(Re)Calificarea cererilor și a apărărilor: disponibilitate versus oficialitate

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

Motto: Doar rațiunea descătușată îi asigură normei liantul între forma sa și fondul căruia aceasta din urmă îi slujește.

Manifestându-se constant pentru reafirmarea și concilierea valențelor acuzatoriale (rolul de arbitru al instanței) cu accentele inchizitoriale (intervenționismul instanței) ale procedurii judiciare civile, raportul dintre disponibilitatea părților și oficialitatea instanței pare a se acutiza în privința chestiunii (re)calificării cererilor/apărărilor.

Norma art. 9 alin. (2) C. proc. civ. care afirmă postulativ disponibilitatea părților – în sensul că obiectul și limitele procesului sunt determinate prin cererile și apărările părților – trebuie așezată într-un raport adecvat cu dispozițiile art. 22 C. proc. civ. care circumscriu rolul, prerogativele, dar și limitele instanței în privința (re)calificării cererilor/apărărilor.

La o primă (și tentant pozitivistă) citire a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., constatăm că, mai întâi, alin. (4) pare a recunoaște instanței o putere sporită de (re)calificare în raport cu disponibilitatea părților („instanța dă sau restablește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire”), pentru ca, apoi, alin. (5) să restabilească supremația disponibilității părților în raport cu oficialitatea instanței („cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres… au stabilit calificarea juridică…”). Iar, dacă lărgim paradigma de analiză cu principiul iura novit curia (instanța cunoaște și aplică dreptul) afirmat în alin. (1) al art. 22 C. proc. civ. („judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile”), suntem tentați să fim prinși în siajul unor opinii doctrinare (așa cum vom vedea, infra) care atribuie judecătorului valențe lărgite în gestionarea calificării juridice a cererii/apărării.

Însă, – dincolo de anumite impreciziuni terminologice ale reglementării art. 22 C. proc. civ. care, așa cum vom arăta, au o sursă și o explicație facil identificabile – rațiunea legiuitorului în privința (re)calificării cererilor este una suficient de clară dacă recurgem la o interpretare conjugată din punct de vedere literal-gramatical, teleologic, istoric, sistematic și de drept comparat (i.e., legislația franceză din care au fost preluate unele texte ale art. 22 C. proc. civ.), astfel încât să solubilizăm adecvat în cadrul procesului problema raportului disponibilității părților cu oficialitatea instanței în privința (re)calificării cererilor și a apărărilor.

Pentru acest demers vom aborda: (1) relația (re)calificării cu principiul iura novit curia [art. 22 alin. (1) și (4) C. proc. civ.] (2) ipotezele și limitele (re)calificării cererii de către judecător [art. 22 alin. (4) și 152 C. proc. civ.]; (3) semnificația acordului părții în (re)calificarea juridică, dedusă din interpretarea istorică, gramaticală, logică și comparativă a prevederilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ.; (4) concluzii asupra disponibilității/oficialității în raport cu (re)calificarea juridică.

 

1. Relația (re)calificării cu principiul iura novit curia [art. 22 alin. (1) și (4) C. proc. civ.]

În concilierea raportului dintre disponibilitatea părții și rolul instanței în calificarea cererii/apărării nu se poate recurge la regula iura novit curia (judecătorul cunoaște și aplică dreptul în soluționarea litigiului) deoarece calificarea și soluționarea litigiului sunt două operațiuni distincte relaizate la momente procesuale diferite, astfel că această regulă [i.e., iura novit curia – art. 22 alin. (1) C. proc. civ.] nu poate justifica sub nici o formă preeminența oficialității în raport cu disponibilitatea părții în demersul de (re)calificare.

►Calificarea juridică a unei cereri/apărări exprimă relația între situația de fapt expusă de parte și „haina juridică” a acestei factualități. Acest demers relevă o opțiune/alegere a părții de a configura un element esențial al cererii/apărării sale, și anume cauza sau temeiul său juridic^[1], instanța determinând temeiul juridic/cauza raportat la disponibilitatea părții.

Privitor la calificarea juridică a cererii, în jurisprudență s-a arătat că trebuie pornit de la premisa că prin „cauză a cererii de chemare în judecată” se înțelege situația de fapt calificată juridic, respectiv „motivele de fapt și de drept” la care se referă art. 194 lit. d) C. proc. civ. [art. 112 pct. 4 C. proc. civ. din 1865], elemente pe care reclamantul trebuie să le indice în cererea introductivă de instanță, urmând ca, în cazul neindicării ori al indicării greșite a temeiului juridic de către reclamant, instanța să facă încadrarea juridică, pe baza obiectului și a motivelor de drept invocate

În lumina regulii că obiectul și limitele procesului sunt determinate de către părți prin cererile și apărările acestora [art. 9 alin. (2) C. proc. civ.], calificarea juridică a unei cereri este expresia unei voințe de factură procesuală a reclamantului care formulează o cerere, respectiv a pârâtului care invocă o apărare. Elementele care configurează cauza cererii sunt, în principiu, indicate de titularul cererii, chiar dacă nu expres și coerent, întrucât cauza „nu va apare de cât din coloratura de fapte și principii de drept pe care reclamantul le va arăta prin motivarea acțiunei”^[2].

Părțile, formulând o pretenție, invocă în susținerea acesteia o anumită situație de fapt pe care – în virtutea disponibilității acestora – o califică din punct de vedere juridic ori o încadrează într‑o anumită categorie juridică^[3].

Așadar, noțiunea de cauză a cererii nu se reduce la elementele de fapt (ideea contrară fiind avansată în doctrina franceză, cu rezonanțe în practica judiciară, dar infirmată ulterior de casația franceză)^[4], ci subsumează extensiv și elementele de drept care îmbracă factualitatea avansată de parte în cuprinsul cererii. O astfel de precizare este hotărâtoare pentru distincția dintre disponibilitatea părții și oficialitatea instanței în calificarea unei cereri, deoarece, dacă s-ar considera că în noțiunea de cauză nu intră elementele/motivele de drept, ar rezulta că instanța ar putea, în calificarea cererii, să introducă motive de drept neinvocate de părți fără ca aceasta să semnifice schimbarea temeiului juridic/a cauzei.

În acest sens, Codul de procedură civilă român, așa cum vom arăta în continuare, nu susține sub nicio formă ideea unui intervenționism al judecătorului, în sensul schimbării cauzei cererii dincolo de limitele impuse prin disponibilitatea părților. În aceeași cheie, nu considerăm că noul Cod de procedură civilă, prin art. 22 alin. (1), (4) și (5), ar reprezenta o viziune nouă cu privire la partajarea prerogativelor instanței și, respectiv, ale părților în ceea ce privește cauza cererii (calificarea juridică a faptelor/actelor deduse judecății).

Astfel, potrivit art. 22 alin. (4) teza I C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, iar textul alineatului (5), confirmă regula, prevăzând excepția, în sensul că judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care partea își manifestă expres voința (acordul) pentru o anumită calificare juridică.

Exempli gratia, reclamantul alege dacă pentru repararea unui prejudiciu invocat solicită angajarea răspunderii contractuale sau, dimpotrivă, delictuale a pârâtului. Tot astfel, pârâtul însuși căruia i se solicită executarea unui contract, ridicând chestiunea nulității acestuia pentru lipsa consimțământului, optează dacă o face doar pe cale de apărare (excepțiune) sau, dimpotrivă, pe cale de acțiune (cerere reconvențională) ori dacă ridică problema unui dol sau doar a unei erori la încheierea contractului invocat de reclamant.

