Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
152 views
Analizând criticile de recurs formulate, în raport de dispoziţiile legale incidente cauzei şi subsumat motivului de recurs dat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora, după cum urmează:
– Încălcarea competenţei internaţionale exclusive a instanţelor române în materie de divorţ al cetăţenilor români cu domiciliul în România (art. 1079 pct. 5 C. proc. civ.) la pronunţarea hotărârii de desfacere a căsătoriei a cărei recunoaştere s-a solicitat prin acţiunea dedusă prezentei judecăţi, prevăzută drept condiţie negativă, respectiv motiv de refuz al recunoaşterii pe temeiul art. 1097 alin. (1) C. proc. civ., nu se verifică în prezenta cauză.
Dezlegarea dată de instanţa de apel acestei critici de nelegalitate a hotărârii de prima instanţă este corectă, neputându-se reţine că la data introducerii cererii de divorţ pe rolul instanţelor din statul american Florida (8 mai 2019), domiciliul celor doi soţi mai corespundea celui din adresele înscrise în cărţile de identitate eliberate acestora de autorităţile române (în cazul soţiei, eliberarea având loc în anul 2011), în condiţiile în care a rezultat din datele cauzei, necontestate, că stabilirea părţilor pe teritoriul statului american a avut loc în anul 2016, dată începând cu care atât acestea, cât şi fiica lor, au dobândit statut de rezident permanent în S.U.A., au desfăşurat activităţi lucrative devenind salariaţi şi plătitori de impozite (aspect confirmat cu certitudine în privinţa soţiei), iar copilul a fost înscris în programele de şcolarizare ale statului respectiv.
Competenţa personală exclusivă a instanţelor române prevăzută de norma art. 1079 pct. 5 C. proc. civ. nu îşi poate regăsi fundamentul, cât priveşte punctul de legătură relativ la domicilierea soţilor în România, doar în formalitatea emiterii de către autorităţile române a cărţilor de identitate în care se regăseşte înscrisă o adresă cu care aceştia au avut cândva un element de legătură. Neîndoielnic, condiţia legală enunţată include faptul locuirii efective şi cu titlu actual pe teritoriul României (dar nu, în mod necesar la adresa din cartea de identitate) a subiecţilor implicaţi, alături de deţinerea unei cărţi de identitate eliberate de autorităţile române, pentru a justifica, împreună cu condiţia cetăţeniei române ori a calităţii de apatrid a unuia dintre ei, competenţa exclusivă a instanţelor române în pronunţarea divorţului. O interpretare contrară ar însemna ca determinarea competenţei exclusive a instanţelor române să urmărească identificarea doar formală a punctelor de legătură cu teritoriul şi autorităţile statului român, ceea ce este contrar raţiunii reglementării, al cărei scop este cel al excluderii competenţei jurisdicţionale a oricăror alte instanţe în acele cazuri în care interesele propriilor cetăţeni care locuiesc (doar) pe propriul teritoriu nu pot fi legate decât de Statul român sau, altfel spus, când aceste interese nu pot fi în legătură cu niciun alt stat.
Aşa cum corect a subliniat instanţa de apel, hotărârea de divorţ a fost pronunţată de o instanţă competentă întrucât potrivit art. 61021 din Statutele Floridei, pentru a obţine desfacerea căsătorie, unul dintre soţi trebuie să locuiască 6 luni în acest stat înainte de depunerea cererii, condiţie ce a fost verificată şi considerată îndeplinită în cazul părţilor, la data sesizării Judecătoriei din Departamentul judiciar douăzeci, în şi pentru Comitatul Collier, Florida. De altfel, o prevedere cu un conţinut similar, de natură să întărească interpretarea dată anterior conţinutului art. 1078 pct. 5 C. proc. civ., se regăseşte şi în legislaţia română, în cadrul competenţelor recunoscute şi instanţelor române (art. 1081 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.) de a judeca „cererile de divorţ, dacă, la data introducerii cererii reclamantul domiciliază pe teritoriul României de cel puţin 1 an”.
