Rezoluțiunea contractului de vânzare internațională de mărfuri de către cumpărător în cazul lipsei de conformitate a mărfurilor: între eroarea de drept și principiul venire în contra factum proprium

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

b) Privarea în mod substanțial a celeilalte părți de ceea ce aceasta era în drept să aștepte de la contract

Noțiunea de „substanțial” ridică mari probleme, întrucât lasă loc de interpretări diferite^[12]. Pentru a stabili dacă nerespectarea contractului este esențială, nu trebuie luată în considerare întinderea prejudiciului, ci dimpotrivă stabilirea caracterului esențial depinde de diminuarea așteptărilor contractuale justificate ale părții prejudiciate^[13].

Această diminuare trebuie să fie atât de gravă încât să dispară interesul părții prejudiciate în executarea de mai departe a contractului^[14] sau să fie previzibil că partea prejudiciată nu va fi mulțumită de mijloace mai puțin drastice, cum ar fi repararea prejudiciului, reducerea prețului sau repararea mărfurilor^[15]. Această orientare este în concordanță cu principiul consacrat în CVIM, conform căruia rezoluțiunea contractului în caz de contravenție esențială la contract ar trebui să constituie un mijloc ce trebuie exercitat ultima ratio^[16]. Pentru a stabili dacă a avut loc o diminuarea gravă sau substanțială a ceea ce partea era în drept să se aștepte de la contract, depinde de la caz la caz, urmând ca în fiecare caz aparte să fie analizate toate circumstanțele specifice^[17].

c) Partea în culpă nu a prevăzut un astfel de rezultat

Chiar dacă o parte a contractului a fost privată în mod substanțial de ceea ce se aștepta de la contract, nerespectarea contractului nu va fi esențială, atunci când „partea în culpă nu a prevăzut un astfel de rezultat, iar o persoană rezonabilă, cu aceeași pregătire și aflată în aceeași situație, nu l-ar fi prevăzut nici ea”.^[18] Această a doua parte a art. 25 este compusă dintr-un test subiectiv și obiectiv, test căruia trebuie supuse acțiunile sau inacțiunile părții în culpă, scopul fiind înlăturarea caracterului esențial al nerespectării obligațiilor contractuale^[19].

Partea în culpă poate invoca faptul că nu a putut prevedea un astfel de rezultat și respectiv contravenția la contract nu va fi considerată esențială. În acest sens, pentru a stabili dacă partea în culpă a putut prevedea sau nu rezultatul, depinde de faptul dacă aceasta cunoștea și putea analiza datele relevante ale speței în cauză, de experiența sa, de percepția sa cu privire la circumstanțele speței etc.^[20]

De cele mai dese ori, părțile în culpă nu vor admite că au prevăzut rezultatul negativ al acțiunilor sau inacțiunilor sale, motiv pentru care a fost introdus în CVIM, conceptul de „persoană rezonabilă”^[21]. În situația în care partea în culpă afirmă că nu a putut prevedea rezultatul negativ, urmează a se recurge la întrebarea dacă „o persoană rezonabilă cu aceeași pregătire și aflată în aceeași situație, nu l-ar fi prevăzut nici ea”^[22]. Deși conceptul de „persoană rezonabilă” are menirea de a adăuga obiectivitate stabilirii caracterului esențial al contravenției la contract, totuși acest concept rămâne a fi destul de vag, iar pentru a stabili dacă suntem în prezența unei persoană cu aceeași pregătire și aflată în aceeași situație, în doctrină se recomandă și luarea în considerare a întregului context socio-economic, inclusiv a fluctuațiilor de pe piață, a legislației naționale, a situației politice, a uzanțelor și obișnuințelor anterioare stabilite între părți, a religiei, a limbii etc.^[23]

În ceea ce privește sarcina probei cu privire la previzibilitatea sau nu a rezultatului negativ, s-a argumentat că aceasta revine părții în culpă.^[24]

În doctrină s-au formulat critici cu privire la faptul că în prevederile CVIM nu este prevăzut momentul în raport cu care va trebui făcut testul subiectiv și obiectiv prevăzut de partea a doua a art. 25, nefiind clar dacă ar trebui luat în considerare doar momentul încheierii contractului sau ar trebui luate în considerare și circumstanțele care au intervenit după încheierea contractului^[25].