►Dimpotrivă, principiul iura novit curia (instanța cunoaște și aplică dreptul)^[5] este exprimat prin textul art. 22 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

De asemenea, cu incidență în activitatea de soluționare a cauzei, art. 5 alin. (3) C. proc. civ. prevede − pentru cazul în care o pricină nu poate fi soluționată în baza legii – că judecătorul va recurge la uzanțe, iar în lipsa acestora din urmă, la dispozițiile legale privitoare la situații asemănătoare (analogia iuris) sau, în lipsă, la principiile generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanțele cauzei și ținând seama de cerințele echității.

Regula iura novit curia – așa cum este enunțată de art. 22 alin. (1) C. proc. civ.− nu este aplicabilă în contextul demersului de calificare a faptelor deduse judecății, ci doar în activitatea instanței de soluționare a litigiului și a oricărei chestiuni litigioase dintre părți, vizând, astfel, doar operațiunea prin care instanța, după stabilirea faptelor pe bază de probe, aplică legea incidentă.

Privită distinct, această operațiune de soluționare este ulterioară, atât alegării situației de fapt de către părți și eventualei calificări/recalificări a cererii de către părți/instanță, cât și demersului instanței de a stabili pe baza probelor administrate însăși situația de fapt invocată și contestată de către părți.

Astfel, după stabilirea faptelor, în activitatea de deliberare, instanța identifică, interpretează și aplică norma legală incidentă, soluționând litigiul. Astfel, regula statornicită prin art. 22 alin. (1) C. proc. civ. privește doar acea componentă a silogismului judiciar privitoare la identificarea și aplicarea premisei majore (norma de drept) la situația de fapt (premise minoră)^[6].

Prin urmare, trebuie eliminat din sfera de incidență a principiului enunțat de art. 22 alin. (1) C. proc. civ. activitatea judecătorului de calificare și recalificare a actelor și faptelor cuprinse în cererile și apărărilor părților.

În sprijinul unei asemenea viziuni pot fi invocate argumente legate de formularea textului primului alineat al art. 22 (reguli de drept aplicabile pentru soluționarea litigiului), de conținutul art. 5 alin. (3) C. proc. civ. (referitor la instrumentele suplimentare în soluționarea cauzei), de structura art. 22 C. proc. civ. și topografia alin. (1) și, respectiv, (4) și (5) consacrate exclusiv calificării și recalificării faptelor deduse judecății.

Pertinent s-a afirmat în doctrină că prin regula iura novit curia „se înțelege faptul că judecătorul nu este ținut de textul de lege indicat de parte, ci el trebuie să aplice acel text de lege care corespunde situației de fapt calificate juridic de către parte în măsura în care situația de fapt respectivă este confirmată de probele administrate în cauză”^[7].

Chiar dacă judecătorul trebuie să cunoască dreptul și să îl aplice în fiecare moment al procesului − necesitate ce exprimă plenar principiul legalității −, regula art. 22 alin. (1) C. proc. civ. nu se identifică cu însuși principiul legalității, care vizează întreaga desfășurare a procesului. Iura novit curia privește doar soluționarea acestuia^[8].

În acest sens, în doctrină s-a reținut că, distingând în mod clar între cele două operațiuni − cea de calificare juridică a situației de fapt, pe care părțile o descriu și ulterior o probează, și, respectiv, aplicarea textului de lege corespunzător acelei situații de fapt −, intervenția instanței în valorificarea principiului iura novit curia nu își găsește locul decât în ceea ce privește aplicarea normei de drept la situația de fapt deja calificată juridic de către părți^[9].

Este adevărat că vechea reglementare procesual civilă în raport de care s-a emis opinia anterioară nu prevedea expres [așa cum o face actualul art. 22 alin. (4) C. proc. civ.] posibilitatea judecătorului de a da sau a restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, însă rămâne utilă distincția evocată anterior între cele două operațiuni: calificarea juridică și aplicarea textului de lege în soluționarea cauzei

În această cheie, s-a mai arătat, pertinent, în doctrină, că „regula iura novit curia nu este de natură să conducă la concluzia că judecătorul ar putea să schimbe din oficiu cauza cererii de chemare în judecată (…); calificarea juridică a situației de fapt și aplicarea textului de lege sunt două operațiuni distincte ce nu trebuie confundate, cea din urmă presupunând-o pe cea dintâi” (s.n.)^[10].

►Totodată, principiul da mihi factum, dabo tibi ius (dă-mi faptele și îți voi da dreptul) – atașat, uneori, în doctrină, în mod neriguros, de chestiunea calificării^[11] – vizează în mod necesar raportul silogistic^[12] prin care se soluționează cauza, în sensul că faptelor probate de părți (premisa minoră) li se aplică dreptul corespunzător (premisa majoră).

Principiul da mihi factum, dabo tibi ius relevă atributul instanței de a identifica, interpreta și aplica normele de drept la situația de fapt stabilită pe bază de probe, când soluționează cauza sau apărarea concretă. Principiul nu se suprapune cu operațiunea (re)calificării ca activitate incipientă procesului pentru stabilirea coordonatelor pe care și în cadrul cărora se va desfășura, în continuare, acesta.

Am putea spune astfel că principiile „iura novit curia” și „da mihi factum, dabo tibi ius” exprimă puterea și autoritatea instanței de a aplica dreptul la fapte și acte deja calificate juridic de către părți sau de instanță cu concursul părții, fapte și acte care au fost deja stabilite în cauză după administrarea probelor.

►Regula prevăzută în alin. (1) al art. 22 C. proc. civ. privește în realitate temeiul de drept aplicabil în soluționarea cauzei, iar nu temeiul juridic în calificarea cererii.

Într-adevăr, judecătorul nu este ținut în soluționarea cauzei de temeiul de drept invocat de reclamant prin cererea sa ori de cel indicat de pârât în cadrul apărărilor sale. Instanța de judecată, soluționând litigiul, aplică și „spune” dreptul (iurisdictio), aplicând normele de drept la faptele și actele stabilite în urma administrării probelor.

Este netăgăduit că disponibilitatea părților nu poate fi recunoscută în privința alegerii textului de lege aplicabil în soluționarea litigiului, întrucât identificarea, interpretarea și aplicarea normei de drept sunt, în acest context, atributele exclusive ale instanței^[13].

Cu toate că temeiul de drept invocat de către parte nu leagă instanța în soluțiile pe care le pronunță, trebuie acceptat că demersul prin care o parte indică un anumit text de lege în susținerea cererii sau apărării sale poate fi valorizat, ca efect al disponibilității, pentru circumscrierea exactă a temeiului juridic al cererii sau apărării.

De pildă, dacă reclamantul formulează o cerere în pretenții și solicită obligarea pârâtului la plata unei sume de bani, indicând la motivarea în drept dispozițiile art. 1.373 C. civ., instanța poate valorifica acest text în stabilirea temeiului juridic al cererii, în sensul răspunderii civile delictuale a pârâtului în calitatea sa de comitent pentru fapta prepusului. Tot astfel, dacă pârâtul, prin întâmpinare, arată, într-o formulare relativ eliptică, faptul că cererea reclamantului nu poate fi admisă prin raportare la dispozițiile art. 1.469 și urm. C. civ., se poate aprecia că acesta invocă pe cale de apărare de fond o plată efectuată.

Însă reținerea de către instanță a textului de lege indicat de către părți pentru identificarea corectă a temeiului juridic al cererilor și apărărilor acestora va trebui să se realizeze echilibrat, prin corelarea motivelor de fapt și a motivelor de drept invocate de către părți, pentru a nu se ajunge ca un anumit text de lege, indicat eronat de către parte, să infirme însuși temeiul juridic avut în vedere, în mod real și în deplină cunoștință, de către respectiva parte. Cu alte cuvinte, în procedura de calificare a cererii, temeiul de drept este doar un indiciu pentru identificarea temeiului juridic pentru care a optat partea și care se impune în principiu instanței.