Prin urmare, în mod corect instanţa de apel nu a reţinut existenţa motivului legal de refuz al recunoaşterii pe teritoriul României a efectelor hotărârii supuse procedurii, justificat în dispoziţiile art. 1097 alin. (1) lit. e) C. proc. civ.
– Necitarea pârâtului la dezbaterea fondului şi caracterul inechitabil al procedurii în faţa instanţei străine, critică ce a fost susţinută cu trimitere la neîndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de art. 1097 alin. (1) lit. f) raportat la art. 1096 alin. (2) C. proc. civ., nu poate fi considerată întemeiată.
Este corectă interpretarea pe care instanţele de fond au dat-o dispoziţiilor art. 1096 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la cerinţa cumulativă de recunoaştere a hotărârii străine care impune ca, atunci când a fost pronunţată în lipsa părţii care a pierdut procesul, să se verifice dacă părţii în cauză i-a fost înmânat în timp util atât citaţia pentru termenul de dezbateri în fond, cât şi actul de sesizare a instanţei şi că i s-a dat posibilitatea de a se apăra şi de a exercita calea de atac împotriva hotărârii.
În conţinutul său, norma art. 1096 alin. (2) C. proc. civ. se referă la acte şi momente procesuale esenţiale pentru asigurarea dreptului la apărare şi, având în vedere diferenţele existente la nivelul multiplelor sisteme de drept care pot să nu cunoască/prevadă, spre exemplu, o citare formală a părţii pentru momentul procesual al dezbaterii cauzei în fond (o atare specială citare neexistând nici măcar în sistemul român de drept), s-a apreciat corect de către instanţele de fond că aplicarea dispoziţiei legale în discuţie trebuie să pornească de la o interpretare în sens larg a acesteia, în care esenţială este asigurarea/verificarea că partea, împotriva căreia se cere recunoaşterea hotărârii, a avut cunoştinţă despre proces, despre procedura derulată şi despre posibilităţile concrete de exercitare a dreptului său la apărare în cadrul acesteia.
Este, de asemenea corectă, concluzia pe care, pornind de la această interpretare, instanţele de fond au dedus-o în cazul concret supus judecăţii, anume că toate aceste garanţii procesuale, care dau conţinut dreptului la apărare, au fost asigurate în cazul recurentului-pârât în procedura de divorţ cu copii minori desfăşurată în faţa autorităţilor judiciare din statul Florida.
Contrar criticilor recurentului-pârât, aceste garanţii procesuale au fost asigurate în cazul său prin comunicarea personală realizată la 16.05.2019 a cererii de divorţ şi a citaţiei în care îi erau aduse la cunoştinţă drepturile şi posibilităţile legale de exercitare a acestora, inclusiv consecinţele decurgând din neexercitarea lor. Prin urmare, este justă concluzia instanţelor de fond asupra verificării condiţiei cumulative de recunoaştere a hotărârii străine la care se referă norma art. 1096 alin. (2) C. proc. civ., dovedindu-ne că pârâtul a fost informat asupra litigiului iniţiat împotriva sa, a procedurii declanşate şi condiţiilor de exercitare a drepturilor sale pe parcursul acesteia.
Aşa cum consemnează chiar autoritatea judiciară emitentă a hotărârii supusă recunoaşterii la pct. 5 al acesteia, deşi soţului i s-a înmânat personal cererea în data de 16.05.2019, iar confirmarea de primire a fost înaintată în instanţă, respondentul nu a înaintat un răspuns la cerere şi nu a înaintat niciun alt fel de document conform celor impuse de Reglementările de Procedură pentru Legile Familiei Florida, drept pentru care s-a introdus o acţiune în lipsă împotriva soţului la 21 iunie 2019.
Instanţa de apel a reţinut despre această moţiune de judecare în lipsă ca fiind doar o etapă ulterioară în procedura de judecată a cererii de divorţ, dat fiind că a fost consecinţa neexercitării dreptului la apărare al soţului, aspect care se confirmă ca atare atât prin menţiunile anterior enunţate din cuprinsul hotărârii, cât şi prin conţinutul însuşi al cererii de judecată în lipsă, depusă de reclamantă în copie tradusă în dosarul instanţei de apel .