4. Posibilitatea vânzătorului de a repara orice lipsă a obligațiilor sale

Conform art. 48 al CVIM, vânzătorul are posibilitatea să repare orice lipsă a obligațiilor sale chiar după data livrării mărfurilor. Această posibilitate a vânzătorului poate apărea în două cazuri, în primul rând dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 48, alin. (1), iar în al doilea rând în baza acordului chiar și implicit între părți în temeiul art. 48 alin. (2)^[26].

În baza art. 48 alin. (1) al CVIM, cu excepția cazului în care cumpărătorul a declarat contractul rezolvit, vânzătorul poate, chiar după data predării, să repare pe cheltuiala sa orice lipsă a obligațiilor sale, cu condiția ca aceasta să nu atragă o întârziere nerezonabilă a executării și să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente nerezonabile, nici incertitudini în ce privește rambursarea de către vânzător a cheltuielilor făcute de cumpărător. În același timp, cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune-interese în conformitate cu prevederile convenției.

Probleme de aplicare a art. 48, alin. (1) ar putea apărea în privința noțiunii de inconveniente nerezonabile, întrucât aceasta poate varia de la caz la caz, în funcție de circumstanțe^[27]. Repararea trebuie să fie efectuată de vânzător fără întârziere nerezonabilă, care depinde la fel de circumstanțele fiecărui caz în parte, inclusiv de natura mărfurilor și scopul pentru care acestea urmează a fi utilizate^[28].

Ar putea fi întâlnite trei situații de întârzieri legate de repararea efectuată de vânzător^[29]. Prima situație de întârziere care constituie o contravenție esențială la contract este prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. a).

A doua situație de întârziere este cea care nu constituie o contravenție esențială la contract, însă are caracter nerezonabil.

A treia situație este întârzierea care nu este nerezonabilă. Posibilitatea vânzătorului de a repara lipsa obligațiilor sale este posibilă numai în cazul celei din urmă situații de întârziere^[30].

În baza art. 48 alin. (2) și (3) al CVIM, vânzătorul trebuie să-i notifice cumpărătorului că este dispus să execute obligațiile sale într-un anumit termen și să-i ceară acestuia să-i comunice dacă va accepta executarea sau o va respinge. Conform art. 48 alin. (3), o notificare a vânzătorului că el își va executa obligațiile într-un anumit termen se prezumă că include o astfel de cerere. Notificarea sau cererea vânzătorului își produce efecte, doar dacă a fost primită de cumpărător, după cum rezultă din prevederile art. 48 alin. (4) CVIM.

Conform art. 48 alin. (2) CVIM, dacă cumpărătorul nu răspunde într-un termen rezonabil de la primirea notificării sau cererii vânzătorului, acesta din urmă va avea dreptul să repare lipsa obligațiilor sale, indiferent dacă sunt întrunite sau nu condițiile prevăzute la art. 48 alin. (1)^[31]. Pe de altă parte, cumpărătorul nu poate, înainte de expirarea termenul fixat de vânzător pentru reparare, să se prevaleze de un mijloc incompatibil cu executarea obligațiilor de către vânzător. Aceste mijloace incompatibile sunt rezoluțiunea contractului și reducerea prețului după cum rezultă din prevederile art. 46, alin. (1), coroborate cu prevederile art. 50 al CVIM^[32]. Dacă însă cumpărătorul refuză într-un termen rezonabil cererea vânzătorului de reparare a lipsei obligațiilor, art. 48 alin. (2) nu va avea nici un efect asupra exercitării posibilității de reparare a lipsei obligațiilor de către vânzător.

5. Declarația de rezoluțiune

Atât în caz de contravenție esențială la contract, precum și în ipoteza nepredării mărfurilor prevăzută de art. 49 alin. (1) lit. b), CVIM nu prevede intervenirea rezoluțiunii ipso facto^[33]. Conform art. 26 CVIM, declarația de rezoluțiune a contractului pentru a produce efecte trebuie notificată celeilalte părți. Notificarea nu trebuie să respecte niciun fel de condiție specială de formă, fiind posibilă și în formă orală^[34], însă va fi mai dificil din punct de vedere probatoriu de făcut dovada exercitării acesteia. Este recomandabil ca declarația de rezoluțiune să nu fie condiționată^[35] și din aceasta trebuie să rezulte în mod clar și neechivoc despre intenția cumpărătorului de a rezoluționa contractul^[36].