Prin urmare, referitor la dispozițiile legale invocate de către parte în susținerea unei cereri sau a unei apărări (temeiul de drept), trebuie făcută o distincție necesară între, pe de o parte, valența acestora de a configura fundamentul pretențiilor/apărărilor – chestiune ce nu se sustrage disponibilității părților de a fixa limitele procesului [art. 9 alin. (2) C. proc. civ.] – și, pe de altă parte, vocația acestor texte legale de a sta la baza soluționării cererii sau apărării [art. 22 alin. (1) C. proc. civ.], chestiune ce excedează disponibilității, fiind atributul și obligația instanței de a identifica exact norma de drept aplicabilă.

Așadar, calificarea juridică a situației de fapt și soluționarea cauzei prin aplicarea textului de lege sunt două activități distincte: prima privește fapte doar alegate, a doua privește fapte stabilite pe bază de probe; prima este destinată a configura cadrul procesual, a doua privește însăși soluționarea litigiului în cadrul fixat de părți; prima evocă valorificarea pe calea oficialității a principiului disponibilității părții, a doua evocă atributul jurisdicțional al instanței.

Calificarea juridică^[14] a actelor și faptelor deduse judecății nu constituie o chestiune litigioasă^[15] ce ar impune soluționarea/tranșarea acesteia pe temeiul art. 22 alin. (1) C. proc. civ., atâta vreme cât calificarea juridică este doar o problemă de determinare a disponibilității părții sub aspectul cauzei cererii/fundamentului faptelor alegate (și nicidecum atributul iurisdictio al instanței)^[16], astfel încât, din această perspectivă, calificarea juridică nu are un caracter litigios. Calificarea juridică rămâne expresia disponibilității titularului cererii, fie că este cea manifestată prin formularea uzitată de titular (chiar inadecvat, imprecis, vag ori eronat), fie cea exprimată (reconfigurată) ca urmare a interpelării acestuia de către instanță.

Prin urmare, regula art. 22 alin. (1) C. proc. civ. are incidență exclusiv în activitatea instanței de soluționare a litigiului și a tuturor chestiunilor litigioase ridicate în cursul procesului (cereri, apărări de procedură sau de fond, alte incidente procedurale), iar nu în demersul de (re)calificare a cererii/apărării^[17].

 (2). Ipotezele și limitele instanței în (re)calificarea cererii/apărării

Cu privire la chestiunea (re)calificării actelor și faptelor de către judecător, fie distinct de argumentele derivând din regula iura novit curia, fie în legătură cu aceasta, în doctrină există opinii variate asupra acestei prerogative a instanței.

►Astfel, pe de o parte, în mod corect se apreciază că, și în condițiile noului Cod de procedură civilă, „instanța este ținută și de cauza cererii de chemare în judecată ori a actului de procedură având această natură juridică (…), în sensul că instanța nu ar putea să schimbe peste voința celui care are calitatea de reclamant în cererea respectivă fundamentul pretenției formulate”, subliniindu-se că „regula iura novit curia nu este de natură să conducă la soluția că judecătorul ar putea să schimbe din oficiu cauza cererii de chemare în judecată”^[18].

►Pe de altă parte, se susține că, „atunci când calificarea juridică făcută de părți este «eronată», judecătorul nu poate fi constrâns la o asemenea calificare”^[19].

De asemenea, în sensul posibilității instanței de a da calificarea exactă a cererii în detrimentul disponibilității titularului acesteia pare a se încadra și opinia exprimată de alt autor, respectiv că „judecătorului i se impun actele și faptele deduse judecății, iar nu calificarea dată acestora de către părți”^[20].

S-a afirmat că o oarecare controversă a fost înlăturată din doctrină prin art. 22 alin. (4) C. proc. civ., care stabilește clar că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, sub rezerva existenței acordului expres al părților prevăzut în alin. (5)^[21].

►În opinia noastră, cu privire la (re)calificarea faptelor deduse judecății, în raportul dintre rolul judecătorului în procesul civil și disponibilitatea părților, instanța, ca regulă, este ținută de calificarea juridică dată de părți faptelor și actelor deduse judecății și nu poate schimba temeiul juridic al cererilor formulate de acestea împotriva și peste voința (disponibilitatea) acestora.

 Art. 22 alin. (4) C. proc. civ. enunță, într-adevăr, regula că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, însă textul trebuie interpretat în corelație cu principiul disponibilității, în general, și cu regula stabilită în alin. (5) al art. 22 C. proc. civ., în special.

Din economia art. 22 alin. (4) C. proc. civ. rezultă că intervenția judecătorului în (re)calificarea faptelor se poate realiza: (a) când partea nu a dat o calificare juridică (nu a avansat motive de drept); (b) când partea dă o calificare vagă, imprecisă, inexactă, echivocă (c) în cazul unei erori de apreciere a calificării din partea părții; (d) în cazul unei simple erori formale de exprimare a părții.

(a) când părțile, limitându-se la simpla expunere a faptelor, nu au dat o calificare juridică acestora – caz în care instanța dă calificarea juridică;

Necesitatea calificării faptelor și actelor este, pe de o parte, expresia obligației părții de a motiva în drept cererea [art. 194 lit. d) C. proc. civ.] pentru a se putea circumscrie disponibilitatea acesteia de a trasa limitele procesului (sub aspectul cauzei), iar, pe de altă parte, expresia obligației și rolului instanței de a identifica, pe baza motivării cererii și a explicațiilor părții, limitele judecății.

Instanța va da calificarea cererii doar în raport cu voința părții în privința temeiului juridic, voință care se determină fie raportat la conținutul expres al cererii, fie la explicațiile oferite de parte în cadrul discuțiilor deschise de către instanță sub acest aspect^[22]. Cu alte cuvinte, judecătorul trebuie să se asigure – prin punerea în discuția părții – că această calificare juridică, într-adevăr, corespunde voinței procesuale reale a părții respective. În acest caz, în măsura în care partea nu a indicat temeiul juridic, iar instanța dă calificarea juridică faptelor invocate, în măsura în care partea nu indică temeiul juridic sau nu se opune calificării date/propuse de instanță, se poate vorbi de o disponibilitate tacită a părții în sensul achiesării la calificarea dată de către instanță. Însă, în cazul în care partea indică temeiul juridic când este pus în discuție sau se opune expres calificării instanței avansând propria calificare, instanța nu poate trece peste voința reală și expresă a acesteia, astfel cum impune art. 22 alin. (5) C. proc. civ. care face vorbire de acordul (voința) expres al părții.

(b) când partea dă o calificare vagă, imprecisă, echivocă, contradictorie – – caz în care instanța va identifica cu exactitate disponibilitatea părții

De pildă, dacă în motivarea cererii reclamantul face referire la inducerea sa în eroare de către pârât la încheierea contractului prin manopere dolosive, însă, acesta solicită anularea contractului pentru eroare, instanța este datoare, prin punerea în discuția titularului cererii și a interpelării acestuia, de a identifica voința părții cu privire la motivele de drept pe care își fundamentează pretenția: eroare sau dol.

