Specificitatea publicităţii în dreptul familiei

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Problema se pune în cazul rudeniei din afara căsătoriei, spre exemplu, când filiația nu a fost stabilită și două persoane doresc să se căsătorească. Este, în acest caz, legătura de sânge dintre două persoane impediment la căsătorie? Considerăm că, până la proba rudeniei, legătura de sânge dintre două per­soane nu este impediment la căsătorie din punct de vedere legal. O eventuală presupu­nere în acest sens, neconfirmată, ar putea constitui doar un impediment de ordin moral.

Însă, întrucât dovedirea calității de rudă produce efecte retroactiv, de la nașterea persoanei, în exemplul dat, căsătoria unor rude în gradul prohibit de lege ar fi lovită de nulitate absolută, dacă se dovedește ulterior existența rudeniei.

S‑a susținut în doctrină că, în cazul așa‑ziselor situații notorii, ofițerul de stare civilă trebuie să refuze încheierea căsătoriei, deoarece imoralitatea nu poate și nu trebuie să înfrângă legea.

C. RUDENIA IZVORÂTĂ DIN ADOPȚIE. Noul Cod civil definește în art. 451 adopția ca fiind „operațiunea juridică prin care se creează legătura de filiație între adoptator și adoptat, precum și legături de rudenie între adoptat și rudele adoptatorului”.

Adopția are un caracter solemn, fiind un act juridic complex, care presupune o procedură administrativă și o procedură judiciară.

Caracterul solemn al adopției rezultă și din faptul că încuviințarea acesteia este de competența instanțelor judecătorești. În sfârșit, caracterul solemn al adopției rezultă din conferirea unor competențe legale unor autorități publice, care emit acte ce condițio­nează încheierea valabilă a adopției.

Legea impune anumite formalități pentru ca adopția să fie valabilă, condiții de formă prin care se verifică și îndeplinirea condițiilor de fond la adopție.

Ansamblul procedurilor legale care se derulează în fața acestor autorități ale statului constituie procedura adopției. Pe de o parte, procedura adopției poate fi admi­nis­trativă sau judiciară. Pe de altă parte, legea reglementează procedura adopției interne și procedura adopției internaționale. Procedura adopției interne și a adopției interna­ționale este reglementată de Legea nr. 273/2004.

a) Atestatul de persoană sau familie aptă să adopte. Conform prevederilor acestei legi, direcția generală de asistență socială și protecția copilului, ce funcționează în județe și în sectoarele municipiului București, emite atestatul de persoană sau familie aptă sa adopte. Atestatul eliberat de direcția în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare este valabil pentru o perioadă de doi ani.

Conform prevederilor art. 18 din Legea nr. 273/2004:

Valabilitatea atestatului se prelungește la solicitarea persoanei/familiei, prin dispo­ziția directorului general/executiv al direcției, până la încuviințarea adopției, în situația în care s‑a finalizat procedura de potrivire și a fost întocmit raportul privind potrivirea practică dintre copil și familia adoptatoare [alin. (9)].

Atestatul poate fi retras în următoarele situații:

a) în situația în care se constată faptul că persoana/familia adoptatoare a ascuns sau a furnizat informații false cu ocazia realizării evaluării sau pe durata de valabilitate a atestatului;

b) când se constată faptul că nu mai sunt îndeplinite condițiile în baza cărora a fost eliberat atestatul;

c) în situația în care se constată implicarea directă a persoanei/familiei atestate în identificarea unui copil potențial adoptabil; această dispoziție nu se aplică în situația în care se constată că persoana/familia atestată este rudă până la gradul al patrulea cu copilul;

d) la propunerea A.N.P.D.C.A. (Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copilului și Adopție), atunci când constată că eliberarea atestatului a fost în mod vădit netemeinică sau nelegală;

e) la cererea motivată a persoanei sau familiei atestate [alin. (10)].

Valabilitatea atestatului încetează de drept:

a) ca urmare a expirării;

b) ca urmare a modificării configurației familiei atestate, prin decesul unuia dintre membrii familiei sau prin divorț;

c) în cazul căsătoriei sau decesului persoanei atestate;

d) după încuviințarea adopției, odată cu rămânerea definitivă a hotărârii judecă­torești de încuviințare a adopției, când atestatul și‑a produs în integralitate efectele pentru care a fost eliberat [alin. (11)].

Parcurgerea etapei de pregătire pentru asumarea în cunoștință de cauză a rolului de părinte nu este necesară în cazul în care persoana sau familia solicită evaluarea în vederea eliberării unui nou atestat ca urmare a încetării valabilității acestuia în condi­țiile alin. (11) lit. a), b) și d), precum și în cazul persoanelor sau familiilor care solicită evaluarea și care au în plasament de cel puțin un an copilul pe care doresc să îl adopte [alin. (12)].

b) Încredințarea în vederea adopției. Această condiție procedurală presupune o procedură administrativă, derulată prin direcția în a cărei rază teritorială se află domi­ciliul copilului, și o procedură judecătorească. Încredințarea copilului în vederea adop­ției este de competența instanței judecătorești de la domiciliul copilului și se dispune pe o perioadă de 90 de zile.

