Solicitare privind dispunerea recunoașterii pe teritoriul României a hotărârii definitive de divorţ cu copii minori, pronunţată de Judecătoria din Florida, prin care s-a desfăcut căsătoria dintre reclamantă şi pârât

• NCPC: art. 1078 pct. 5
• NCPC: art. 1079 pct. 5
• NCPC: art. 1081 alin. (2) pct. 2
• NCPC: art. 1096 alin. (2)
• NCPC: art. 1097 alin. (1)
• NCPC: art. 453 alin. (1)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 5

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bistrița Năsăud la data de 17 martie 2020, A. a solicitat, în contradictoriu cu B., să se dispună recunoașterea pe teritoriul României a hotărârii definitive de divorț cu copii minori nr. caz x, pronunțată la 21 august 2019 de Judecătoria din Departamentul Judiciar douăzeci, în și pentru Comitatul Collier, Florida, rămasă definitivă la 22 august 2019, prin care s-a desfăcut căsătoria dintre reclamantă și pârât, încheiată la Primăria municipiului Bistrița sub nr. x din 30 august 2009.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 514 din 16 martie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Analizând criticile de recurs formulate, în raport de dispozițiile legale incidente cauzei și subsumat motivului de recurs dat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora, după cum urmează:

– Încălcarea competenței internaționale exclusive a instanțelor române în materie de divorț al cetățenilor români cu domiciliul în România (art. 1079 pct. 5 C. proc. civ.) la pronunțarea hotărârii de desfacere a căsătoriei a cărei recunoaștere s-a solicitat prin acțiunea dedusă prezentei judecăți, prevăzută drept condiție negativă, respectiv motiv de refuz al recunoașterii pe temeiul art. 1097 alin. (1) C. proc. civ., nu se verifică în prezenta cauză.

Dezlegarea dată de instanța de apel acestei critici de nelegalitate a hotărârii de prima instanță este corectă, neputându-se reține că la data introducerii cererii de divorț pe rolul instanțelor din statul american Florida (8 mai 2019), domiciliul celor doi soți mai corespundea celui din adresele înscrise în cărțile de identitate eliberate acestora de autoritățile române (în cazul soției, eliberarea având loc în anul 2011), în condițiile în care a rezultat din datele cauzei, necontestate, că stabilirea părților pe teritoriul statului american a avut loc în anul 2016, dată începând cu care atât acestea, cât și fiica lor, au dobândit statut de rezident permanent în S.U.A., au desfășurat activități lucrative devenind salariați și plătitori de impozite (aspect confirmat cu certitudine în privința soției), iar copilul a fost înscris în programele de școlarizare ale statului respectiv.

Competența personală exclusivă a instanțelor române prevăzută de norma art. 1079 pct. 5 C. proc. civ. nu își poate regăsi fundamentul, cât privește punctul de legătură relativ la domicilierea soților în România, doar în formalitatea emiterii de către autoritățile române a cărților de identitate în care se regăsește înscrisă o adresă cu care aceștia au avut cândva un element de legătură. Neîndoielnic, condiția legală enunțată include faptul locuirii efective și cu titlu actual pe teritoriul României (dar nu, în mod necesar la adresa din cartea de identitate) a subiecților implicați, alături de deținerea unei cărți de identitate eliberate de autoritățile române, pentru a justifica, împreună cu condiția cetățeniei române ori a calității de apatrid a unuia dintre ei, competența exclusivă a instanțelor române în pronunțarea divorțului. O interpretare contrară ar însemna ca determinarea competenței exclusive a instanțelor române să urmărească identificarea doar formală a punctelor de legătură cu teritoriul și autoritățile statului român, ceea ce este contrar rațiunii reglementării, al cărei scop este cel al excluderii competenței jurisdicționale a oricăror alte instanțe în acele cazuri în care interesele propriilor cetățeni care locuiesc (doar) pe propriul teritoriu nu pot fi legate decât de Statul român sau, altfel spus, când aceste interese nu pot fi în legătură cu niciun alt stat.