 (c) când, din cauza unei erori de apreciere, partea își manifestă, formal și expres, voința într-un sens procedural străin de scopul avut, în mod real, în vedere de aceasta prin formularea cererii sau prin invocarea apărării;

În această ipoteză, activitatea de recalificare realizată de către judecător este circumscrisă limitelor disponibilității, instanța neputând depăși aceste limite prevăzute cu valoare de principiu în art. 9 alin. (2) C. proc. civ. Instanța este obligată să pună în discuția părții calificarea cererii, pentru a putea identifica, în mod acurat, disponibilitatea părții, echivoc sau inexact exprimată. Nu întâmplător art. 22 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ. stabilește că punerea în discuția părților privește calificarea juridică exactă (nu necesar corectă sau greșită), ceea ce evocă existența unui echivoc, a caracterului neclar sau eronat în denumire, cu privire la calificarea realizată de către parte.

De pildă, reclamantul-cumpărător al unor bunuri care nu au mai fost predate de către pârâtul-vânzător, urmărind să obțină restituirea prețului pe considerentul că bunurile respective au devenit inutile prin depășirea termenului de predare, formulează o simplă acțiune în pretenții având ca obiect restituirea prețului. Într-un asemenea caz, este ostensibil că, din perspectiva reclamantului-cumpărător, contractul nu își mai poate produce efectele și se impune repunerea sa în situația anterioară – acesta fiind însuși scopul pe care îl urmărește prin sesizarea instanței. Însă, voința sa procesuală este inadecvat manifestată la nivel formal, fiind exprimată în cadrul unei simple cereri în restituire, cu ignorarea necesității formulării exprese a unei cereri principale, având ca obiect desființarea (rezoluțiunea) contractului, care să permită, în caz de admitere, repunerea părților în situația anterioară.

În această ipoteză, în măsura în care conținutul cererii o permite (e.g., în cerere se fac referiri la desființarea/încetarea/suprimarea contractului, în formulări mai mult sau mai puțin riguroase din punct de vedere juridic) ori în măsura în care prin explicațiile și susținerile orale ale reclamantului acesta confirmă că dorește preliminar desființarea contractului, instanța va restabili calificarea juridică a cererii în sensul rezoluțiunii, ca principal, și al restituirii prestațiilor, ca accesoriu.

Prin aceasta, intervenția judecătorului se realizează doar pentru a se garanta deplina consonanță între aparenta calificare juridică dată de parte (plata unei sume de bani) și cea avută în vedere, în realitate, de aceasta (desființarea contractului, lipsirea lui de efecte, „ștergerea” retroactivă a efectelor raportului juridic și restituirea sumelor achitate cu titlu de preț).

Chiar dacă ipoteza enunțată pare a pune doar problema circumscrierii disponibilității reclamantului sub aspectul obiectului cererii (pretenției) pe care a formulat-o, trebuie observat că, în realitate, primordială este chestiunea calificării juridice a situației de fapt invocate de acesta. Respectiv reclamantul invocă elementele de fapt ­– plata prețului și nepredarea bunurilor grefate pe raportul juridic contractual – pentru a-și justifica demersul său procedural orientat nu spre executarea contractului (eventuală cerere în executare pentru predarea bunurilor), ci, dimpotrivă, spre desființarea (rezoluțiunea) contractului, cu consecința restituirii prețului achitat. Așadar, situația de fapt expusă de reclamant (neexecutarea contractului de pârât și achitarea prețului de reclamant) este orientată juridic nu spre/nu pentru obligarea pârâtului la executarea contractului de către pârât, ci spre ideea de restituire a prețului (restituire a prestațiilor), voință care are în substrat dorința reclamantului de a se desființa (rezoluționa) contractul, astfel că instanța trebuie să valorifice această din urmă voință (disponibilitate) a reclamantului în sensul calificării cererii sale ca o acțiune în rezoluțiune căreia i se subsumează un capăt privind restituirea prețului. Cererea sa chemare în judecată privind desființarea contractului și plata unei sume de bani are temei juridic/cauză rezoluțiunea și instituția restituirii prestațiilor.

Astfel, se poate constata că, în acest caz, calificarea greșită a cererii de către reclamant depășește planul unei simple denumiri greșite, relevând o disonanță aparentă între voința sa procesuală reală și voința exprimată formal.

Chiar și în cazul în care instanța, în virtutea rolului activ, pune în discuția părții, sub forma unor ipoteze eventuale, calea procedurală aleasă sau calificarea juridică a cererii, iar partea înțelege să își precizeze calificarea în alt sens decât cel exprimat inițial, calificarea juridică este și rămâne rezultatul voinței subiective a reclamantului, denumirea calificării fiind în consonanță cu însăși „noua” calificare asumată de partea respectivă. În schimb dacă partea (în exemplu dat) își exprimă expres, clar și univoc voința în sensul că dorește doar restituirea prețului și menținerea contractului (argumentând de pildă în sensul că va achita ulterior, din nou, prețul doar când pârâtul îi va preda bunurile), instanța, respectând disponibilitatea reclamantului și va judeca cererea acestuia strict raportat la instituția restituirii prestațiilor urmând să respingă ca neîntemeiată cererea în lipsa dovedirii existenței unui temei al restituirii.

Instanța are doar obligația de a identifica temeiul juridic avut în vedere de către părți, de a de a recalifica cererea când partea, dintr-o eroare de apreciere, a făcut-o inexact sau echivoc^[23], însă aceste demersuri ale instanței se vor raporta în mod necesar la explicațiile părții și/sau la celelalte elemente ale cererii^[24] ori, în final, chiar la disponibilitatea tacită a părții care aderă la calificarea propusă (sub forma unei ipoteze) de către judecător.

(d) când partea denumește greșit cererea formulată, actele și faptele invocate – caz în care instanța, dă denumirea exactă a cererii

Formularea textului art. 22 alin. (4) C. proc. civ. este extrem de riguroasă și logică în conținut, în sensul că expresia „chiar dacă” confirmă și (sub)ipoteza recalificării când partea a dat o altă denumire decât cea care, aparent, s-ar fi impus.

Astfel, trebuie făcută distincția dintre, pe de o parte, ipoteza recalificării juridice prin punerea în acord a temeiului juridic exprimat de către parte cu cel avut în vedere în realitate de către aceasta și, pe de altă parte, ipoteza existenței unei simple erori a părții în denumirea juridică a actelor și faptelor invocate. Cu alte cuvinte, distincția dintre eroarea de apreciere a părții asupra calificării juridice avute în vedere și simpla eroare cu privire la denumirea actelor și faptelor invocate.

În cazul în care se constată că partea a dat o altă denumire calificării decât cea avută în vedere de aceasta, instanța va restabili calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății^[25].

Se observă că textul face vorbire de „o altă denumire” a actelor/faptelor, precizare extrem de importantă, de natură a sublinia faptul că, în jocul (re)calificării, intervenția instanței nu vizează schimbarea calificării înseși (care este rezultatul opțiunii părții), ci doar schimbarea denumirii acesteia, prin punerea în acord cu cea avută în vedere de către parte.

Așadar, restabilirea calificării, determinată de eroarea în denumire, este una care se produce doar la nivelul denumirii actelor și faptelor invocate. Calificarea juridică a cererii – expresie a disponibilității părții – este una singură (cea avută în vedere de către titularul acesteia), instanța având doar obligația de a-i da denumirea exactă în raport cu calificarea realizată de către partea însăși. Însă, așa cum vom arăta în analiza alin. (5) al art. 22 C. proc. civ., instanța nu va putea trece peste denumirea dată de partea care, printr-o manifestare expresă (acord), își menține calificarea juridică, astfel cum aceasta rezultă din denumirea dată de ea însăși.

