Onorarii de succes. Pactul de quota litis

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Țări în care pactul de quota litis este interzis^[1]

1. Spania: Temeiul perceperii onorariilor nu este prevăzut de lege, însă există recomandări ale fiecărui barou privind nivelul minim la care să se fixeze onorariile. Nivelul onorariilor depinde de tipul și complexitatea serviciilor prestate. Partea care a căzut în pretenții, în general, trebuie să plătească părții adverse cheltuieli de judecată prevăzute de lege sau stabilite de instanțe, care se regăsesc în recomandările prevăzute de fiecare barou la nivel local. În cazul litigiilor, regula este ca fixarea onorariului să depindă de complexitatea cauzei, în timp ce în cazul consultanței acordată pentru probleme nelitigioase sunt fixate onorarii orare, mai ales de către marile societăți. În Spania, libertatea competiției ca principiu european fundamental a dus la încercarea eliminării recomandărilor privind onorariile, pentru a crea cu adevărat o piață liberă.

Articolul 56 1(2) din Statutul Avocaților din Spania^[2] interzice onorariile de succes. Prin urmare, al șaptelea principiu din Codul Deontologic Spaniol definește cerințele etice referitoare la onorarii, care în esență se referă la:

− onorariile sunt privite ca drepturi și obligații pentru păstrarea demnității profesiei și pentru evitarea concurenței neloiale;

− moderație în stabilirea onorariilor pentru evitarea abuzurilor și exceselor;

− loialitate și transparență în folosirea fondurilor date în baza unui contract între avocat și client și în buna manageriere a acestora, precum și în executarea obligațiilor reciproce;

− independența, care se poate eroda atunci când avocatul își urmărește propriile interese, iar nu pe cele ale clientului.

2. Germania^[3] și Italia: Acestea sunt printre țările din Europa de Vest cu cele mai stricte reguli în ceea ce privește calcularea onorariilor de către avocați atât în general, cât și în ceea ce privește pactul de quota litis. Onorariile sunt în general controlate prin reglementarea unor onorarii minimale, motivul fiind acela că în aceste state rolul avocatului este considerat a fi parte doar a sistemului judiciar, iar nu a lumii de afaceri. Viziunea este că un avocat practică dreptul, fără a fi considerată o afacere, astfel că este permis controlul onorariilor pentru a preîntâmpina cazurile în care avocații ar fi în competiție pentru a obține onorarii.

II. Țări cu restricții moderate privind pactul de quota litis

1. Franța: Principiile referitoare la onorarii sunt prevăzute în Statut^[4]. Cu excepția onorariilor privind actele de postulare și de procedură, toate celelalte onorarii pot fi negociate liber între avocat și client. În absența unui acord între avocat și client, onorariile sunt determinate în funcție de elementele clasice cum ar fi valoarea și complexitatea cauzei. Este o practică des întâlnită ca onorariile să fie fixe sau orare. Orice onorariu stabilit exclusiv în funcție de soluția pronunțată de instanță este interzis de Statut [Art. 10 alin. (3) L.31/12/71]^[5].

2. Danemarca, Portugalia, Suedia, Olanda^[6]: În aceste state, nu există onorarii minimale sau categorii de onorarii impuse de statute. De asemenea, luarea în considerare, la stabilirea onorariului, a soluției pronunțate în litigiu nu este întru totul interzisă, în sensul că o sumă fixă sau un procent ca bonus este permis. Totuși, orice înțelegere de tipul „nu se câștigă= nu se plătește onorariul” („no win, no fee”), rămâne interzisă, în principiu datorită faptului că avocatul ar trebui să fie răsplătit pentru munca pe care o prestează, iar acesta nu își poate exercita profesia, fără a fi remunerate în vreun fel pentru munca sa. Aceasta este o măsură luată pentru a proteja avocații, recunoscând totodată că luarea în calcul a soluției ce va fi pronunțată, poate fi uneori atât în interesul clientului, cât și al avocatului.

3. Croația și Slovenia^[7]: În aceste state, există dispoziții exprese în Legea profesiei de avocat și în reglementările barourilor care permit onorariile care depind exclusiv de soluția pronunțată, însă acestea trebuie să fie în acord cu rata tarifară. Astfel, limita maximă a procentului care poate fi astfel stabilită prin rata tarifară. Contractele de asistență care conțin astfel de prevederi sunt valide doar dacă sunt încheiate în scris. De asemenea, în cazul litigiilor privind dreptul de proprietate, se poate stabili ca în loc de onorariul obișnuit pe care ar trebui să-l încaseze avocatul, acesta poate solicita maxim 15% din suma obținută de clientul său în litigiu^[8].

