Restituirea unui imobil preluat în perioada comunistă. Acțiune în revendicare. Recurs (Legea nr. 10/2001; NCC; NCPC)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC I) nr. 297/2017

NCPC: art. 129 alin. (6), art. 261 pct. 5, art. 274 alin. (1), art. 294 alin. (1), art. 304 pct. 8, art. 312 alin. (1); NCC.: art. 480, art. 481; Legea nr. 10/2001: art. 2 alin. (1) lit. b), art. 45 alin. (5); CEDO: art. 6

I). Potrivit dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ. „În apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi. Excepțiile de procedură și alte asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi”.

Cererea formulată pentru prima oară în apel, prin care reclamantul A. a invocat excepția nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 24 octombrie 2011, este o cerere nouă în sensul normei legale redate, întrucât prin formularea acesteia se tinde la extinderea obiectului și cauzei acțiunii deduse judecății și nu se urmărește soluționarea unei excepții de procedură.

În vederea soluționării cererilor cu care este învestită, instanța de judecată este îndreptățită și obligată să dea calificarea juridică exactă a acestora, care poate fi alta decât cea dată de părți.

Din această perspectivă, calificarea unei cereri se face nu după natura termenilor folosiți de parte, ci după scopul urmărit prin formularea acesteia.

Așa fiind, cererile și excepțiile, denumite greșit de către părți, dar din motivarea cărora rezultă cu claritate scopul urmărit prin formulare, acestea, sunt susceptibile de calificare.

Prin urmare, instanța de apel, în mod corect, a procedat la calificarea cererii formulate de apelantul-reclamant, după scopul urmărit, și a dispus respingerea acesteia, „în temeiul art. 294 alin. (1) C. proc. civ.”.

În acest context, nu se poate reține că, prin calificarea cererii reclamantului-apelant, instanța a încălcat principiul disponibilității, în sensul în care acesta este prevăzut de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. și garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit acestui principiu, instanțele sunt obligate să se pronunțe în limitele în care au fost învestite prin cererea de chemare în judecată, atât sub aspectul obiectului, cât și al părților între care se derulează litigiul, cadrul procesual fiind cel fixat de părți. Astfel, nu este permis instanței să se pronunțe în afara și peste limitele petitelor cu care a fost învestită.

În speță, limitele cererii de chemare în judecată au fost fixate de către reclamant, prin acțiunea precizată, o modificare a acesteia în apel, prin formularea unei noi cereri nefiind permisă de dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Față de argumentele reținute, nu sunt aplicabile prevederile legale invocate de recurent în susținerea criticilor formulate pe aspectul analizat, întrucât instanța de apel nu a fost învestită cu o excepție de procedură și nu a cercetat pe fond cererea privind constatarea nulității absolute a contractului nr. x/2011, pentru a analiza cauzele de nulitate și a verifica valabilitatea acestui act.

Critica privind soluționarea greșită a excepției de netimbrare a transmisiunii dreptului și calității procesuale prin încheierea contractului de cesiune între intervenientă și intimați este nefondată, întrucât intimații B. și C. nu au formulat nicio solicitare în legătură cu contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 24 octombrie 2011, pentru a avea obligația legală de a timbra și acest contract nu a constituit obiect al judecății în cauza de față.

II). Prin încheierea de ședință din 28 octombrie 2013, instanța de fond a soluționat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant, invocată de reclamant, care a solicitat respingerea cererii de intervenție pentru nesemnare.

Reclamantul a criticat prin motivele de apel respingerea excepției de către tribunal, iar în recurs, acesta susține că motivarea instanței de apel este infirmată de actele pe care se sprijină, ceea ce echivalează cu nemotivarea hotărârii.

În fața instanței de fond, s-a depus la dosar contractul de asistență juridică din 15 septembrie 2006, din care rezultă că intervenienta D. a dat avocatului ales mandat pentru „asistare și reprezentare judiciară”.

La termenul din 28 octombrie 2013, intervenienta s-a prezentat personal în fața instanței și a confirmat valabilitatea mandatului dat avocatului său, însușindu-și actul întocmit de acesta în numele său.

