Rezoluțiunea contractului de vânzare internațională de mărfuri de către cumpărător în cazul lipsei de conformitate a mărfurilor: între eroarea de drept și principiul venire în contra factum proprium

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Introducere

Dezvoltarea comerțului internațional a avut în ultimele decenii o intensitate deosebită. Apariția și utilizarea pe scară largă a unor noi mijloace de comunicare moderne au contribuit la încheierea mai simplă și mai rapidă a contractelor comerciale internaționale de către participanții la comerțul internațional aflați în diferite colțuri ale lumii^[1]. Atunci când cumpărătorul și vânzătorul își au sediul în state diferite, poate apărea incertitudinea legii aplicabile contractului respectiv, iar în situația în care legea aplicabilă contractului este legea națională a uneia dintre părți, această lege va prezenta incertitudine, neîncredere, costuri suplimentare și riscuri pentru cealaltă parte^[2].

Pentru depășirea unor atare situații, existența unor norme uniforme care se aplică în majoritatea statelor ar evita sau cel puțin ar reduce timpul necesar și costurile suplimentare pentru stabilirea legii aplicabile contractului^[3].

Convenția de la Viena din 1980 asupra asupra contractelor de vânzare internațională a mărfurilor (CVIM) a reprezentat un pas important în direcția stabilirii unei certitudini juridice și sporirii eficienței tranzacțiilor internaționale.

CVIM ar putea fi caracterizată drept una dintre cele mai reușite încercări de a unifica într-o singură reglementare uniformă normele fracturate și ramificate aplicabile comerțului internațional^[4]. Astfel, conform art. 1 din CVIM, conflictele de legi sunt excluse și odată semnată și ratificată, convenția are o forță juridică superioară față de normele de drept intern, inclusiv față de normele naționale privind conflictele de legi^[5].

CVIM reglementează obligațiile cumpărătorului și vânzătorului, precum și mijloacele de care dispun acestea în caz de nerespectare a obligațiilor contractuale. Astfel convenția face distincția între mijloacele de care dispune cumpărătorul și vânzătorul în caz de încălcare a obligațiilor contractuale de către cealaltă parte în art. 45-52 și respectiv 61-65^[6]. În art. 74-77 se conțin dispoziții comune aplicabile ambelor părți. Astfel, fiecare parte poate solicita despăgubiri (daune interese) pentru încălcarea obligațiilor contractuale, indiferent dacă se prevalează de oricare din mijloacele aflate la dispoziție.

Judecătorul sau arbitrul nu poate acorda vânzătorului niciun termen de grație atunci când cumpărătorul se prevalează de unul din mijloacele de care dispune în caz de nerespectare a obligațiilor contractuale de către vânzător.

Cumpărătorul are posibilitatea de a acorda vânzătorului un „termen suplimentar”, de o durată rezonabilă, pentru executarea obligațiilor sale [art. 47, alin. (1)]. În situația în care a procedat astfel, cumpărătorul nu poate să se prevaleze de vreunul din mijloacele de care dispune în caz de nerespectare a obligațiilor contractuale de către vânzător, înainte de expirarea acestui termen.

Exercitarea drepturilor prevăzute la art. 46-52 implică două posibilități pe care CVIM le pune la dispoziția cumpărătorului, și anume: să ceară executarea obligațiilor de către vânzător sau să recurgă la rezoluțiunea contractului.

În ceea ce privește posibilitatea cumpărătorului de a cere vânzătorului executarea obligațiilor sale, CVIM precizează că cumpărătorul poate cere vânzătorului executarea oricăreia dintre obligațiile sale, cu excepția cazului în care s-a prevalat de un mijloc incompatibil cu această cerere [art. 46, alin. (1)].

În cazul încălcării de către vânzător a obligației de conformitate a mărfii, CVIM prevede trei mijloace specifice de executare pe care cumpărătorul le poate exercita contra vânzătorului:

– Cumpărătorul poate cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire, dacă lipsa de conformitate constituie o contravenție esențială la contract și dacă această predare este cerută în momentul denunțării, de către cumpărător, a lipsei de conformitate [art. 46, alin. (2)];

– Cumpărătorul poate cere vânzătorului să repare lipsa de conformitate, în afară de cazul în care o astfel de soluție ar fi nerezonabilă, ținând seama de toate împrejurările [art. 46, alin. (3)];

– Cumpărătorul poate reduce prețul proporțional cu diferența între valoarea pe care mărfurile efectiv predate o aveau în momentul predării și valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o în acel moment. Acest mijloc al cumpărătorului este aplicabil indiferent dacă prețul contractului a fost plătit sau nu. Dacă însă vânzătorul repară orice lipsă a obligațiilor sale, în conformitate cu art. 37 ori art. 48, sau dacă cumpărătorul refuză să accepte executarea de către vânzător, în conformitate cu aceste articole, cumpărătorul nu poate reduce prețul (art. 50).