Încuviințarea adopției este de competența instanței judecătorești.

În cazul adopției internaționale, aceasta poate fi încuviințată numai pentru copiii care se află în evidența A.N.P.D.C.A. și numai în următoarele situații [art. 60 alin. (1) din Legea nr. 273/2004]: a) adoptatorul sau unul dintre soții familiei adoptatoare este rudă în gradul al patrulea inclusiv cu copilul pentru care a fost încuviințată deschiderea proce­durii adopției; b) adoptatorul sau unul dintre soții familiei adoptatoare este și cetățean român; c) adoptatorul este soț al părintelui firesc al copilului a cărui adopție se solicită.

Conform art. 60 alin. (2) din Legea nr. 273/2004, adopția prevăzută la alin. (1) lit. b) este permisă pentru copiii pentru care s‑a admis cererea de deschidere a proce­durii adopției și nu a putut fi identificat un adoptator sau o familie adoptatoare cu reședința obișnuită în România sau una dintre persoanele prevăzute la alin. (1) lit. a), într‑un termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s‑a admis cererea de deschidere a procedurii adopției.

Adopția este internațională atunci când adoptatorul sau familia adoptatoare și copilul ce urmează să fie adoptat au reședința obișnuită în state diferite, iar, în urma încu­viințării adopției, copilul urmează să aibă aceeași reședință obișnuită cu cea a adoptatorului.

În cazul adopțiilor internaționale în care adoptatul are reședința obișnuită în străină­tate, iar adoptatorul sau familia adoptatoare are reședința obișnuită în România, cererile de adopție ale solicitanților se transmit autorităților străine competente numai prin intermediul A.N.P.D.C.A.

Cererile persoanelor sau familiilor care au reședința obișnuită pe teritoriul altui stat, parte a Convenției de la Haga, și care doresc să adopte un copil din România sunt transmise A.N.P.D.C.A. prin intermediul autorității centrale competente din statul res­pectiv sau al organizațiilor sale acreditate [art. 64 alin. (1)].

În cazul statelor care nu sunt părți la Convenția de la Haga, cererile persoanelor prevăzute la alin. (1) se transmit A.N.P.D.C.A. prin intermediul autorității desemnate cu atribuții în domeniul adopției internaționale sau prin intermediul organizațiilor acredi­tate în acest sens în statul de primire.

Pe baza hotărârii judecătorești definitive de încuviințare a adopției, A.N.P.D.C.A. eliberează, la cererea adoptatorului/familiei adoptatoare, în termen de 5 zile, un certi­ficat care atestă că adopția este conformă cu normele Convenției de la Haga.

c) Înregistrarea adopției în actele de stare civilă. Înregistrarea adopției în actele de stare civilă se face pe baza hotărârii judecătorești definitive de încuviințare a adopției.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 119/1996, în cazul adopției se va întocmi un nou act de naștere de către serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ‑teritoriale în raza căreia s‑a aflat domiciliul adoptatului până la momentul încuviințării adopției ori sediul instituției de ocrotire în îngrijirea căreia s‑a aflat adoptatul anterior încuviințării adopției.

În situația în care adoptatorii sunt cetățeni străini ori cetățeni români cu domiciliul sau cu reședința în străinătate, noul act de naștere se va întocmi de serviciul public comunitar local de evidență a persoanelor sau, după caz, de ofițerul de stare civilă din cadrul primăriei unității administrativ‑teritoriale în raza căreia s‑a aflat domiciliul celui adoptat până la momentul încuviințării adopției ori sediul instituției de ocrotire, în cazul copiilor care s‑au aflat în îngrijirea acesteia anterior încuviințării adopției.

În noul act de naștere întocmit, rubrica „Locul nașterii” se va completa cu datele din actul de naștere inițial.

Apreciem că, de lege ferenda, se impune consacrarea competenței serviciului public comunitar local de evidență a persoanelor al Sectorului 1 București pentru întocmirea noului act de naștere, pentru cazul când adoptatorii sunt persoane cu cetățenie străină sau cu domiciliul ori reședința pe teritoriul altui stat, în scopul unei mai operative derulări a procedurilor de stare civilă.

V. Formalitățile de publicitate în materia filiației

A. FILIAȚIA FAȚĂ DE MAMĂ. Potrivit prevederilor art. 408 alin. (1) C. civ., filiația față de mamă rezultă din faptul nașterii. Conform art. 409 C. civ., filiația se dovedește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia. În cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de naștere și prin actul de căsătorie al părinților, trecute în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă corespunzătoare.

