Răspunderea penală pentru crime internaționale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Răspunderea persoanei fizice pentru crime internaționale^[1]

Dreptul penal internațional a fost, cu precădere, un drept al statelor. Drept urmare, acesta atribuia doar statelor drepturi și obligații, individul nefiind decât un instrument al unei crime comise de către stat. Astfel, după cum se arată în cuprinsul art. 3 din Convenția de la Haga din anul 1907, „partea beligerantă va fi răspunzătoare pentru toate actele săvârșite de persoane care fac parte din forța ei armată”^[2]. De altfel, chiar și după Primul Război Mondial, statele au fost reticente în a accepta știrbirea suveranității prin limitarea dreptului de a recurge la război.

Suveranitatea statului, percepută ca fiind un drept ce nu poate fi restricționat, este „însăși negația dreptului internațional^[3].

Inițial, s-a conturat ideea că pot fi trași la răspundere soldații și oficialii inamici. Ulterior, cu precădere după al Doilea Război Mondial, au fost incluse în categoria potențialilor responsabili și persoanele din sfera politico-civilă, atunci când intervenția acestora a vizat propriii cetățeni.

Treptat, asistăm la o redimensionare a ideii de răspundere a persoanei fizice în dreptul internațional. Sancțiunile de drept internațional, în analogie cu modelele naționale, vor fi aplicate persoanei fizice, de cele mai multe ori pentru o conduită generată și imputabilă statului.

Sancționarea unor persoane fizice de către o instituție supranațională nu a putut fi acceptată cu ușurință, întrucât, în mod cert, aceasta aducea atingere suveranității unui stat, iar „justiția putea fi un factor destabilizator în procesul de restabilire a păcii”^[4]. Răspunderea persoanei fizice în dreptul internațional a fost oarecum sabotată de către dificultatea tragerii la răspundere a persoanelor cu funcții de decizie într-un stat și care, de altfel, se bucură de imunitate.

Răspunderea persoanelor fizice în dreptul internațional a fost practic consacrată prin adoptarea Statutelor tribunalelor penale ad-hoc. Recunoașterea acestei forme de răspundere a fost apreciată ca fiind o adevărată mișcare de rotație a dreptului internațional, având în vedere abandonul mecanismelor tradiționale ale răspunderii în dreptul internațional. Individul a fost astfel scos de sub tutela statului, devenind destinatarul normelor juridice internaționale.

Principiul răspunderii penale individuale a fost recunoscut de către toate tribunalele ad-hoc^[5], începând cu Tribunalele militare de la Nürnberg și Tokyo. Art. 6 din Carta Tribunalului militar de la Nürnberg prevedea expres competența Tribunalului în privința celor care, „acționând în interesul țărilor Axei Europene, fie ca persoane fizice, fie ca membri ai organizațiilor, au comis infracțiuni…”^[6].

Ulterior, principiul răspunderii penale individuale a fost reafirmat prin adoptarea Principiilor dreptului internațional recunoscute de Carta și judecata Tribunalului de la Nürnberg, conform cărora „orice persoană care comite un act ce constituie o crimă conform dreptului internațional este responsabilă pentru aceasta și pasibilă de a fi trasă la răspundere”^[7].

Întrucât indivizii, titulari ai unei puteri de decizie și control, nu puteau fi exonerați de răspundere, în practica Tribunalelor militare de la Nürnberg și Tokyo s-a recunoscut și aplicat principiul răspunderii superiorului pentru fapta subordonaților. Ulterior, acest principiu complementar al răspunderii penale pentru fapta proprie a fost codificat în Statutele Tribunalelor penale internaționale pentru fosta Iugoslavie și Ruanda.

Curtea Penală Internațională recunoaște, de asemenea, alături de alte principii generale ale dreptului internațional, principiul răspunderii penale individuale. Conform art. 25 alin. (1) și (2) din Statut, „Curtea este competentă în privința persoanelor fizice. Oricine comite o crimă ce ține de competența Curții este individual responsabil și poate fi pedepsit conform Statutului”.

Remarcăm faptul că, atât în cazul tribunalelor ad-hoc, cât și în cazul Curții Penale Internaționale, pentru stabilirea responsabilității penale a indivizilor care au comis infracțiuni, este lipsit de relevanță dacă tipologia incriminărilor internaționale are sau nu rezonanță în legislațiile interne ale statelor.

Este de menționat faptul că atât Curtea Penală Internațională, cât și tribunalele ad-hoc au fost înființate pentru a judeca marii criminali, și nu autorii fizici ai crimelor internaționale, respectiv persoanele care planifică, organizează sau care au o contribuție semnificativă la comiterea crimelor internaționale, deși excluderea sau circumscrierea unei anumite categorii de autori nu a fost reglementată expres.

Conform art. 25 alin. (3) din Statutul Curții Penale Internaționale, există trei categorii de autori: cei care comit crima individual, cei care comit crima împreună cu o altă persoană și cei care comit crima prin intermediul unei alte persoane, ordonând, solicitând sau încurajând comiterea crimei, respectiv cei care dețin „control over the crime”^[8].

Teoretic, aceste calități pot fi însușite de orice persoană care participă la comiterea unei infracțiuni, fie soldat sau persoană cu funcție de decizie în aparatul de stat. Cu titlu de excepție, Statutul Curții Penale Internaționale a prevăzut că, în cazul crimei de agresiune, autorul poate fi doar „o persoană în măsură să controleze efectiv sau să dirijeze acțiunea politică sau militară a unui stat”.