Ultimul mijloc aflat la dispoziția cumpărătorului în caz de neexecutare a obligațiilor de către vânzător este rezoluțiunea contractului în conformitate cu art. 49. Spre deosebire de dreptul cumpărătorului de a cere vânzătorului executarea obligațiilor sale, rezoluțiunea contractului nu poate fi declarată de către cumpărător decât dacă se întrunește una din următoarele condiții alternative [art. 49, alin. (1)]:

a) în cazul în care neexecutarea de către vânzător a oricăreia dintre obligațiile sale ce rezultă din contract constituie o contravenție esențială la contract;

b) în cazul nepredării mărfurilor de către vânzător, nici în termenul suplimentar ce i-a fost acordat de către cumpărător conform art. 47, alin. (1) sau dacă declară că nu le va preda în termenul acordat, chiar dacă nepredarea mărfurilor nu constituie o contravenție esențială la contract.

Conform art. 49, alin. (2), în cazul în care vânzătorul și-a executat obligația de predare a mărfurilor, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a rezolvi contractul, cu două excepții:

– Când vânzătorul a efectuat o predare tardivă, iar cumpărătorul a declarat contractul rezolvit într-un termen rezonabil calculat din momentul în care a știut că predarea a fost efectuată;

– Când vânzătorul a săvârșit o altă încălcare a obligațiilor sale contractuale, alta decât predarea tardivă, iar cumpărătorul a declarat rezoluțiunea într-un termen rezonabil calculat din momentul în care a cunoscut această încălcare, ori după expirarea oricărui termen suplimentar acordat.

Regimul juridic al rezoluțiunii pentru neexecutarea obligațiilor de către vânzător are următoarele caracteristici^[7]:

a) rezoluțiunea este extrajudiciară, deoarece este declară de către cumpărător (art. 49);

b) declarația de rezolvire a contractului nu are efect decât dacă este făcută prin notificare de către cealaltă parte (art. 26);

c) instanța nu poate acorda vânzătorului un termen de grație [ 45 alin. (3)].

2. Rezoluțiunea contractului în baza art. 49 alin. (1) lit. a)

Conform art. 49 alin. (1), lit. a), cumpărătorul poate declara contractul rezolvit, dacă neexecutarea de către vânzător a oricăreia dintre obligațiile ce rezultă pentru el din contract sau din CVIM constituie o contravenție esențială la contract. Art. 49 alin. (1) lit. a) constituie și baza legală pentru a declara contractul rezolvit de către cumpărător în cazul predării de către vânzător de mărfuri care nu sunt conforme cu contractul, adică în caz de nerespectare a obligației de conformitate. Prevederile art. 49, alin. (1) lit. a) trebuie coroborate cu prevederile art. 35 și 36 CVIM, care reglementează obligația de conformitate a vânzătorului și lipsa de conformitate a mărfurilor, cu art. 25 CVIM, care reglementează noțiunea de contravenție esențială la contract, precum și cu art. 51 care stabilește condițiile rezoluțiunii totale în caz de neexecutare parțială sau lipsă de conformitate.

Conform art. 35, alin. (1), obligația de conformitate are ca obiect cantitatea, calitatea și tipul mărfurilor, precum și ambalajul sau condiționarea acestora.

Obligația de conformitate a mărfurilor se consideră executată de către vânzător, făcându-se distincție dacă cantitatea, calitatea și tipul mărfurilor, precum și ambalajul sau condiționarea acestora sunt sau nu prevăzute în contract.

În cazul în care cantitatea, calitatea, tipul, ambalajul sau condiționarea mărfii sunt prevăzute în contract, atunci acestea trebuie să corespundă stipulațiilor contractuale.

Va fi lipsă de conformitate în situațiile în care vânzătorul predă o cantitate greșită de mărfuri sau mărfuri de calitate inferioară, sau mărfuri care nu corespund descrierii prevăzute în contract. De asemenea, va fi lipsă de conformitate și atunci când se predau alte mărfuri decât mărfurile pe care părțile le-au prevăzut în contract^[8].