Astfel fiind, este fără relevanţă şi, deci, lipsit de consecinţe în privinţa respectării dreptului la apărare al soţului, introducerea acestei cereri la 21 iunie 2019, când el părăsise deja (din 15 iunie 2019) teritoriul statului american în urma deciziei de repatriere, de vreme ce această etapă procedurală este consecinţa neexercitării dreptului său la apărare şi a deciziei de a nu participa în niciun fel la procedură.
Recurentul-pârât nu este în drept să invoce caracterul inechitabil al procedurii după care s-a judecat cauza sa în faţa autorităţilor judiciare ale Statului Florida şi nici încălcarea dreptului propriu la apărare prin necitarea la termenul de dezbatere a cauzei, prin neîncunoştinţarea asupra cererii de judecată în lipsă ori prin lipsirea, pe care o acuză, de posibilităţile efective şi concrete de exercitare a căii de atac a apelului împotriva hotărârii de desfacere a căsătoriei, care ar curge de la pronunţare, cât timp toate acestea apar drept consecinţe ale modului în care a înţeles să se poziţioneze faţă de această procedură, după cum corect au reţinut instanţele de fond, el refuzând în mod deliberat să participe la procedura de divorţ, alergând să nu-şi exprime în niciun fel poziţia asupra litigiului, nici în scris şi nici prin solicitarea unei audieri, ci optând, pur si simplu, să o ignore.
Decizia sa apare ca fiind una asumată, încunoştinţat fiind asupra litigiului, a procedurii de soluţionare a acestuia, a drepturilor şi posibilităţilor aflate la dispoziţia sa, dar şi asupra consecinţelor nevalorificării acestora.
Aspectele invocate ca impedimente în exercitarea dreptului său la apărare nu constituie decât consecinţe ale propriei opţiuni în privinţa neexercitării acestui drept, astfel că este corectă concluzia instanţei de apel asupra întrunirii tuturor condiţiilor de legalitate pentru recunoaşterea hotărârii de divorţ dintre părţi pe teritoriul statului român.
Cât priveşte condiţia negativă cuprinsă în art. 1097 alin. (2) lit. g) C. proc. civ. – ca hotărârea supusă recunoaşterii să nu poată face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată – s-a reţinut în mod cert ca fiind dovedit caracterul definitiv al hotărârii prin neprobarea formulării căii de atac de către cel ce invocă acest impediment la recunoaşterea hotărârii şi prin administrarea în apel a certificatului de neapelare, aspect întărit prin depunerea unei copii a certificatului de divorţ, ca document de stare civilă emis în baza unei hotărâri ale cărei efecte nu mai pot fi contestate sau înlăturate şi care este, deci, definitivă.
Lipsit de orice finalitate – întrucât, faţă de toate aceste elemente, verificarea condiţiei nu mai comportă niciun fel de discuţie – recurentul-pârât mai evocă maniera greşită în care tribunalul ar fi constatat această cerinţă legală (pe baza unei traduceri etimologice a denumirii actului jurisdicţional) şi pretinde, faţă de răspunsul dat în apel criticii sale formulate cu trimitere la această condiţie legală, că i s-ar fi reproşat de curtea de apel neformularea căii de atac împotriva hotărârii de divorţ pronunţată de instanţa statului american. Or, prin cele constatate, cu trimitere specială la certificatul de neapelare emis de autoritatea judiciară americană, instanţa de apel doar a constatat că nu se află în prezenţa condiţiei negative de recunoaştere a hotărârii străine, anume ca aceasta să poată face obiectul unei căi de atac în statul în care a fost pronunţată.
În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că recursul declarat este nefondat, Înalta Curte îl va respinge în consecinţă, motiv pentru care, ca parte căzută în pretenţii, constată că recurentul-pârât nu este îndreptăţit să beneficieze de acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în etapa recursului, a căror restituire a solicitat-o. În schimb, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga pe recurentul-pârât să plătească intimatei-reclamante suma de 2023 USD, în echivalent în RON la data plăţii, reprezentând onorariu de avocat a cărui plată a fost dovedită cu înscrisurile de la filele x ale dosarului de recurs.
Sursa informației: www.scj.ro.
