obiectiv, atât pentru ascen­dent, cât și pentru descendent. Prin urmare, din punct de vedere obiectiv, rudenia între două persoane există sau nu ca relație de fapt. Numai în măsura în care legiuitorul este preocupat să dea efecte juridice legăturii de sânge aceasta devine legătură juridică. Din punct de vedere moral și religios, în timp, s‑a consolidat o anumită tradiție, bazată pe unele obiceiuri, perpetuate aproape în același mod mii de ani. Acestea se referă la ducerea în comun a vieții de zi cu zi, la relațiile de întrajutorare dintre rude și, în special, la creșterea și ocrotirea copiilor de către părinți.

Relevanța juridică a legăturii de sânge oscilează atât în timp, de la o perioadă istorică la alta, cât și în cadrul aceleiași perioade istorice, de la o instituție juridică la alta.

În același mod oscilează și specificitatea relațiilor de familie, astfel că înfățișarea juridică a rudeniei își pune amprenta asupra înfățișării juridice a relațiilor de familie. Așadar, există o noțiune morală a familiei și o noțiune juridică.

Ceea ce este moral nu corespunde întotdeauna întru totul cu ceea ce este juridic, astfel că obligațiile morale pot depăși sfera obligațiilor juridice. Teoretic, dreptul nu poate depăși în sens pozitiv sfera moralei, câtă vreme el se menține în sfera unei etici minime, cum se exprima Jellinek.

Aceasta înseamnă că, întotdeauna, o reglementare benefică relațiilor sociale, în materia rudeniei, se întemeiază în mod inevitabil pe morală; este însă posibil ca dreptul să meargă uneori împotriva moralei, astfel că noțiunea juridică a rudeniei poate contra­zice noțiunea morală a acesteia.

Rudenia firească este cea care se bazează pe legătura de sânge dintre două per­soane, deci pe legătura de filiație.

Pentru a da satisfacție principiilor enunțate mai sus, legiuitorul s‑a preocupat în mod constant de reglementarea unor forme procedurale care să probeze rudenia și, totodată, să genereze efecte față de terți.

Deși legătura de sânge este o realitate obiectivă care există independent de voința persoanelor, ea trebuie probată pentru a putea produce efecte juridice.

Proba rudeniei se face diferit, în funcție de scopul urmărit. În doctrină, se face distincție între mai multe situații.

a) Cazul în care prin dovada rudeniei se urmăresc efecte de stare civilă. Potrivit prevederilor Legii nr. 119/1996, starea civilă se dovedește cu actele întocmite sau cele înscrise, potrivit legii, în registrele de stare civilă. Certificatele eliberate în temeiul regis­trelor de stare civilă au aceeași putere doveditoare cu actele întocmite sau înscrise în aceste registre.

Așadar, ca regulă, atunci când prin dovada rudeniei se urmăresc efecte de stare civilă, dovada se face prin actele de stare civilă^[8].

Starea civilă poate fi probată, în anumite împrejurări, prin orice mijloace de probă: în fața instanței judecătorești, în cazul în care ofițerul de stare civilă refuză să întocmească un act sau să înscrie o mențiune ce intră în atribuțiile sale, sau în fața autorităților administrației publice, când se solicită reconstituirea actelor de stare civilă, în următoarele situații:

– nu au existat registre de stare civilă;

– registrele de stare civilă au fost pierdute sau distruse, în tot sau în parte;

– nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatelor de stare civilă sau a extraselor de pe actul de stare civilă;

– întocmirea actului de stare civilă a fost omisă.

În acest sens sunt și prevederile art. 99 alin. (1) și art. 103 C. civ.

b) Cazul în care prin dovada rudeniei se urmăresc interese patrimoniale. În cazul în care prin dovada rudeniei se urmăresc alte efecte decât cele de stare civilă, spre exemplu, se urmărește să se facă dovada calității de moștenitor, dovada rudeniei poate fi făcută și prin alte mijloace decât actele de stare civilă. Astfel, Tribunalul Suprem a decis că „Dovada statutului civil al unei persoane nu se poate face decât cu certificatele de stare civilă și o atare probă ar fi necesară – în principiu – și într‑un litigiu patrimonial privind o avere succesorală în cazurile în care se invocă rudenia cu defunctul. Cu toate acestea, instanța poate încuviința și alte probe pentru stabilirea raportului de rudenie, dacă partea trebuie să dovedească nașteri și căsătorii vechi sau întâmplate în localități necunoscute ori îndepărtate sau când, pentru obținerea lor, ar întâmpina piedici găsite întemeiate, cu condiția ca aceste probe, astfel admise, să nu fie contrare certificatelor de stare civilă prezentate”^[9]. Pe de altă parte, aceeași instanță supremă a decis că dovedirea calității de văr primar cu defunctul nu poate fi dovedită prin martori, deoarece dovada stării civile prin orice fel de mijloace de probă se poate face numai în caz de reconstituire sau întocmire ulterioară a actului de stare civilă^[10].

c) Cazul în care aplicarea unor dispoziții legale se întemeiază pe calitatea de rudă. Există situații în care calitatea de rudă condiționează aplicarea unor dispoziții legale – spre exemplu, obligația de întreținere, opoziția la căsătorie, încredințarea copiilor din căsătorie, recuzarea judecătorilor sau a experților, înlăturarea martorilor propuși spre ascultare.

În aceste situații, dovada rudeniei se va face prin orice fel de mijloace de probă, și nu doar prin actele sau certificatele de stare civilă.

d) Dovada rudeniei în fața instanțelor penale. În această materie, există cazuri în care rudenia poate fi probată și prin alte mijloace de probă decât cele stabilite de dreptul familiei, spre exemplu, prin mijloacele procesual penale prevăzute de Codul de proce­dură penală. Pe de altă parte, stabilirea filiației din afara căsătoriei nu se poate face prin recunoaștere în cadrul procesului penal, ci doar în condițiile Codului familiei^[11] sau, în prezent, ale noului Cod civil.

B. RUDENIA NEDOVEDITĂ. În literatura de specialitate s‑a ridicat problema dacă rudenia nedovedită produce efecte juridice.