Așa cum corect a subliniat instanța de apel, hotărârea de divorț a fost pronunțată de o instanță competentă întrucât potrivit art. 61021 din Statutele Floridei, pentru a obține desfacerea căsătorie, unul dintre soți trebuie să locuiască 6 luni în acest stat înainte de depunerea cererii, condiție ce a fost verificată și considerată îndeplinită în cazul părților, la data sesizării Judecătoriei din Departamentul judiciar douăzeci, în și pentru Comitatul Collier, Florida. De altfel, o prevedere cu un conținut similar, de natură să întărească interpretarea dată anterior conținutului art. 1078 pct. 5 C. proc. civ., se regăsește și în legislația română, în cadrul competențelor recunoscute și instanțelor române (art. 1081 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.) de a judeca „cererile de divorț, dacă, la data introducerii cererii reclamantul domiciliază pe teritoriul României de cel puțin 1 an”.

Prin urmare, în mod corect instanța de apel nu a reținut existența motivului legal de refuz al recunoașterii pe teritoriul României a efectelor hotărârii supuse procedurii, justificat în dispozițiile art. 1097 alin. (1) lit. e) C. proc. civ.

– Necitarea pârâtului la dezbaterea fondului și caracterul inechitabil al procedurii în fața instanței străine, critică ce a fost susținută cu trimitere la neîndeplinirea în cauză a condițiilor prevăzute de art. 1097 alin. (1) lit. f) raportat la art. 1096 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi considerată întemeiată.

Este corectă interpretarea pe care instanțele de fond au dat-o dispozițiilor art. 1096 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la cerința cumulativă de recunoaștere a hotărârii străine care impune ca, atunci când a fost pronunțată în lipsa părții care a pierdut procesul, să se verifice dacă părții în cauză i-a fost înmânat în timp util atât citația pentru termenul de dezbateri în fond, cât și actul de sesizare a instanței și că i s-a dat posibilitatea de a se apăra și de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.

În conținutul său, norma art. 1096 alin. (2) C. proc. civ. se referă la acte și momente procesuale esențiale pentru asigurarea dreptului la apărare și, având în vedere diferențele existente la nivelul multiplelor sisteme de drept care pot să nu cunoască/prevadă, spre exemplu, o citare formală a părții pentru momentul procesual al dezbaterii cauzei în fond (o atare specială citare neexistând nici măcar în sistemul român de drept), s-a apreciat corect de către instanțele de fond că aplicarea dispoziției legale în discuție trebuie să pornească de la o interpretare în sens larg a acesteia, în care esențială este asigurarea/verificarea că partea, împotriva căreia se cere recunoașterea hotărârii, a avut cunoștință despre proces, despre procedura derulată și despre posibilitățile concrete de exercitare a dreptului său la apărare în cadrul acesteia.

Este, de asemenea corectă, concluzia pe care, pornind de la această interpretare, instanțele de fond au dedus-o în cazul concret supus judecății, anume că toate aceste garanții procesuale, care dau conținut dreptului la apărare, au fost asigurate în cazul recurentului-pârât în procedura de divorț cu copii minori desfășurată în fața autorităților judiciare din statul Florida.

Contrar criticilor recurentului-pârât, aceste garanții procesuale au fost asigurate în cazul său prin comunicarea personală realizată la 16.05.2019 a cererii de divorț și a citației în care îi erau aduse la cunoștință drepturile și posibilitățile legale de exercitare a acestora, inclusiv consecințele decurgând din neexercitarea lor. Prin urmare, este justă concluzia instanțelor de fond asupra verificării condiției cumulative de recunoaștere a hotărârii străine la care se referă norma art. 1096 alin. (2) C. proc. civ., dovedindu-ne că pârâtul a fost informat asupra litigiului inițiat împotriva sa, a procedurii declanșate și condițiilor de exercitare a drepturilor sale pe parcursul acesteia.

Așa cum consemnează chiar autoritatea judiciară emitentă a hotărârii supusă recunoașterii la pct. 5 al acesteia, deși soțului i s-a înmânat personal cererea în data de 16.05.2019, iar confirmarea de primire a fost înaintată în instanță, respondentul nu a înaintat un răspuns la cerere și nu a înaintat niciun alt fel de document conform celor impuse de Reglementările de Procedură pentru Legile Familiei Florida, drept pentru care s-a introdus o acțiune în lipsă împotriva soțului la 21 iunie 2019.