În lipsa unor astfel de stipulații contractuale, conform art. 35, alin. (2), mărfurile sunt conforme cu contractul dacă:

a) sunt adecvate întrebuințărilor la care servesc, în mod obișnuit, mărfuri de același tip;

b) sunt adecvate oricărei întrebuințări speciale care a fost adusă, expres sau tacit, la cunoștința vânzătorului, de către cumpărător, la momentul încheierii contractului;

c) posedă calitățile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca model sau eșantion;

d) sunt asamblate sau condiționate în modul obișnuit pentru mărfurile de același tip sau într-o manieră adecvată pentru a le proteja și a le conserva.

Conform art. 35, alin. (3) în cazul în care elementele conformității mărfii nu au fost prevăzute în contract, vânzătorul nu este răspunzător de o lipsă de conformitate pe care cumpărătorul o cunoștea sau nu o putea ignora la momentul încheierii contractului.

În art. 36 sunt prevăzute condițiile răspunderii vânzătorului sub aspect temporal, și anume al momentului în care trebuie să apară lipsa de conformitate. Astfel, vânzătorul este răspunzător de orice lipsă de conformitate care există în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă această lipsă nu apare decât ulterior. Conform alin. (2) al art. 36, vânzătorul este de asemenea răspunzător pentru orice lipsă de conformitate care apare după momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, cu condiția ca aceasta să fie imputabilă neexecutării oricăreia dintre obligațiile sale. Vânzătorul se poate angaja și asupra unui termen de garanție în care mărfurile să rămână adecvate întrebuințării lor valabile ori să-și păstreze calitățile și caracteristicile specificate în contract.

Conform art. 37 CVIM, dacă predarea este anticipată, iar marfa nu este conformă, vânzătorul are dreptul, până la data prevăzută pentru predare, să înlocuiască mărfurile neconforme cu contractul, să livreze cantitatea lipsă sau să remedieze orice altă lipsă de conformitate a mărfurilor. Într-o asemenea ipoteză cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune-interese.

În art. 38 și 39 CVIM sunt prevăzute și unele obligații ale cumpărătorului legate de conformitatea mărfurilor:

a) cumpărătorul trebuie să examineze mărfurile sau să le supună examinării într-un termen cât se poate de scurt, ținând seama de împrejurări. În cazul în care contractul implică transportul de mărfuri, examenul poate fi amânat până la sosirea acestora la destinație;

b) cumpărătorul trebuie să denunțe vânzătorului lipsa de conformitate, precizând natura defectului, sub sancțiunea decăderii din dreptul de a se prevala de lipsa de conformitate. Denunțarea trebuie făcută într-un termen rezonabil, dar nu mai târziu de 2 ani, calculat de la data când mărfurile i-au fost remise cumpărătorului efectiv, în afara cazului în care ar exista o garanție contractuală^[9].

Conform art. 25 CVIM „o contravenție la contract săvârșită de una din părți este esențială când ea cauzează celeilalte părți un prejudiciu prin care o privează în mod substanțial de ceea ce aceasta era în drept să aștepte de la contract, în afară de cazul în care partea în culpă nu a prevăzut un astfel de rezultat, iar o persoană rezonabilă, cu aceeași pregătire și aflată în aceeași situație, nu l-ar fi prevăzut nici ea”.

Aplicarea art. 25 nu este necesară atunci când părțile stabilesc ele însele în mod explicit care termeni sau prevederi ale contractului vor fi considerate esențiale^[10]. Nerespectarea unui termen esențial sau a unei prevederi esențiale concordate în mod explicit, va fi considerată o contravenție esențială la contract. Atunci când un termen sau o prevedere a contractului nu a fost stabilită ca fiind esențială în mod explicit de către părți, natura esențială a unei neexecutări este supusă interpretării art. 25 CVIM.

3. Elementele contravenției esențiale la contract

a) Prejudiciul cauzat celeilalte părți

Noțiunea de prejudiciu nu este utilizată în nicio altă prevedere a CVIM și nici nu este dată o definiție sau o interpretare a acesteia în conținutul convenției. În opinia unor autori^[11], noțiunea de prejudiciu trebuie interpretată în sens larg, în aceasta fiind cuprinse toate consecințele negative actuale sau viitoare care rezultă din neexecutarea oricărei obligații contractuale, pierderile financiare actuale sau viitoare, precum și orice alte consecințe negative. În acest sens, atât pierderile materiale, cât și pierderile nemateriale cum ar fi pierderea unui client, pierderea posibilității de revânzare a mărfurilor, afectarea reputației profesionale etc., se încadrează în noțiunea de prejudiciu în sensul art. 25 din CVIM.