Nesocotirea normelor procedurale. Declinarea competenței de soluționare a recursului (NCPC, Constituția României, L. nr. 2/2013)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SC II) nr. 2702/2018

NCPC: art. 97 pct. 1, art. 122, art. 483 alin. (3) și (4); Constituția României: art. 126 alin. (2); L. nr. 2/2013: art. XVIII alin. (2)

Hotărârea de declinare a competenței nu poate realiza o legală învestire a instanței supreme, temeiurile juridice la care se face referire nejustificând competența materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursului într-o cauză având ca obiect revendicarea și contravaloarea fructelor percepute de pe acest teren, soluționată în primă instanță de judecătorie și în apel de tribunal.

Astfel, dispozițiile art. 97 pct. 1 C. proc. civ., care stabilesc competența Înaltei Curți ca instanță de recurs, statuează expres că este vorba despre „hotărârile curților de apel sau alte hotărâri prevăzute de lege”, care pot face obiectul unui astfel de control în fața instanței supreme.

Or, în speță, obiectul recursului nu se circumscrie celor două ipoteze ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ., nefiind vorba nici de o hotărâre a curții de apel și nici de o altă hotărâre, într-o materie anume prevăzută de lege, pentru a fi dedusă judecății recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție.

Dispoziția procedurală menționată nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor ci dimpotrivă, folosește două criterii ale circumscrierii acestei competențe-unul care vizează ierarhia instanțelor de judecată în sistemul judiciar românesc (hotărârile curților de apel) și celălalt indicația expresă a legii („cazurile anume prevăzute de lege”).

Aceste două criterii utilizate de legiuitor exclud ideea unei competențe de drept comun, posibilă doar în situația în care norma nu ar circumscrie în mod specific domeniul ei de aplicare.

O interpretare în sens contrar a dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa cum procedează curtea de apel, înseamnă nesocotirea conținutului expres al normei și extinderea nepermisă a sferei ei de aplicare, ajungându-se astfel la crearea unei reguli noi de competență, prin adăugarea la lege și încălcarea regulilor procedurale (conform art. 122 C. proc. civ. „reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod”, iar potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, competența instanțelor este prevăzută numai prin lege).

Nici dispozițiile art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. la care face referire curtea de apel nu sunt de natură să demonstreze o plenitudine de competență în materia recursurilor pentru instanța supremă.

Potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. „recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile”.

Așadar, norma procedurală menționată are ca obiect de reglementare natura și scopul recursului, cale extraordinară de atac în cadrul căreia se realizează controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă în recurs, el se determină cu observarea normei de competență înscrisă în art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în termenii menționați anterior.

De asemenea, dispoziția din alin. (4) al art. 483 C. proc. civ. face referire la faptul că și celelalte instanțe, atunci când judecă în recurs, realizează același tip de control de legalitate.

Nici referirea la considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 369/2017 nu este aptă să demonstreze competența de drept comun a instanței supreme în materia recursului.

Hotărârea instanței de contencios constituțional nu a avut ca obiect de analiză vreo normă de competență a cărei neconstituționalitate să o fi constatat.

Obiectul controlului de constituționalitate l-a reprezentat sintagma „precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv” din conținutul art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel încât analiza și considerentele justificative ale soluției adoptate s-au circumscris problemei admisibilității recursurilor împotriva unor hotărâri excluse de la posibilitatea exercitării acestei căi de atac pe criteriul valoric.

Pentru toate aceste considerente, se constată că dezînvestirea curții de apel s-a făcut în mod eronat, cu nesocotirea normelor procedurale menționate anterior.

În consecință, judecata recursului va fi declinată la Curtea de Apel Târgu Mureș, căreia îi revine competența de soluționare, ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

Sursa informației: www.scj.ro.