Totodată, privitor raportul dintre dispoziția art. 22 alin. (4) C. proc. civ. referitoare la restabilirea calificării juridice și art. 152 C. proc. civ.^[26], care prevede valabilitatea unei cereri care poartă o denumire greșită, arătăm că sfera celor două texte nu se suprapune decât parțial.

Activitatea de restabilire a calificării juridice prevăzute de art. 22 alin. (4) C. proc. civ. cuprinde nu doar sub(ipoteza) când „părțile au dat o altă denumire” actelor și faptelor invocate, ci și pe cea în care neclaritatea și echivocul privesc însuși modul de exteriorizare a voinței reale a părții.

Eroarea în aprecierea temeiului juridic este distinctă de simpla eroare în denumirea cererii. Prima reflectă disonanța dintre voința reală și cea exprimată, iar cea de-a doua disonanța dintre denumirea legală și cea dată de către parte. De pildă, există o eroare în aprecierea temeiului juridic atunci când, considerând că la încheierea contractului consimțământul său a fost viciat, reclamantul promovează o acțiune prin care cere rezoluțiunea contractului, în loc de o acțiune în nulitate; dimpotrivă, este o simplă eroare în denumirea cererii dacă, în aceeași ipoteză, reclamantul solicită expres anularea contractului pentru vicierea consimțământului însă o denumește acțiune pauliană (în acest ultim caz, voința reală concordă cu voința exprimată – nulitatea pentru viciu de consimțământ – însă, doar denumirea este greșită).

În concluzie, potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., regula este că instanța dă sau restabilește calificarea faptelor și actelor deduse judecății, însă, astfel cum transpare din alin. (5) al aceluiași articol, instanța nu poate deroga de la principiul disponibilității, în sensul că nu poate schimba temeiul juridic pentru care acestea au optat în deplină cunoștință de cauză, ideea preeminenței disponibilității fiind afirmată constant în practica judiciară^[27].

Regula (re)calificării prevăzute de art. 22 alin. (4) C. proc. civ. este și rămâne circumscrisă limitelor disponibilității titularului cererii sau al apărării supuse (re)calificării, ideea preeminenței disponibilității fiind afirmată constant în practica judiciară.

În calificarea și recalificarea cererii, instanța va pune în discuția părții calificarea juridică și denumirea exactă a acesteia, astfel încât din atitudinea reclamantului (expres manifestată sau tacit dedusă) să se desprindă poziția și punctul său de vedere ce trebuie respectate în (re)calificarea sau (re)denumirea cererii.

(4). Semnificația „acordului părții” prevăzut de art. 22 alin. (5) C. proc. civ.

Cu privire la interpretarea art. 22 alin. (5) C. proc. civ., precizăm că însăși realizarea adecvată a acesteia conduce la determinarea limitelor pe care le are judecătorul în contextul vizat de art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit art. 22 alin. (5) C. proc. civ., edictat în relație directă cu textul alin. (4), „cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora”.

Fiind necontestat că alin. (4) stabilește regula posibilității și obligației instanței de a (re)califica juridic actele și faptele deduse judecății atunci când părțile omit să o facă sau o fac inexact ori prin atribuirea unei denumiri juridice eronate, urmează a se circumscrie sfera de incidență a ipotezelor prevăzute de alin. (5), care constituie excepția de la regula enunțată în alineatul precedent.

Însă, această excepție, ce dă expresie disponibilității părții, nu face decât să (re)confirme regula că (re)calificarea faptelor deduse judecății nu poate exceda limitelor voinței procesuale a părții.

Miza circumscrierii exacte a ipotezelor de excepție statuate prin alin. (5) al art. 22 C. proc. civ. este una majoră tocmai în determinarea limitelor disponibilității în raport cu cele privind prerogativa instanței de a identifica limitele procesului sub aspectul fundamentului juridic al faptelor alegate.

• Corelații cu reglementarea procesuală civilă franceză

Pentru interpretarea exactă a textului art. 22 alin. (5) C. proc. civ. trebuie avute în vedere, în mod obligatoriu, și dispozițiile art. 12 ale Codului de procedură civilă francez, care au constituit o sursă evidentă de inspirație pentru reglementarea art. 22 C. proc. civ. sau, mai mult, chiar o preluare pastișizată a acestora în normativitatea juridică românească.

Astfel, art. 12 C. proc. civ.fr. reglementază în alin. (1)-(3) următoarele aspecte:

–Alin. (1) prevede că judecătorul tranșează litigiul în conformitate cu normele de drept care îi sunt aplicabile (Le juge tranche le litige conformément aux règles de droit qui lui sont applicables), text preluat în alin. (1) al art. 22 C. proc. civ.rom.

–Alin. (2) prevede că judecătorul dă sau restabilește calificarea exactă a faptelor și

actelor în litigiu, fără a se limita la denumirea pe care părțile ar fi propus-o (Il doit donner ou restituer leur exacte qualification aux faits et actes litigieux sans sʼarrêter à la dénomination que les parties en auraient proposée.), text preluat în alin. (4) al art. 22 alin. (4) C. proc. civ.rom.

–Alin. (3) prevede că, totuși, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic atunci când părțile, în virtutea unui acord expres și cu privire la drepturi de care pot dispune, îl determină să respecte calificările și motivele de drept cu privire la care au înțeles să limiteze dezbaterile (Toutefois, il ne peut changer la dénomination ou le fondement juridique lorsque les parties, en vertu dʼun accord exprès et pour les droits dont elles ont la libre disposition, lʼont lié par les qualifications et points de droit auxquels elles entendent limiter le débat.), text preluat în alin. (5) al art. 22 C. proc. civ. rom.

Așadar, se observă că alin. (2) și (3) din art. 12 C. proc. civ.fr. corespund întocmai alin. (4) și (5) din art. 22 C. proc. civ. rom.

Însă, în contextul acestei similarități/identități, trebuie avut în vedere că art. 12 C. proc. civ. fr. avea la momentul apariției noului Cod de procedură civilă francez din 1975 (adoptat parțial prin Decretul nr. 75-1123 din 5 decembrie 1975) un fost alineat (3), care prevedea că judecătorul poate releva din oficiu motive de drept, indiferent de fundamentul juridic invocat de către părți (Il peut relever dʼoffice les moyens de pur droit quel que soit le fondement juridique invoqué par les parties), text care părea a conferi puteri semnificative judecătorului în introducerea în cauză a unui temei juridic neavut în vedere de către părți.

Însă, acest text [fostul alin. (3)] a fost abrogat prin Decizia din 12 octombrie 1979 a Consiliului de Stat francez^[28], ceea ce a ridicat în practică problema obligației sau, dimpotrivă, doar a posibilității judecătorului de a invoca din oficiu elemente de drept referitoare la calificarea și recalificarea juridică a faptelor deduse judecății.

S-a constatat^[29] că jurisprudența dominantă analiza prerogativa judecătorului sub acest aspect ca o simplă facultate (posibilitate), soluție care a fost consacrată solemn prin Hotărârea adunării plenare a plenului Curții de Casație din 21 decembrie 2007, în sensul că art. 12 C. proc. civ. fr., care prevede că judecătorul dă sau restabilește calificarea exactă a actelor și faptelor litigioase de părți, nu îi impune judecătorului, sub rezerva unor dispoziții speciale^[30], obligația de a schimba denumirea sau fundamentul juridic al cererilor părților^[31].

Așadar, din reglementarea franceză a fost înlăturat textul [fostul alin. (3) al art. 12] care prevedea expres posibilitatea introducerii din oficiu de către instanță a unor elemente de drept diferite de cele care configurează fundamentul juridic indicat de către titularul cererii, iar instanța supremă franceză a confirmat lipsa unei obligații a judecătorului de a schimba temeiul juridic al cererii.