În cazul în care contravenția esențială se referă la lipsa de conformitate a mărfurilor, declarația de rezoluțiune a cumpărătorului trebuie să menționeze în mod clar toate detaliile neconformității mărfurilor pentru a respecta în mod adecvat și condițiile prevăzute în art. 39 CVIM^[37].

Regimul notificării este prevăzut în art. 27 al CVIM, potrivit căruia dacă notificarea este făcută prin mijloace adecvate împrejurărilor, ea produce efecte juridice chiar dacă este întârziată sau nu ajunge la destinatar^[38].

Clauzele contractului încheiat de părți pot prevedea în ce formă și prin ce mijloace trebuie făcută notificarea declarației de rezoluțiune, părțile având posibilitatea în baza art. 6 al CVIM să deroge de la aplicarea art. 27^[39]. Este însă foarte important ca părțile să cunoască bine toate clauzele contractuale înainte de a se prevala de mijloacele de care dispun în caz de încălcare a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte^[40]. Astfel, dacă părțile au concordat pentru utilizarea anumitor forme de comunicare în cursul executării contractului (de ex., notificările prin fax etc.), utilizarea acestor forme trebuie respectată pentru a putea fi apoi utilizate ca mijloc de probă în instanța sesizată^[41].

6. Efectele declarației de rezoluțiune

Art. 81-84 din CVIM reglementează efectele declarației de rezoluțiune a contractului. Astfel, art. 81 alin. (1) prevede că: „Rezilierea contractului eliberează cele două părți de obligațiile lor, sub rezerva daunelor-interese care pot fi datorate. Ea nu are efect asupra stipulațiilor contractului referitoare la rezolvarea litigiilor sau a drepturilor și obligațiilor părților în caz de reziliere”.

Prin urmare, vânzătorul nu va mai fi obligat să execute obligația de predare a mărfurilor, iar cumpărătorul nu va mai fi obligat să preia mărfurile și să plătească pentru acestea. În același timp, vânzătorul va fi obligat să plătească daunele-interese pentru repararea prejudiciului cauzat prin neexecutare. Declarația de rezoluțiune nu va afecta clauzele contractuale referitoare la soluționarea litigiilor, nici clauzele referitoare la repararea prejudiciului, cele referitoare la clauza penală sau cele referitoare la legea aplicabilă și în general orice clauză care se referă la drepturile și obligațiile părților în caz de rezoluțiune.

În baza art. 81 alin. (2): „Partea care a executat contractul total sau parțial poate cere celeilalte părți restituirea a ceea ce i-a furnizat sau plătit în executarea contractului. Dacă ambele părți sunt ținute să efectueze restituiri, ele trebuie să le facă în mod simultan”.

Conform art. 82 alin. (1), cumpărătorul va pierde dreptul la rezoluțiunea contractului, dacă se va afla în imposibilitatea de restituire a mărfurilor într-o stare aproape identică cu starea în care le-a primit. Pe de altă parte, în baza art. 82 alin. (2), cumpărătorul nu va pierde dreptul la rezoluțiunea contractului dacă imposibilitatea de restituire nu se datorează unui act sau omisiuni ale cumpărătorului, dacă mărfurile au pierit sau sunt deteriorate, în totalitate sau în parte, ca urmare a examinării mărfurilor de către cumpărător conform art. 38, dacă cumpărătorul, înainte de momentul în care a constatat sau ar fi trebuit să constate lipsa de conformitate, a vândut totul sau o parte din mărfuri în cadrul unei operațiuni comerciale normale sau a consumat ori a transformat mărfurile, integral sau parțial, în conformitate cu folosința lor normală.

În conformitate cu art. 83, cumpărătorul, care a pierdut dreptul la rezoluțiunea contractului pentru că se află în imposibilitatea de restituire a mărfurilor către vânzător într-o stare aproape identică cu starea în care le-a primit, își va păstra dreptul de exercitare a altor mijloace aflate la dispoziția sa. În acest sens, cumpărătorul va avea dreptul să solicite reducerea corespunzătoare a prețului conform art. 50, dreptul să solicite repararea lipsei de conformitate a mărfurilor în baza art. 46, precum și plata daunelor-interese conform art. 45.