Cu toate că dreptul penal internațional a recunoscut rolul persoanelor juridice în comiterea infracțiunilor internaționale, răspunderea acestora nu a fost prevăzută explicit de niciun tribunal penal internațional. Tribunalul penal de la Nürnberg a fost singurul tribunal penal internațional care a avansat conceptul de „răspundere penală a unor organizații”, definindu-le pe acestea din urmă ca fiind criminale^[9]. Identificarea, respectiv numirea unor organizații ca fiind criminale a avut ca finalitate tragerea la răspundere de către instanțele naționale a persoanelor care vor susține pe viitor o astfel de organizație.

Celelalte tribunale penale internaționale ad-hoc nu au mai pus în discuție răspunderea penală a unor organizații sau persoane juridice.

În lipsa unei reglementări exprese, judecătorii Tribunalului pentru fosta Iugoslavie au conceput o formă de participație denumită joint criminal enterprise, în scopul justificării răspunderii individuale a autorilor morali pentru o infracțiune colectivă. S-a încercat, astfel, sancționarea persoanelor juridice care acordă „asistență neutră”^[10], cu titlu profesional, unor persoane fizice pentru comiterea crimelor internaționale.

Curtea Penală Internațională nu a împărtășit această opinie, apreciind că este vorba de o abordare subiectivă, ce evidențiază starea de spirit a autorului, motiv pentru care a preferat o abordare obiectivă a contribuției la comiterea crimei, accentuând rolul celor care, deși nu participă fizic la infracțiune, dețin control over the crime^[11].

Remarcăm, de asemenea, faptul că multe dintre crimele internaționale sancționate de către tribunalele penale internaționale au fost consecința politicii unui stat, dar, cu toate acestea, răspunderea penală a unui stat nu a fost prevăzută ­în niciun Statut.

Răspunderea penală a unei persoane juridice, precum și răspunderea penală a unui stat pentru crime internaționale rămân, în acest context, doar un deziderat al doctrinei, drept care eficiența dreptului penal internațional este fragmentată.

2. Răspunderea statului pentru crime internaționale

De-a lungul anilor s-a formulat, evident, întrebarea dacă răspunderea persoanei fizice pentru crime internaționale este susceptibilă să o absoarbă pe cea a statului, ca subiect de drept internațional, respectiv dacă cele două forme de răspundere, respectiv cea penală individuală și cea internațională a statului, pot coexista.

Am fi tentați să afirmăm că, odată cu înființarea tribunalelor penale ad-hoc, precum și a Curții Penale Internaționale, respectiv odată cu definirea infracțiunilor internaționale, răspunderea persoanei fizice a fost consacrată în dreptul internațional și că răspunderea statului este, dintr-un anumit punct de vedere, exclusă pentru crimele internaționale.

Iată însă că, după Decizia Curții Internaționale de Justiție din anul 2007 în cauza Bosnia și Herțegovina împotriva Serbiei și a Muntenegrului^[12], suntem în poziția de a recunoaște o dublă răspundere, atunci când sunt încălcate prevederile Convenției privind genocidul din anul 1948.

În hotărârea din 2007 în cauza Bosnia și Herțegovina împotriva Serbiei și a Muntenegrului, Curtea Internațională de Justiție a răspuns la întrebarea de mai sus, arătând că încălcarea dispozițiilor Convenției privind genocidul^[13] poate atrage, în același timp sau la intervale diferite de timp, atât răspunderea penală individuală, cât și răspunderea statului^[14].

Răspunderea penală a persoanei fizice va fi constatată de către Curtea Penală Internațională^[15], iar răspunderea internațională a statului – de către Curtea Internațională de Justiție.

În cauza amintită, Curtea Internațională de Justiție a statuat în sensul că Serbia nu a comis infracțiunea de genocid prin intermediul persoanelor sau organelor care îi angajează răspunderea conform dreptului internațional cutumiar, deoarece nu a avut un control asupra persoanelor implicate în masacrul de la Srebrenica (Republika Srpska), nu a participat la o înțelegere privind comiterea infracțiunii de genocid, nu a instigat și nu a fost complice la această crimă, motiv pentru care Curtea a respins cererea de despăgubiri.

Curtea Internațională de Justiție a considerat însă că Serbia a încălcat obligația de prevenire a genocidului prevăzută în art. III lit. e) din Convenția pentru prevenirea și reprimarea crimei de genocid, precum și obligația de a-l transfera pe Ratko Mladić Tribunalului penal internațional pentru fosta Iugoslavie, solicitând Serbiei să ia imediat măsuri efective de respectare a obligațiilor asumate. Curtea face, așadar, distincție între răspunderea pentru comiterea infracțiunii de genocid și răspunderea pentru încălcarea obligației de prevenire a genocidului.

Admițând răspunderea internațională a statului, s-a formulat, în mod evident, întrebarea dacă pentru antrenarea răspunderii internaționale a statului pentru faptele persoanelor sau entităților care au comis crime internaționale în numele său se impune ca acestea să aibă calitatea de organe de iure ale statului.

Conform dispozițiilor art. 4-5 din Proiectul Comisiei de drept internațional a Națiunilor Unite privind răspunderea statului pentru fapte internaționale ilicite, acțiunile organelor statului pot fi atribuite statului atunci când acestea exercită funcții legislative, executive, judiciare ori sunt „abilitate de către stat să exercite prerogative de putere publică”^[16].

Curtea Internațională de Justiție arată că este posibilă antrenarea răspunderii unui stat pentru infracțiunea de genocid „atunci când fapta a fost comisă de către o persoană sau de către un organ, dacă faptele acestora pot fi atribuite statului în virtutea încălcării de către stat a obligației de a sancționa acele fapte”^[17].