Răspunderea penală pentru crime internaționale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În acest sens, o persoană, un grup de persoane sau o entitate oarecare pot fi asimilate organelor statului în scopul atragerii răspunderii internaționale „chiar dacă o asemenea calificare nu rezultă din dreptul intern, atunci când aceste persoane au acționat în deplină dependență de stat, fiind un instrument al acestuia”^[18]. În caz contrar, în scopul eludării mecanismului de tragere la răspundere penală, statul ar acționa prin intermediul unor persoane sau entități a căror autonomie ar fi o ficțiune.

Este suficient, așadar, pentru antrenarea răspunderii internaționale, ca un grup de persoane sau o entitate, chiar dacă nu dețin o putere de iure în stat, să fi acționat sub controlul sau la inițiativa statului. Prin urmare, nu suveranitatea, ci puterea publică conferită de stat prin susținerea acestor entități permite extinderea răspunderii internaționale.

3. Poate răspunde persoana juridică pentru crime internaționale?

O altă întrebare, raportat la subiecții activi ai crimelor internaționale, este dacă se impune reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice în fața Curții Penale Internaționale.

În Preambulul Statutului de la Roma al Curții Penale Internaționale, crimele internaționale sunt definite ca fiind crime care „amenință pacea, securitatea și bunăstarea lumii” și care rănesc grav conștiința umană.

Instituirea unei jurisdicții penale internaționale permanente este justificată în Preambulul Statutului ca fiind necesară pentru „a pune capăt impunității autorilor acestor crime” care aduc atingere umanității. De altfel, înființarea tribunalelor penale ad-hoc prin Rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU reprezintă dovada explicită a voinței politice a Națiunilor Unite de a-i identifica și de a-i trage la răspundere pe cei care se fac vinovați de comiterea crimelor internaționale^[19].

Odată cu înființarea tribunalelor penale internaționale, individul a fost scos de sub tutela statului, devenind destinatarul normelor juridice internaționale. Principiul răspunderii penale internaționale a persoanei fizice a fost recunoscut la nivel cutumiar de toate tribunalele penale internaționale ad-hoc și prevăzut expres în cuprinsul Statutului Curții Penale Internaționale^[20].

În ciuda faptului că istoria a subliniat rolul persoanelor juridice în comiterea crimelor internaționale judecate de către tribunalele penale internaționale^[21], răspunderea persoanei juridice a fost recunoscută ca principiu general doar la nivel doctrinar^[22]. Răspunderea persoanelor juridice a fost inclusă în proiectul de Statut al Curții Penale Internaționale, însă reglementarea nu a primit votul final al statelor părți^[23].

În ciuda pletorei de tratate, convenții și jurisprudență în materie, există o discrepanță notabilă între voința exprimată de a răspunde exigențelor profunde ale umanității prin sancționarea tuturor autorilor crimelor internaționale și reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice și a statului în dreptul internațional.

Prin înființarea jurisdicțiilor internaționale, li s-a recunoscut acestora un drept de ingerință în problemele statelor. Această schimbare în natura suveranității statului a fost permisă doar în modalitatea sancționării persoanelor fizice.

Mare parte din faptele judecate de tribunalele penale internaționale până în prezent au fost săvârșite de persoane juridice care au acționat la inițiativa sau cu acordul statului.

Având în vedere aceste antecedente, au fost exprimate opinii conform cărora, pentru apărarea și menținerea păcii și securității internaționale, se impune sancționarea celor care comit crime internaționale, indiferent că este vorba despre persoane fizice sau juridice.

Profesorul Vespasian V. Pella, cunoscut pentru rolul său în susținerea unei justiții penale internaționale, a afirmat încă din anul 1920, în lucrarea sa, L’esprit de corps et les problèmes de la responsabilité pénale, teza personalității reale, conform căreia „trebuie să se recunoască persoanelor juridice, din cauza intereselor pe care le reprezintă sau chiar a voinței cu care sunt dotate, o individualitate separată de cea a propriilor membri”. Această teză a fost reafirmată apoi și în alte lucrări, precum La guerre-crime et les criminels de guerre^[24].

