Restituirea unui imobil preluat în perioada comunistă. Acțiune în revendicare. Recurs (Legea nr. 10/2001; NCC; NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Într-o acțiune având ca obiect revendicarea unui imobil preluat abuziv, instanțele, în raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, sunt ținute să constate în ce măsură reclamantul se prevalează de un „bun” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană.

Aprecierea existenței unui „bun” în patrimoniul reclamantului implică recunoașterea în conținutul noțiunii explicitate în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, atât a unui „bun actual”, cât și a unei „speranțe legitime” de valorificare a dreptului de proprietate.

În cauză, din perspectiva Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte, drepturile părților cu privire la imobilul litigios trebuie analizate prin prisma dispozițiilor legii speciale și a jurisprudenței recente a Curții Europene a Drepturilor Omului, cu referire la cele statuate în hotărârea pilot „Atanasiu și alții contra României”.

În această hotărâre se arată că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (paragrafele 140 și 143).

În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (paragrafele 141, 142 și 143).

Or, în speță, nu se poate considera că reclamantul ar deține un „bun actual”, câtă vreme în favoarea acestuia nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească definitivă și executorie în sensul restituirii imobilului, înlăturarea pedepsei complementare de confiscare a averii neavând semnificația unei hotărâri de restituire a bunului, cu atât mai mult cu cât restituirea bunurilor confiscate intră sub incidența Legii nr. 10/2001.

Recunoașterea nevalabilității titlului statului prin hotărâre judecătorească, fără existența unei dispoziții de restituire a imobilului în discuție, nu conferă reclamantului un „bun actual”, singura speranță legitimă a acestuia fiind aceea dată de parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Așadar, proprietarul care nu deține un „bun actual” poate obține numai măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, astfel încât, în speță, recurenții nu au un drept la restituire care să îi îndreptățească la redobândirea posesiei bunului pe temeiul evaluărilor presupuse de garanțiile art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție.

Criticile prin care se invocă reaua-credință a intimaților B. și C. și încălcarea dispozițiilor Legii nr. 112/2005, cu privire la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 3539 din 8 mai 2000, puteau fi analizate numai în cadrul acțiunii în anularea acestui act.

Sub acest aspect, prin Sentința civilă nr. 5945 din 18 septembrie 2003 a Judecătoriei sector 2 București, rămasă irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1087 din 7 iunie 2007 a Curții de Apel București, a fost respinsă acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 3539 din 8 mai 2000, formulată de reclamanta D. în contradictoriu cu pârâții B. și C., constatându-se legalitatea încheierii acestui contract prin care a fost dobândit imobilul litigios.

În plus, cererea de anulare a aceluiași contract de vânzare-cumpărare, formulată de reclamantul A. în anul 2005, după împlinirea, la data de 14 august 2002, a termenului de decădere prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată, a fost respinsă, ca prescrisă, iar la data de 27 septembrie 2007, reclamantul și-a precizat obiectul cererii de chemare în judecată din prezenta cauză, ca fiind o acțiune în revendicare, prin comparare de titluri.

De fapt, prin invocarea încălcării normelor legale menționate în susținerea acestor critici, recurenții încearcă să repună în discuție nulitatea contractului de vânzare-cumpărare a pârâților B. și C., ceea ce nu este permis, opunându-se cu putere de lucru judecat statuările anterioare pe acest aspect.

Cum, în speță, reclamantul nu a obținut, în termenul special prevăzut de Legea nr. 10/2001, anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu intimații B. și C. în temeiul Legii nr. 112/1995, pentru imobilul revendicat, titlul de proprietate al intimaților-pârâți s-a consolidat, prin nedesființarea actului juridic menționat.

Așa fiind, nici din această perspectivă, recurenții nu pot pretinde încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu pot susține că au „o speranță legitimă” să își concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acțiuni în revendicare pentru obținerea bunului în natură.

În privința acestei chestiuni, în ceea ce privește raportul dintre legea internă, respectiv Legea nr. 10/2001 și art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, este necesar a se analiza în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice.

Altfel spus, atunci când există neconcordanțe între legea internă și Convenție, trebuie să se verifice dacă și pârâtul din acțiunea în revendicare nu are, la rândul său, un „bun” în sensul Convenției Europene.

În acest sens, este relevantă decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza „Pincova și Pinc contra Republicii Cehe”, prin care s-a reținut faptul că, deși obiectivul general al legilor de restituire este unul legitim, este necesar a se asigura că atenuarea vechilor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, nu creează noi neajunsuri disproporționate.

În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta greutatea responsabilității statului care cândva a confiscat aceste bunuri (paragraful 58, citat și în cauza „Raicu contra României”).

Față de cele reținute anterior, intimații B. și C. beneficiază de „un bun” din perspectiva jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, având titlu de proprietate valabil pentru imobilul în litigiu, aflat sub protecția instituită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Ca urmare, așa cum s-a arătat, recurenții nu pot pretinde că au „o speranță legitimă” să își concretizeze interesul patrimonial, prin formularea unei acțiuni în revendicare și obținerea bunului în natură și nu pot susține încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Așadar, în speță, recurenții pot solicita despăgubiri în temeiul Legii nr. 10/2001, ce se vor putea fi acordate în procedura prevăzută de legea specială, dacă sunt îndeplinite condițiile legale pentru obținerea de măsuri reparatorii în echivalent pentru bunul vândut în temeiul Legii nr. 112/1995.

Stabilirea, prin hotărârea pilot Atanasiu, a obligației Statului de creare a unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, care să garanteze efectiv drepturile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 1, prin amendarea mecanismului de restituire în vigoare și instituirea de proceduri simplificate și eficiente (paragraf 232), semnifică validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv acordarea de despăgubiri în situația vânzării imobilului către fostul chiriaș.

În ceea ce privește acordarea măsurilor reparatorii în echivalent, potrivit celor statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin hotărârea pilot Atanasiu, la data de 17 aprilie 2013, a fost adoptată Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, lege ce a fost publicată în M. Of. nr. 278/17.05.2013.

Dispozițiile acestei legi prevăd acordarea de măsuri compensatorii în situația imposibilității restituirii în natură a imobilelor.

În acest context, nu s-ar putea susține lipsa unei noi legislații, ulterioară pronunțării de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărârii pilot Atanasiu, prin care să se stabilească „măsuri capabile să ofere un remediu adecvat tuturor persoanelor afectate de legile de reparații”, așa cum s-a reținut în hotărârea instanței europene (paragraf 241).

Având în vedere toate considerentele reținute, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea corectă a legii pe aspectele contestate, recursul urmând a fi respins, ca nefondat, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenții vor fi obligați la plata către intimații C. și B., a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat conform dovezii din dosarul de recurs.

Sursa informației: www.scj.ro.