Așadar, contrar susținerilor recurentului, actele dosarului susțin soluția de respingere a excepției lipsei dovezii calității de reprezentant și, sub acest aspect, nu se poate reține nemotivarea deciziei din apel, când instanța, prin considerente, a argumentat respingerea criticilor ce vizau nulitatea cererii de intervenție pentru nesemnare și excepția lipsei calității de reprezentant a apărătorului ales.

În cadrul acestui motiv de recurs s-a arătat și că la data de 28 octombrie 2013, când intervenienta D. a confirmat personal valabilitatea mandatului, aceasta nu mai era parte în proces, datorită încheierii cu intimații B. și C. a contractului nr. x/2011.

Aceste critici nu se regăsesc și în apelul motivat, ci au fost formulate omisso medio, direct în recurs, așa încât nu pot fi primite, deoarece se opune respectarea principiului ierarhiei în exercitarea căilor de atac.

Recurentul-reclamant a formulat și o critică generală potrivit căreia motivarea dată de Curtea de Apel București „nu are putere de convingere”, nu respectă cerința de a fi „clară, simplă, precisă, fermă” și este „în totalitate, străină de natura pricinii”, fără a-și argumenta punctual aceste susțineri.

Sub acest aspect, se constată că instanța de apel a soluționat, prin considerentele deciziei pronunțate, toate criticile deduse judecății, motivarea acesteia respectând cerințele dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ.

III). Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. vizează ipoteza în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Prin urmare, acest motiv de nelegalitate are în vedere actul juridic ce constituie temeiul dreptului a cărui valorificare în justiție se urmărește și nu obiectul acțiunii, iar în sensul acestui motiv de recurs instanța ar fi culpabilă dacă ar fi procedat la greșita interpretare a naturii sau a clauzelor lămurite și vădit neîndoielnice ale unui act juridic, în sens de convenție sau act juridic material.

Ca atare, pentru a fi incident acest motiv de recurs este necesar ca „interpretarea greșită” făcută de instanță să vizeze un act juridic supus judecății, iar nu modalitatea de interpretare a probelor administrate sau a dispozițiilor legale aplicabile speței, așa cum, de fapt, invocă reclamantul.

În cauză, recurentul a arătat că instanța de apel a făcut o confuzie și a pronunțat soluția greșită, reținând că obiectul acțiunii precizate este o revendicare, însă motivarea se referă la aplicarea prevederilor Legii nr. 10/2001. Așadar, instanța nu a făcut distincția impusă în precizarea acțiunii, potrivit căreia a fost învestită cu o acțiune prin comparare de titluri, în temeiul art. 480, art. 481 C. civ.

Prin aceste critici, susținute în baza dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a invocat o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor legale redate, aspecte ce nu se circumscriu motivului de nelegalitate indicat, ci celui prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă, în cadrul considerentelor ce vor fi reținute în continuare.

IV). După adoptarea Legii nr. 10/2001, analizarea oricărei acțiuni în revendicare poate fi făcută numai cu respectarea condițiilor prevăzute de această lege specială, și nu potrivit dreptului comun, fiind aplicabil principiul specialia generalibus derogant. După intrarea în vigoare a legii speciale, cererea pentru restituirea unui imobil preluat abuziv în sensul acestui act normativ, prevăzute la art. 2 – inclusiv cele de la art. 2 alin. (1) lit. b), aplicabil în cazul bunului pe care îl revendică reclamantul, se soluționează în procedurile și condițiile prevăzute de legea specială.

Această abordare este confirmată de pronunțarea Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secții unite, prin care a fost tranșat raportul dintre legea specială și dreptul comun, statuându-se în sensul admisibilității acțiunii în revendicare formulată de proprietari împotriva chiriașilor cumpărători, însă, pe baza principiului specialia generalibus derogant s-a stabilit prioritatea legii speciale; în cazul constatării unor neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Convenția are prioritate, dacă prin aceasta nu se aduce atingere principiului securității raporturilor juridice.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Or, în speță, reclamantul nu se găsește în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, neavând un „bun” în sensul Convenției, iar accesul la justiție îi este asigurat prin procedurile administrative și judiciare (contestația) reglementate de Legea nr. 10/2001.

Concluzia de mai sus se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, și anume, aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.