Conform art. 25 alin. (1) din Statutul Curții Penale Internaționale, „Curtea este competentă în privința persoanelor fizice în baza prezentului Statut”. La alin. (2) al aceluiași articol, Statutul se referă la orice persoană care comite o infracțiune aflată în jurisdicția Curții.

Dreptul penal internațional nu exclude explicit răspunderea persoanei juridice, însă dispozițiile Statutelor tribunalelor penale internaționale au prevăzut că doar persoanele fizice pot fi judecate de către tribunalele penale internaționale. Iată că excluderea persoanei juridice este mai degrabă „o consecință a unor norme de procedură decât a aplicării dreptului penal internațional”^[25].

Curtea Penală Internațională are o competență complementară instanțelor penale naționale. Conform art. 17 alin. (1) din Statut, Curtea nu poate judeca o faptă atunci când „cauza face obiectul unei anchete sau urmăriri din partea unui stat având competență în speță” sau „cauza a făcut obiectul unei anchete din partea statului având competență în speță”, decât dacă statul „a decis să nu urmărească persoana în cauză, nu are voința sau se află în incapacitate reală de a duce la bun sfârșit ancheta ori urmărirea”. În această situație, dacă Curtea Penală poate cere statelor să se desesizeze cu privire la persoanele care se află sub jurisdicția lor și să judece crimele internaționale comise de către acestea, de ce nu ar putea să judece, pentru aceleași fapte, și persoanele juridice implicate, atât timp cât majoritatea statelor semnatare reglementează răspunderea persoanei juridice? În caz contrar, în ceea ce privește persoanele juridice, competența instanțelor naționale nu este una prioritară, ci singulară, iar principiul complementarității, prevăzut în Statut, ar fi lipsit de eficiență. Competența exclusivă a instanțelor naționale în cazul persoanelor juridice ar fi de natură a pune în pericol ceea ce Curtea Penală a înțeles să reglementeze, respectiv tragerea la răspundere pentru infracțiuni internaționale, atunci când un stat „nu are voință” sau „se află în incapacitate reală” să tragă la răspundere o persoană. Acest fapt ar permite unui stat să acționeze prin intermediul unor entități, fie ele societăți comerciale sau grupări paramilitare.

Având în vedere evoluția politicii penale, de la o răspundere a persoanei fizice spre răspunderea persoanei juridice, în mai toate legislațiile penale naționale, aceleași considerente ar justifica și instituirea unei răspunderi penale a persoanei juridice în fața Curții Penale Internaționale, având aceeași rațiune de a completa voința statului care este inactiv sau incapabil să acționeze pentru tragerea la răspundere a entităților din aria sa de competență.

Totuși, în contextul actual, fără o intervenție legislativă, acest lucru nu este posibil, întrucât nu există sancțiuni specifice persoanei juridice în dreptul penal internațional, iar principiul legalității pedepsei ar bloca orice demers, nefiind practic posibil să fie preluate sancțiuni specifice persoanelor fizice din legislația internațională și nici vreo sancțiune din dreptul intern al unui stat semnatar.

Instituirea răspunderii persoanei juridice este necesară și pentru a se oferi un răspuns coerent față de infracțiunile internaționale, evitându-se, astfel, discrepanțele de tratament juridic care ar putea să apară în situația în care persoana fizică ar fi trasă la răspundere de către Curtea Penală Internațională, iar persoana juridică de către stat. Judecarea de către instanțe diferite a aceleiași fapte ar da naștere nu doar unor incoerențe de ordin sancționator, ci și unor discrepanțe sub aspectul stabilirii faptelor culpabile, ceea ce ar trebui evitat.