Se părea, astfel, prin raportare, atât la eliminarea textului alin. (3) al art. 12 C. proc. civ. fr., cât și la soluția Curții de Casație din 21 decembrie 2007 (ulterioară cauzei Césaréo din 7 iulie 2006)^[32], că dreptul (temeiul juridic) nu este domeniul judecătorului, ca sa îl parafrazăm, însă în sens contrar, pe H. Motulsky care, cu mulți ani anterior acestor evenimente, încerca să fundamenteze ideea excluderii voinței părților din demersul de calificare juridică a actelor/faptelor alegate susținând că elementele de drept nu s-ar subsuma temeiului juridic/cauzei.

Prin urmare, textul din Codul de procedură civilă francez – echivalentul alin. (5) al art. 22 C. proc. civ.­ – trebuie interpretat în contextul întregului art. 12 C. proc. civ. fr. și, în special, prin raportare la fostul alin. (3) ce a fost eliminat din art. 12.

Mai mult, observăm că termenul „toutefois” (cu toate acestea) de la începutul alineatului [actualul alin. (3) din art. 12 C. proc. civ.fr. și, respectiv, alin. (5) din art. 22 C. proc. civ. rom.], la momentul edictării textului, urma după fostul alin. (3) care prevedea că judecătorul poate releva din oficiu motive de drept, indiferent de fundamentul juridic invocat de către părți (Il peut relever dʼoffice les moyens de pur droit quel que soit le fondement juridique invoqué par les parties.) prevăzând excepția (acordului părților) de la această fostă regulă, iar nu de la prezenta regulă prevăzută de alin. (2) al art. 12 C. proc. civ.fr. și alin. (4) al art. 22 C. proc. civ. rom.

Legiuitorul român, prin alin. (5) al art. 22 C. proc. civ., a realizat o preluare mecanică și pastișizată a textului francez, ignorând faptul că expresia „cu toate acestea” era prevăzută în reglementarea franceză nu după actualul alin. (2) [corespondentul alin. (4) din reglementarea românească], ci, dimpotrivă, după fostul alin. (3), care permitea instanței să invoce motive de drept indiferent de fundamentul juridic invocat de părți.

Prin urmare, actualul alin. (3) din art. 12 C. proc. civ.fr. [alin. (5) al art. 22 C. proc. civ. rom.] referitor la posibilitatea unui acord expres al părților trebuie gândit – în acord cu rațiunea care a impus edictarea și formularea sa, i.e. „toutefois” – ca o limită care se opunea textului imediat anterior [fostul alin. (3)], ce permitea judecătorului invocarea din oficiu a unor motive de drept, și nu textului [alin. (2)] care prevede regula că judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică.

Astfel se explică referirile la necesitatea acordului expres al părților prin actualul alin. (3) [fostul alin. (4)] al art. 12 C. proc. civ.fr., anume un acord care putea tempera și limita prerogativa judecătorului de a introduce în proces alte temeiuri juridice decât cele invocate de părți. Această normă ce impune acordul expres al părților venea în succesiunea logică a textului precedent, cu care se corela prin formula „toutefois”, și nicidecum cu un altul [fostul și actualul alin. (2)] cu care nu se afla în legătură directă, logică și succesivă.

Tocmai de aceea, după abrogarea alin. (3) al art. 12 C. proc. civ.– care recunoștea puteri semnificative judecătorului asupra fundamentului juridic –, practica judiciară franceză a fost echivocă privitor la existența sau inexistența unei obligații a judecătorului de a schimba temeiul juridic, chestiune tranșată prin decizia din 21 decembrie 2007 a Curții de Casație în sensul inexistenței unei astfel de obligații.

Cu alte cuvinte, privită în corelație cu structura inițială a art. 12 C. proc. civ.fr., reglementarea alin. (5) al art. 22 C. proc. civ.rom. este preluată mecanic în formă după reglementarea franceză, ignorându-se eliminarea, în anul 1979, din structura art. 12 C. proc. civ.fr. a unui text esențial [fostul alin. (3)] în raport cu care a fost gândit, edictat și formulat.

Așadar, textul art. 22 alin. (5) C. proc. civ.rom., care începe cu formula „cu toate acestea” și care prevede necesitatea unui acord expres al părților în raport cu regula instituită la alin. (4), reprezintă o preluare nefericită a actualului art. 12 alin. (3) C. proc. civ.fr., în pofida faptului că, la originea textului, rațiunea acestuia din urmă era aceea de a limita o altă regulă, care a fost însă, ulterior, eliminată.

• Interpretarea gramaticală a art. 22 alin. (5) C. proc. civ.

Așadar, în paradigma unei interpretări istorice și de drept comparat expuse anterior, textul își are origini și rațiuni care se plasează în contextul adoptării Codului de procedură civilă francez și în contextul normativ ulterior, constând în eliminarea unui alt text corelativ, esențial și relevant pentru înțelegerea limitelor puterii judecătorului, impuse prin art. 22 alin. (5) C. proc. civ. rom.

Însă, dincolo de argumentele rezultând din această interpretare, existența prevederilor art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ. rom. impune necesitatea unei interpretări și aplicări viabile în proces, care să cadreze adecvat cu toate principiile procesuale aflate în joc.

La o primă citire, cantonată inflexibil într-o paradigmă interpretativă strict-gramaticală, alin. (5) pare a stabili în sarcina reclamantului, care dorește să își mențină în fața instanței calificarea juridică și denumirea juridică stabilite de acesta, obligația (necesitatea) obținerii acordului expres al pârâtului asupra respectivei calificări/denumiri juridice.

Chiar rămânând în paradigma interpretării gramaticale, trebuie avut în vedere că, atribuind o semnificație adecvată termenilor utilizați, textul alin. (5) nu relevă ideea necesității unui acord expres comun al tuturor părților pentru a se limita puterea judecătorului în (re)calificarea cererilor sau apărărilor formulate doar de către una dintre acestea.

Astfel, termenul „acord” nu evocă, în mod obligatoriu, pluralitatea de voințe a tuturor părților din proces, acesta putând semnifica, în mod logico-semantic, doar consimțământul titularului cererii sau al apărărilor invocate.

În numeroase prevederi procesual civile, legiuitorul a utilizat termenul „acord” (consimțământ) în sensul unei voințe procesuale singulare: ­

–art. 67 alin. (3) C. proc. civ. stabilește că intervenientul accesoriu poate să renunțe la judecarea cererii de intervenție doar cu acordul părții pentru care a intervenit;

–art. 406 alin. (4) C. proc. civ. face vorbire de acordul pârâtului la cererea de renunțare la judecată a reclamantului;

–art. 408 alin. (1) C. proc. civ. stabilește că nu este necesar acordul pârâtului față de renunțarea la drept formulată de către reclamant;­

–art. 681 alin. (2) C. proc. civ. face referire la acordul persoanei la al cărei domiciliu sau sediu se realizează identificarea bunurilor urmăribile și efectuarea actelor de executare;

– art. 733 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. prevede că acordul creditorului pentru ca terțul să folosească bunul sechestrat suplinește autorizația instanței de executare.

Așadar, în însăși terminologia procesual civilă, particula „acord” nu semnifică necesarmente pluralitatea de voințe, acordul putând viza și voința unei singure persoane, în sensul de consimțământ (consent).

Pe de altă parte, cu referire la acordul „părților”, împrejurarea că în textul alin. (5) se folosește pluralul nu constituie un argument suficient pentru a concluziona că acordul prevăzut de text trebuie să fie unul concursual (comun) al tuturor părților.