III. Țările în care este permis „pactum de quota litis”

Canada, Anglia și Țara Galilor, Republica Cehă. În aceste țări, acordurile de tipul „fără câștig, fără taxe” sunt permise, dar fixarea bonusului pe baza unei cote din încasări nu este permisă, în special în cazul în care un astfel de bonus este exprimat ca procent din daune. Adică, dacă procesul este câștigat, onorariul avocatului poate fi majorat, dar în niciun caz acest lucru nu se poate baza pe o parte din rezultatul judiciar^[9].

În plus, în unele țări precum Anglia și Țara Galilor, aceste aranjamente sunt limitate la anumite cazuri care sunt considerate adecvate, cum ar fi acțiuni de vătămare corporală. Acest lucru se datorează faptului că s-a considerat că există lacune în sistemul judiciar, ceea ce face imposibil ca anumite sectoare ale publicului, în special cei cu venituri medii, să aibă acces la justiție fără o modificare a sistemului de taxe.

De exemplu, Anglia și Țara Galilor^[10]. În Anglia și Țara Galilor nu există statuturi sau baremuri fixe pentru determinarea onorariilor avocaților. Onorariile avocaților rezultă din contractual cu clientul și se bazează, de obicei, pe o anumită sumă de bani plătită pe oră (deși comisioanele fixe au devenit regula pentru cauzele mai simple) determinată de valoarea și complexitatea cazului, experiența avocatului și de alți factori precum tipul de muncă și zona geografică în care se lucrează. Un onorariu dintr-un contract bazat exclusiv pe un procent din rezultatul unui caz este interzis, însă din Ordinul 1995 privind acordurile de onorarii condiționate, un onorariu bazat pe succesul într-un anumit caz poate fi permis în anumite tipuri de cazuri. Un astfel de onorariu condiționat este un acord prin care plata onorariului avocatului este, de regulă convenită având la bază sintagma „fără câștig, fără taxă”. Cu alte cuvinte, dacă avocatul nu câștigă cazul, clientul nu trebuie să plătească nimic avocatului^[11].

În prezent, guvernul britanic intenționează să înlocuiască în totalitate asistența juridică civilă cu acest tip de acorduri ,,fără câștig, fără taxe”. Problema pentru clientul care pierde în această situație este că, deși poate nu trebuie să plătească niciun onorariu avocatului propriu, este posibil să trebuiască să plătească onorariul avocatului adversarului. Guvernul consideră că piața asigurărilor va oferi o acoperire adecvată, dar cu toate acestea există preocupări puternice legate nu numai de cei care profesează, dar și de cei care apelează la acest serviciu. Preocuparea lor este că schimbarea este prea rapidă și că, în cazuri complexe, avocații nu vor fi dispuși să plătească costurile investigării unui caz care sunt necesare pentru a susține și câștiga respectivul caz. Unii cred că evaluarea riscului va fi cea mai esențială abilitate a avocatului, iar Guvernul s-a bazat pe un „acord dintre avocat și clientul său încheiat înainte de finalizarea procesului în virtutea căruia clientul se angajează să plătească avocatului său o parte din sumă, indiferent dacă acesta este reprezentat printr-un contract cu onorariu fix sau plata onorariului se face cu anumite bunuri rezultate din câștigarea procesului”.

În general, în Europa^[12], pactum de quota litis în forma sa pură, este văzut ca o încurajare inutilă a litigiilor excesiv de zeloase și speculative și poate crea un conflict de interese între avocat și client (de exemplu, când este avută în vedere soluționarea unui caz). În consecință, acestea sunt interzise de către Cod: „Un avocat nu are dreptul să facă un pactum de quota litis” (Art. 3.3.1.)^[13].

Toate activitățile avocaților desfășurate într-un stat membru sunt supuse reglementărilor interne, în timp ce activitatea transfrontalieră, astfel cum este definită de articolul 1.5 din Codul CCBE (Consiliul Barourilor și al Societăților de Drept din Europa), este subiect pentru regulile din Cod. Cu toate acestea, atunci când un avocat desfășoară activități care se încadrează în art. 1.5, iar propriile reglementări naționale sunt incompatibile cu Codul, art. 1.3.2. din Cod, prevede că avocații sunt obligați să respecte regulile baroului din care fac parte numai în măsura în care aceste reguli sunt în concordanță cu Codul^[14].