Teoretic, este aproape imposibil să stabilești o răspundere individuală pentru o crimă de genocid sau pentru crime împotriva umanității, fără a te pronunța asupra răspunderii statului sau a unei organizații. Sintagma „atac împotriva populației civile”, din conținutul definiției crimelor împotriva umanității, este explicată în cuprinsul art. 7 pct. 3 din Elementele crimelor ca fiind un atac „ca urmare a unei politici a unui stat sau a unei organizații ce are ca scop acel atac”.

Analizând definițiile crimelor internaționale, identificăm atât o legătură obiectivă, cât și una subiectivă între activitatea persoanelor fizice și cea a persoanelor juridice. Atacul este o proiecție a voinței unei persoane juridice, proiecție ce este conștientizată de persoanele fizice care participă direct la acțiunile împotriva populației civile.

Pe de o parte, răspunderea internațională a statului, în lipsa unei răspunderi penale a entităților care se fac vinovate de comiterea de crime internaționale, ar fi de natură a exonera de pedeapsă anumite entități cu rol covârșitor în comiterea infracțiunilor.

Pe de altă parte, răspunderea exclusivă a statului ar fi de natură a stigmatiza întregul popor pentru faptele unor persoane fizice sau juridice, crimele fiind percepute ca proiecția întregii populații, a unei întregi etnii, ceea ce nu ar aplana pe viitor conflictele, ci, din contră, le-ar stimula.

Judecarea doar a unei persoane fizice ca fiind răspunzătoare pentru activitatea unei entități, a unei colectivități, ar transforma acea persoană în „victimă expiatoare abandonată colectiv odată ce și-a pierdut utilitatea istorică în scopul de a continua tranziția”^[26].

4. Sistemul sancționator în dreptul penal internațional

Doctrina de drept penal internațional a fost mai mult centrată pe conceptualizarea formelor normative ale infracțiunilor internaționale și a condițiilor procesuale în care acestea pot fi imputate făptuitorilor decât pe conceptualizarea funcțiilor pedepsei și a regimului sancționator al acestor infracțiuni.

Prin Statutele tribunalelor penale internaționale se instituie pentru prima dată posibilitatea aplicării unei pedepse de o autoritate suprastatală, nesupusă controlului celorlalte puteri ale statului.

Contextul social-politic în care sunt săvârșite infracțiunile internaționale, care reclamă intervenția unei jurisdicții internaționale, justifică aplicarea unei pedepse din alte rațiuni decât cele urmărite în dreptul penal național.

Sistemele sancționatorii naționale sunt, în general, în dreptul penal contemporan, axate pe funcția^[27] de recuperare și integrare socială a celui condamnat.

Aplicarea unei pedepse pentru comiterea unei infracțiuni internaționale se justifică mai degrabă prin ideea de justiție socială și necesitatea de restaurare a ordinii și păcii sociale decât prin cea de reconciliere socială^[28]. De aceea, pedeapsa are un caracter eminamente retributiv, raportându-se, în primul rând, la gravitatea infracțiunii (malum passionis propter malum actionis) și doar în mod secundar se are în vedere reintegrarea socială a făptuitorului.

Statutele tribunalelor penale internaționale nu au prevăzut un sistem articulat al pedepselor, cu limite maxime și minime ori criterii de individualizare a pedepselor, această operațiune fiind lăsată la aprecierea judecătorilor, de unde derivă o marjă apreciabilă de arbitrarietate în stabilirea pedepselor^[29].

4.1. Pedepsele în jurisprudența tribunalelor penale internaționale ad-hoc

În Statutul Tribunalului de la Nürnberg, referirile la pedeapsă sunt sumare, prevederile art. 27 îndrituind Tribunalul ca, în cazul în care este convins de vinovăția celui acuzat, să îi aplice acestuia pedeapsa cu moartea sau orice altă pedeapsă pe care o consideră justă^[30], fără a exista posibilitatea revizuirii acesteia.

Sentințele s-au executat la ordinul Comisiei Aliate de Control, care avea dreptul să reducă sau să modifice pedepsele, fără a putea totuși să le agraveze.