Având în vedere aceste prevederi legale, atunci când se pune problema dovedirii filiației, trebuie să se țină seama de faptul nașterii și de identitatea acestuia cu cel despre a cărui filiație este vorba.

Dovada filiației față de mamă se face prin dovedirea elementelor la care ne‑am referit. Aceste elemente au valoare de fapte juridice; prin urmare, ca regulă, proba lor ar trebui să se poată realiza prin orice mijloc de dovadă admis prin lege.

Noul Cod civil a introdus o reglementare specială prin art. 408, care se referă la modurile de stabilire a filiației. Astfel, ea se poate stabili și prin recunoaștere sau prin hotă­râre judecătorească.

Conform art. 411 C. civ., nicio persoană nu poate reclama o altă filiație față de mamă decât aceea ce rezultă din actul său de naștere și posesia de stat conformă cu acesta. Nimeni nu poate contesta filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere.

Prevederile legale menționate ne obligă să definim noțiunea de folosință a stării civile.

Conform art. 410 C. civ., posesia de stat este starea de fapt care indică legăturile de filiație și rudenie dintre copil și familia din care se pretinde că face parte. Ea constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:

a) o persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, îngrijindu‑se de creșterea și educarea sa, iar copilul se comportă față de această persoană ca fiind părintele său (fama);

b) copilul este recunoscut de către familie, în societate și, când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său (tractatus);

c) copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său (nomen).

Posesia de stat trebuie să fie continuă, pașnică, publică și neechivocă.

Așadar, folosirea stării civile (posesia de stat) este cea care dovedește în mod cert identitatea copilului cu cel despre a cărui filiație este vorba. Folosirea stării civile dove­dește ambele elemente ale filiației, deci și faptul nașterii, această deducție fiind logică, neputându‑se vorbi de posesie de stat în afara faptului nașterii.

Așa cum s‑a spus, dacă adoptăm concepția potrivit căreia certificatul de naștere ar dovedi numai faptul nașterii, atunci nu s‑ar mai putea realiza concordanța dintre folo­sirea stării civile și cele menționate în certificatul de naștere.

De aceea, apreciem îndreptățită părerea care susține că prin certificatul de naștere se face dovada atât a faptului nașterii, cât și a identității copilului. Este evident că dreptul tinde la normalizarea relațiilor sociale și ar fi cu totul anormal ca mențiunile din certifi­catul de naștere să trebuiască să fie întotdeauna completate, atunci când se pune pro­blema probei filiației, cu dovezi privitoare la cele trei elemente ale posesiei de stat.

Certificatul de naștere este un act autentic, care se bucură de prezumția de autenti­citate, legalitate și veridicitate și face dovada absolută, în ceea ce privește constatările per­sonale ale agentului instrumentator făcute în limitele atribuțiilor sale, până la înscrierea în fals. Pentru mențiunile din cuprinsul său înscrise pe baza declarațiilor făcute agentului instrumentator, certificatul de naștere face dovada până la proba contrară^[12].

În doctrină, într‑o opinie^[13] s‑a susținut că certificatul de naștere face dovada atât a faptului nașterii, cât și a identității copilului cu cel despre a cărui filiație este vorba. Prin urmare, certificatul de naștere ar indica nu numai faptul că o femeie a dat naștere unui copil, ci și că acest copil este identic cu cel care invocă filiația față de mamă. Așadar, potrivit acestei opinii, certificatul de naștere face dovada ambelor elemente ale filiației.

Într‑o altă opinie^[14] se consideră că certificatul de naștere nu poate face decât dovada faptului că o femeie a dat naștere unui copil. El nu poate dovedi și celălalt element al filiației, adică identitatea celui care invocă certificatul de naștere cu copilul ale cărui date sunt menționate în acesta. Noul Cod civil definește în mod expres posesia de stat în art. 410, ca fiind starea de fapt care indică legăturile de filiație și rudenie dintre copil și familia din care se pretinde că face parte.

Elementele posesiei de stat sunt reglementate în mod expres și constau, în prin­cipal, în oricare dintre următoarele împrejurări:

– o persoană se comportă față de un copil ca fiind al său, îngrijindu‑se de creșterea și educarea sa, iar copilul se comportă față de această persoană ca fiind părintele său;

– copilul este recunoscut de către familie, în societate și, când este cazul, de către autoritățile publice ca fiind al persoanei despre care se pretinde că este părintele său;

– copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său.

Potrivit prevederilor art. 410 alin. (2) C. civ., posesia de stat trebuie să fie continuă pașnică, publică și neechivocă.