Instanța de apel a reținut despre această moțiune de judecare în lipsă ca fiind doar o etapă ulterioară în procedura de judecată a cererii de divorț, dat fiind că a fost consecința neexercitării dreptului la apărare al soțului, aspect care se confirmă ca atare atât prin mențiunile anterior enunțate din cuprinsul hotărârii, cât și prin conținutul însuși al cererii de judecată în lipsă, depusă de reclamantă în copie tradusă în dosarul instanței de apel .

Astfel fiind, este fără relevanță și, deci, lipsit de consecințe în privința respectării dreptului la apărare al soțului, introducerea acestei cereri la 21 iunie 2019, când el părăsise deja (din 15 iunie 2019) teritoriul statului american în urma deciziei de repatriere, de vreme ce această etapă procedurală este consecința neexercitării dreptului său la apărare și a deciziei de a nu participa în niciun fel la procedură.

Recurentul-pârât nu este în drept să invoce caracterul inechitabil al procedurii după care s-a judecat cauza sa în fața autorităților judiciare ale Statului Florida și nici încălcarea dreptului propriu la apărare prin necitarea la termenul de dezbatere a cauzei, prin neîncunoștințarea asupra cererii de judecată în lipsă ori prin lipsirea, pe care o acuză, de posibilitățile efective și concrete de exercitare a căii de atac a apelului împotriva hotărârii de desfacere a căsătoriei, care ar curge de la pronunțare, cât timp toate acestea apar drept consecințe ale modului în care a înțeles să se poziționeze față de această procedură, după cum corect au reținut instanțele de fond, el refuzând în mod deliberat să participe la procedura de divorț, alergând să nu-și exprime în niciun fel poziția asupra litigiului, nici în scris și nici prin solicitarea unei audieri, ci optând, pur si simplu, să o ignore.

Decizia sa apare ca fiind una asumată, încunoștințat fiind asupra litigiului, a procedurii de soluționare a acestuia, a drepturilor și posibilităților aflate la dispoziția sa, dar și asupra consecințelor nevalorificării acestora.

Aspectele invocate ca impedimente în exercitarea dreptului său la apărare nu constituie decât consecințe ale propriei opțiuni în privința neexercitării acestui drept, astfel că este corectă concluzia instanței de apel asupra întrunirii tuturor condițiilor de legalitate pentru recunoașterea hotărârii de divorț dintre părți pe teritoriul statului român.

Cât privește condiția negativă cuprinsă în art. 1097 alin. (2) lit. g) C. proc. civ. – ca hotărârea supusă recunoașterii să nu poată face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunțată – s-a reținut în mod cert ca fiind dovedit caracterul definitiv al hotărârii prin neprobarea formulării căii de atac de către cel ce invocă acest impediment la recunoașterea hotărârii și prin administrarea în apel a certificatului de neapelare, aspect întărit prin depunerea unei copii a certificatului de divorț, ca document de stare civilă emis în baza unei hotărâri ale cărei efecte nu mai pot fi contestate sau înlăturate și care este, deci, definitivă.

Lipsit de orice finalitate – întrucât, față de toate aceste elemente, verificarea condiției nu mai comportă niciun fel de discuție – recurentul-pârât mai evocă maniera greșită în care tribunalul ar fi constatat această cerință legală (pe baza unei traduceri etimologice a denumirii actului jurisdicțional) și pretinde, față de răspunsul dat în apel criticii sale formulate cu trimitere la această condiție legală, că i s-ar fi reproșat de curtea de apel neformularea căii de atac împotriva hotărârii de divorț pronunțată de instanța statului american. Or, prin cele constatate, cu trimitere specială la certificatul de neapelare emis de autoritatea judiciară americană, instanța de apel doar a constatat că nu se află în prezența condiției negative de recunoaștere a hotărârii străine, anume ca aceasta să poată face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunțată.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că recursul declarat este nefondat, Înalta Curte îl va respinge în consecință, motiv pentru care, ca parte căzută în pretenții, constată că recurentul-pârât nu este îndreptățit să beneficieze de acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în etapa recursului, a căror restituire a solicitat-o. În schimb, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât să plătească intimatei-reclamante suma de 2023 USD, în echivalent în RON la data plății, reprezentând onorariu de avocat a cărui plată a fost dovedită cu înscrisurile de la filele x ale dosarului de recurs.

Sursa informației: www.scj.ro.