Rezoluțiunea contractului de vânzare internațională de mărfuri de către cumpărător în cazul lipsei de conformitate a mărfurilor: între eroarea de drept și principiul venire în contra factum proprium

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În baza art. 84 alin. (1), dacă vânzătorul va trebui să restituie prețul plătit, el este obligat să plătească și dobânzi asupra valorii prețului, calculate din ziua plății. Cumpărătorul, la rândul său, conform prevederilor art. 84 alin. (2), va trebui să restituie vânzătorului echivalentul oricărui profit pe care l-a obținut din mărfuri sau dintr-o parte a acestora în două situații. Prima situație este atunci când trebuie să restituie mărfurile în totalitate sau în parte. A doua situație se referă la imposibilitatea cumpărătorului să restituie mărfurile, integral ori parțial, sau să le restituie, integral ori parțial, într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit și când, totuși, a declarat contractul reziliat și a cerut vânzătorului predarea mărfii de înlocuire.

7. Rezoluțiunea contractului de vânzare internațională de mărfuri în cazul în care contractul este guvernat de legea națională a uneia dintre părți

Părțile contractului de vânzare internațională de mărfuri au posibilitatea de a exclude în mod expres sau tacit aplicarea CVIM și pot opta ca legea aplicabilă contractului să fie legea materială a statului în care își are sediul una din părți. În așa caz este avantajată partea contractului care își are sediul în statul a cărui lege materială a fost aleasă, deoarece aceasta este familiarizată cu normele legale din statul respectiv și cunoaște inclusiv toate subtilitățile și particularitățile normelor respective. Cealaltă parte a contractului, dimpotrivă este dezavantajată din aceleași considerente în sens invers, fiind accesibile pentru această parte cunoașterea unor norme juridice uniforme supranaționale sau recunoscute și aplicate pe larg la nivel internațional, cum ar fi CVIM, Principiile UNIDROIT sau alte izvoare internaționale din comerțul internațional.

Va putea cumpărătorul din contractul de vânzare internațională de mărfuri să solicite rezoluțiunea contractului pentru viciile ascunse ale mărfurilor (nerespectarea obligației de conformitate conform CVIM), atunci când lex contractus este legea materială a statului în care își are sediul vânzătorul, care, deși prevede dreptul cumpărătorului la rezoluțiunea contractului, exercitarea acestui drept este limitat la un anumit termen de prescripție? De exemplu, părțile contractului de vânzare internațională de mărfuri au optat pentru ca legea materială aplicabilă contractului să fie legea statului în care își are sediul vânzătorul și anume legea materială italiană, excluzând aplicarea CVIM.

Garanția pentru vicii este prevăzută de art. 1490 Cod civil italian, iar conform art. 1495 alin. (1), cumpărătorul trebuie să denunțe vânzătorului viciile mărfurilor în termen de 8 zile de la descoperirea acestora, cu excepția cazului în care părțile contractului au stabilit un alt termen, iar în caz de nerespectare a acestui termen cumpărătorul pierde dreptul la garanția pentru vicii.

Conform art. 1495 alin. (3) Cod civil italian, acțiunea de rezoluțiune a contractului de vânzare de către cumpărător în cazul garanției pentru vicii (actio redhibitoria) este supusă în orice caz unui termen de prescripție de 1 an de la data predării mărfurilor.

Garanția pentru vicii este astfel condiționată de respectarea de către cumpărător a unui termen dublu. Pentru a putea fi invocată, mai întâi trebuie denunțat viciul în termen de 8 zile de la descoperire, apoi actio redhibitoria trebuie exercitată nu mai târziu de 1 an de la data predării mărfurilor.

În ipoteza în care cumpărătorul a respectat termenul de denunțare a viciilor bunului de 8 zile, iar vânzătorul a cerut termene suplimentare în care a înfăptuit 3 tentative de reparare a bunului înlocuind de fiecare dată unele piese sau altele, care însă nu au avut ca rezultat aducerea bunului în stare de funcționare de 100%, vânzătorul refuzând să înlocuiască marfa cu vicii cu una fără vicii, având în vedere că măsura de reparare nu dădea un rezultat pozitiv. În atare situație are dreptul cumpărătorul la rezoluțiunea contractului?