De altfel, în ambianța întregului art. 22 C. proc. civ., la o interpretare integrată a tuturor textelor acestui articol, „impreciziunea” în uzitarea pluralului „părți” este facil surmontată având în vedere că legiuitorul este consecvent sub aspect terminologic (gramatical). Astfel, potrivit alin. (2) al aceluiași articol, judecătorul este în drept să ceară părților explicații ori să ordone administrarea probelor/măsuri prevăzute de lege, „chiar dacă părțile se împotrivesc”, fără ca, raportat la aceste mențiuni exprese, să se poată concluziona că legiuitorul a impus necesitatea ca toate părțile să se împotrivească printr-un demers conjugat sau ca solicitarea de explicații să vizeze obligatoriu, concomitent, ambele/toate părțile.

În același registru al terminologiei uzitate în alin. (5) al art. 22 C. proc. civ., dacă s-ar accepta ideea că pluralul „părți” impune un acord concursual al tuturor părților, inclusiv al părților adverse, pentru identitate de rațiune ar urma ca și raportat la alin. (4) al aceluiași articol să se pretindă (eronat) că sintagma „chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire” reclamă, în mod necesar, ca denumirea actelor și faptelor să fie rezultatul acordului tuturor părților asupra respectivei denumiri. În mod evident, în pofida terminologiei referitoare la pluralul „părți”, alin. (4) are în vedere denumirea dată de către partea care invocă faptele și actele respective, fiind exclusă ideea unei participări a celorlalte părți la activitatea prin care titularul cererii sau al apărării alege să își denumească (juridic) elementele de fapt invocate.

Tot astfel, dacă am fi excesiv de fideli semnificației pluralului uzitat în alin. (5) al art. 22 C. proc. civ., ar urma ca și formula „drepturi de care, potrivit legii, pot dispune” să fie interpretată că textul vizează doar drepturi asupra cărora se poate „dispune” prin acordul comun al părților, ceea ce este evident exagerat, având în vedere că prerogativa de a dispune de un drept aparține exclusiv titularului.

Mai mult, art. 9 alin. (2) C. proc. civ. prevede că obiectul și limitele procesului (inclusiv sub aspectul cauzei) sunt stabilite prin cererile și apărările părților, context în care, iarăși, devine ostensibil că limitele judecății, sub toate aspectele sale, sunt determinate, ca regulă, prin propriile cereri și prin propriile apărări ale fiecărei părți, fără a se putea deduce ideea că una dintre părți ar avea recunoscută o anume prerogativă dispozitivă cu privire la determinarea limitelor cererii sau apărării părții adverse. Doar acolo unde legiuitorul a urmărit să impună acordul tuturor părților a prevăzut-o expres și univoc^[33].

Opinăm clar în sensul că, în contextul alin. (5), este supralicitat, nejustificat, pluralul din cadrul formulei „acord expres al părților”, cu ignorarea unei corelații adecvate cu întreaga terminologie a art. 22 și a art. 9 C. proc. civ., dar și în dauna rațiunii și conținutului principiului disponibilității părții (titularului dreptului litigios) în relația cu principiul rolului instanței.

• Interpretarea logică a art. 22 alin. (5) C. proc. civ. în paradigma principiului disponibilității

Dincolo de „impreciziunea” legiuitorului în uzitarea pluralului în contextul art. 22 alin. (5) C. proc. civ., trebuie observat că în registrul principiului disponibilității nu se poate susține că reclamantul are nevoie de acordul părților potrivnice (pârât, intervenienți etc.) pentru a-și afirma voința procesuală cu privire la stabilirea calificării juridice a actelor și faptelor invocate de acesta însuși. Mai mult, în aceeași cheie disonantă rațiunii disponibilității, reclamantul ar trebui să obțină acordul părților adverse pentru a circumscrie motivele de drept asupra cărora să se realizeze dezbaterile și judecata cu privire la propria sa cerere.

Cu alte cuvinte, o astfel de interpretare (greu de acceptat) ar impune judecătorului în (re)calificarea cererii doar limitele decurgând dintr-o disponibilitate comună și concursuală a tuturor părților din proces, manifestată sub forma unui acord expres cu privire la calificarea/denumirea juridică a actelor și faptelor invocate doar de către una dintre părți.

O astfel de interpretare este în contradicție cu filozofia și rațiunea principiului disponibilității, augmentând nejustificat rolul judecătorului în circumscrierea limitelor procesului.

Așa cum este netăgăduit că situația de fapt și motivele de fapt care o circumscriu sunt doar cele de care reclamantul înțelege să se prevaleze când formulează cererea de chemare în judecată, a fortiori, stabilirea „cadrului juridic” în care sunt așezate acestea, prin motivarea în drept a cererii, rămâne apanajul exclusiv al reclamantului.

Art. 194 lit. d) C. proc. civ. impune reclamantului obligația de a arăta, deopotrivă, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea acestuia, neputând fi primită ideea că pârâtul sau alte părți potrivnice (e.g., intervenientul voluntar principal care pretinde pentru sine însuși dreptul dedus judecății) ori chiar cu interese ce nu sunt contrare reclamantului (e.g., intervenientul voluntar principal care pretinde doar un drept strâns legat de dreptul invocat de reclamant) au vocația legală de a cenzura (prin refuzul încheierii unui acord expres) limitele pe care reclamantul, în virtutea disponibilității sale exprese, le stabilește cu privire la situația de fapt dedusă judecății și calificarea juridică a acesteia.

Este exclus a se considera că reclamantul care invocă anumite acte sau fapte prin cererea sa este condiționat de acordul pârâtului pentru a deduce judecății aceste elemente într-o anumită paradigmă juridică. E.g., invocând vicierea consimțământului său la încheierea contractului cu pârâtul, reclamantul nu poate fi limitat − prin recunoașterea unei disponibilități concurente a pârâtului – în a opta pentru calificarea juridică a elementelor de fapt ce i-au alterat voința contractuală (eroare, dol, violență etc.).

Nu poate fi negată posibilitatea existenței unui acord (înțelegere, convenție) al părților asupra limitelor în care se va face judecata, inclusiv sub aspectul cauzei, însă apreciem că aceste limite se impun judecătorului nu în baza acordului (comun) al părților, ci, foarte important, în virtutea disponibilității titularului cererii sau al apărării, disponibilitate regăsită în acordul respectiv; i.e. un asemenea acord al părților se impune judecătorului cu aceeași forță ca însăși disponibilitatea unică a titularului cererii/apărării, pentru că ceea ce este esențial, necesar dar și suficient este voința (disponibilitatea) titularului, indiferent că aceasta este sau nu dublată de consimțământul părții adverse.

Doar titularul cererii și persoana care invocă anumite fapte sau acte (pe calea cererii sau a unor apărări procedurale) are recunoscută o disponibilitate procesuală de a circumscrie atât limitele situației de fapt deduse judecății (pe cale de acțiune sau simplă excepțiune/apărare), cât și calificarea juridică a acesteia.

Astfel, întrucât logica regulii aplicabile trebuie menținută și în privința apărărilor, pârâtul chemat în judecată printr-o acțiune în executare a contractului, invocând faptul neexecutării de către reclamant a propriei prestații, va putea determina/alege categoria juridică în care este plasat din punctul de vedere procesual elementul de fapt invocat, anume ca simplă apărare de fond sub forma excepției de neexecutare a contractului sau, dimpotrivă, ca veritabilă acțiune sub forma unei cereri reconvenționale prin care se solicită rezoluțiunea/nulitatea contractului.