Conform prevederilor codului civil italian se pare că răspunsul este afirmativ. Cumpărătorul acționând cu bună credință, în speranța de salvare a contractului, a acordat termene suplimentare cerute de vânzător pentru a repara bunurile, însă ca rezultat a expirat termenul de prescripție de 1 an de la data predării mărfurilor. În atare situație vânzătorul contrar principiului bunei credințe în mod deliberat a solicitat termene suplimentare pentru a efectua repararea bunului, doar cu scopul de a expira termenul de prescripție de 1 an.

Cumpărătorul pentru a putea exercita actio redhibitoria, ar putea totuși în așa caz să invoce eroarea de drept^[42], în sensul că pentru acesta este mai dificil să cunoască toate particularitățile legii materiale italiene, ținând cont și de faptul că contractul de vânzare internațională a fost redactat și propus de vânzător, aceasta rezultând și din corespondența dintre părți de până la încheierea contractului.

Cumpărătorul va putea invoca încălcarea de către vânzător a principiului bunei credințe consacrat atât de CVIM^[43], Principiile UNIDROIT^[44], dar și de art. 1175, și 1375 Cod civil italian.

Nu în ultimul rând cumpărătorul va putea invoca prin coroborare cu principiul bunei credințe nerespectarea de către vânzător a unui principiu recunoscut pe larg în comerțul internațional, și anume principiul venire in contra factum proprium sau estoppel^[45], în sensul că vânzătorul nu va putea invoca în apărarea sa, în caz de inițiere de către cumpărător a actio redhibitoria, propriul comportament (măsurile de reparare) prin care a urmărit expirarea termenului de prescripție de 1 an.

În sensul celor mai sus relatate, instanțele italiene au admis acțiuni de rezoluțiune a contractului, chiar după expirarea a unui termen de prescripție în care putea fi exercitată, în motivarea admiterii acțiunii fiind invocat nerespectarea principiului bunei credințe de către partea în culpă, coroborat cu principiul venire in contra factum proprium^[46].

8. Concluzii

Rezoluțiunea contractului este un mijloc aflat la dispoziția părților în caz de nerespectare a obligațiilor contractuale care duce la încetarea contractului și eliberează părțile de obligațiile care le revin în temeiul contractului.

În baza prevederilor CVIM, rezoluțiunea contractului este acordată cumpărătorului doar în ultimă instanță, pentru cazuri excepționale, ca un ultim mijloc aflat la dispoziția acestuia, dat fiind că unul din scopurile principale ale CVIM este salvarea contractului.

Dreptul cumpărătorului de a rezoluționa contractul în temeiul CVIM este în principal reglementat în art. 49. Pentru apariția dreptului cumpărătorului la rezoluțiune, trebuie să existe întotdeauna o nerespectare a obligațiilor contractuale de către vânzător. Nu orice nerespectare a obligațiilor contractuale însă dă dreptul la rezoluțiunea contractului, fiind necesară o încălcare a obligațiilor contractuale care să fie esențială, adică o contravenție esențială la contract în sensul art. 25 CVIM.

În cazul nerespectării de către vânzător a obligației de conformitate a mărfurilor, cumpărătorul va putea rezoluționa în totalitate contractul, dacă vor fi întrunite și condițiile prevăzute la art. 51 CVIM.

Într-un contract de vânzare internațională de mărfuri este de importanță sporită și alegerea legii aplicabile contractului respectiv. Părțile ar trebui să supună contractul unor norme bine cunoscute și aplicate pe larg la nivel internațional cum ar fi CVIM sau Principiile UNIDROIT etc., recurgerea la legea materială a statului în care își are sediul una din părți, fiind o soluție nefavorabilă pentru cealaltă parte.

Eroarea de drept în privința cunoașterii legii materiale străine ar trebui admisă în comerțul internațional, prin coroborare cu principiile generale de drept, pe larg recunoscute și acceptate la nivel internațional, cum ar fi de ex. principiul bunei credințe sau principiul venire in contra factum proprium.