De asemenea, dacă am accepta opinia că instanța poate restabili calificarea juridică (corectă) a cererii împotriva voinței reclamantului și că acordul prevăzut de alin. (5) asupra calificării juridice este unul obligatoriu comun al tuturor părților, s-ar ajunge la un rezultat ce înfrânge logica și rațiunea principiului disponibilității, dar și pe cele ale principiului rolului judecătorului.

Astfel, în sensul acestei opinii, s-ar ajunge ca, în concret, calificarea juridică „greșită” (deși, riguros vorbind, analiza calificării se poartă în paradigma caracterului exact-inexact, și nu a caracterului corect-greșit) dată de reclamant să nu poată fi impusă judecătorului, care poate schimba temeiul juridic indicat de reclamant, însă, paradoxal, o astfel de calificare juridică „greșită” ar ajunge să fie permisă cu acordul pârâtului și contrar aprecierii instanței (!?). Respectiv, caracterul eronat al unei calificări ar putea fi surmontat și înlăturat de judecător când acesta provine doar din manifestarea de voință a reclamantului, însă, surprinzător, aceeași „eroare” („greșeală” ori „neregularitate”), s-ar impune obligatoriu judecătorului dacă părțile convin asupra acesteia.

Mai mult, apreciem că prevederea art. 22 alin. (5) C. proc. civ. nu conține o viziune nouă asupra raportului dintre disponibilitatea părții și rolul instanței în contextul determinării limitelor procesului sub aspectul cauzei cererii reclamantului ori, mai larg, al calificării juridice a actelor și faptelor invocate chiar pe calea unor apărări. Legiuitorul, recurgând la normativizarea celor două principii fundamentale, nu a făcut decât să sublinieze expres ­necesitatea prevalenței disponibilității în raport cu rolul instanței în calificarea juridică, impunând judecătorului limite reprezentate de disponibilitatea (acordul unilateral) expresă a titularului cererii/apărării.

Prin urmare, apreciem că art. 22 alin. (4) și (5) C. proc. civ. exclude ideea că instanța, ex officio, ar putea impune o calificare juridică împotriva voinței singulare a părții care optează pentru o anumită calificare (apreciată de instanță ca fiind greșită), dar, paradoxal, aceeași instanță nu ar putea-o face dacă partea adversă (e.g., pârâtul) ar manifesta un acord expres în stabilirea respectivei calificări juridice „eronate”.

Rămâne de învederat că atribuirea unei denumiri/calificări juridice a actelor și faptelor este o prerogativă a părții care le invocă, o formă a disponibilității acesteia, și nicidecum a părților adverse, care nu sunt titulare ale cererii sau ale apărării în raport cu care se realizează (re)calificarea juridică.

5. Concluzii asupra disponibilității/oficialității în raport cu (re)calificarea juridică

▪ Principiul iura novit curia – interpretat în limitele derivând din formularea expresă a prevederii art. 22 alin. (1) C. proc. civ. – nu are incidență în activitatea de (re)calificare juridică necesară pentru determinarea limitelor procesului, ci doar în activitatea de soluționare (tranșare – conform Codului de procedură civilă francez) a procesului și a tuturor chestiunilor/incidentelor litigioase dintre părți.

▪ Chestiunea (re)calificării nu este una litigioasă între părți, ci, dimpotrivă, un aspect de natură a configura cadrul procesual și de a determina limitele în care se va realiza judecata. Chiar beneficiind și de implicarea/cooperarea instanței în acest demers, titularul cererii/apărării este cel care stabilește, în final, limitele procesului cu privire la aspectele de drept (cauza/temeiul juridic) asupra cărora se vor desfășura dezbaterile, astfel cum prevede expres art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

▪ Regula calificării juridice este cea prevăzută de art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că instanța dă și restabilește calificarea juridică exactă a actelor și faptelor deduse judecății, în acord cu voința părții în acest sens.

▪ Dacă partea nu a indicat temeiul juridic/motivele de drept ale cererii, instanța, punând în discuția părții/părților această chestiune, dă calificarea juridică a actelor și faptelor invocate.

▪ Dacă reclamantul a indicat temeiul juridic al cererii sau pârâtul a calificat din punct de vedere juridic actele/faptele invocate pe cale de apărare, instanța, apreciind că aceste calificări sunt inexacte, poate, în consonanță cu voința părții, să stabilească calificarea juridică exactă.

▪ Dacă partea indică o calificare juridică ce nu este una adecvată în raport cu scopul urmărit de aceasta prin formularea cererii/invocarea apărării sau îi dă o altă denumire decât cea corectă, instanța, în măsura în care partea nu se opune, va restabili calificarea juridică adecvată sau va restabili denumirea corectă din punct de vedere juridic.

▪ Aceste demersuri ale instanței ce exprimă valențe ale rolului său în procesul civil sunt destinate să asigure o conformitate deplină între sfera chestiunilor de drept deduse judecății și voința (disponibilitatea) procesuală a părții care invocă actele/faptele în raport cu care se stabilește calificarea juridică.

▪ „Excepția” instituită de art. 22 alin. (5) C. proc. civ. este în sensul că partea care invocă actele sau faptele deduse judecății este titulara prerogativei de calificare juridică a acestora și a opțiunii în alegerea căii procesuale promovate pentru protecția dreptului subiectiv sau a situației juridice invocate.

▪ Alin. (5) al art. 22 C. proc. civ. constituie o prevedere care circumscrie limitele în care funcționează regula statornicită prin alin. (4). Cu alte cuvinte, instanța dă sau restabilește calificarea juridică (și denumirea exactă) a actelor/faptelor doar în măsura în care aceasta concordă cu voința și disponibilitatea (acordul) părții care le-a invocat și doar în măsura în care titlarul cererii/apărării nu își exprimă expres voința pentru o altă calificare.

Instanța nu poate trece peste voința univocă/clară a părții în activitatea de (re)calificare.

Art. 22 alin. (5) C. proc. civ. trebuie interpretat doar în sensul că, dacă partea care deduce judecății anumite acte sau fapte își manifestă expres, neechivoc și în deplină cunoștință de cauză opțiunea pentru o anumită calificare juridică ori pentru o anumită categorie juridică a elementelor de fapt invocate, instanța nu poate încălca atributul disponibilității părții de a configura limitele procesului sub acest aspect. „Sancțiunea” pentru modul în care partea optează pentru un anumit temei juridic (inexact/greșit) al faptelor alegate nu poate consta în suprimarea disponibilității acesteia (prin schimbarea temeiului juridic pentru care s-a optat), ci în soluții specifice prevăzute de legea procesuală (i.e, inadmisibilitatea, respingerea pentru autoritate de lucru judecat, netemeinicia etc.).

▪ Pentru stabilirea unei anumite calificări (denumiri) juridice a actelor și faptelor invocate de către una dintre părți nu este necesar acordul celorlalte părți cu interese contrare sau străine celor ale titularului cererii sau apărării.

Deși nu este exclus ca partea care a alegat faptele/actele să își manifeste disponibilitatea pentru un anumit temei juridic sub forma unui acord realizat cu partea adversă, în realitate, ceea ce are relevanță este disponibilitatea părții înseși care a formulat cererea sau a invocat apărarea, disponibilitate regăsită în acordul concursual respectiv.

▪ Determinarea voinței (disponibilității) reale a părții cu privire la calificarea juridică exactă (consonantă cu voința procesuală a acesteia) se realizează, conform art. 22 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ., tocmai prin punerea în discuția părții/părților a acestor împrejurări de drept. De altfel, aceasta este și rațiunea prevederii exprese a exigenței privind punerea în discuție a acestei chestiuni, și anume identificarea și circumscrierea exactă a disponibilității titularului cererii/apărării.

---