Înscrisul pe suport informatic

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Un prim considerent este reprezentat de faptul că legea specială distinge între semnătura electronică simplă și cea extinsă. De asemenea, instanța menționează că adresa de e‑mail reprezintă o semnătură electronică simplă. Alt aspect precizat este faptul că există raporturi juridice încheiate prin mijloace electronice fără a fi necesară atașarea unei semnături electronice extinse, chiar dacă nu există o practică judiciară semnificativă. Instanța supremă consideră că ar fi golite de conținut prevederile legale procedurale referitoare la înscrisurile pe suport electronic, privind posibilitatea comunicării prin telex, fax sau poștă electronică, în situația refuzului recunoașterii unor raporturi juridice pentru lipsa semnăturii electronice extinse. În cadrul altui considerent este specificat faptul că o comunicare a unui înscris pe suport informatic este eficientă juridic în condițiile art. 283 C. pr. civ, care instituie o prezumție de validitate, dacă există garanțiile precizate în cadrul prevederii. În cazul în care această prezumție nu este răsturnată, documentul constituie instrument probator cu respectarea condițiilor enunțate în art. 282 C. pr. civ, respectiv să fie inteligibil și să prezinte garanții suficient de serioase pentru a face deplină credință în privința conținutului său și a identității persoanei de la care emană. Ultimul aspect evidențiat de instanța supremă este reprezentat de lipsa necesității unei semnături electronice, având în vedere faptul că manifestarea de voință a angajatorului nu este materializată în format electronic, ci în formă clasică (pe suport de hârtie), documentul PDF reprezentând doar o copie a documentului emis olograf.

Afirmația Înaltei Curți de Casație și Justiție cu privire la faptul că există raporturi juridice încheiate prin mijloace electronice, fără a fi necesară atașarea unei semnături electronice extinse, este confirmată inclusiv de art. 3 din Legea nr. 455/2001, care prevede că „nicio dispoziție a prezentei legi, nu poate fi interpretată în sensul limitării autonomiei de voință și a libertății contractuale a părților”. Astfel, trebuie să fie recunoscute și înscrisurile în formă electronică cărora nu li s‑a atașat o semnătură electronică extinsă, chiar dacă nu este specificată în legea specială valoarea probatorie a unui înscris electronic purtând o semnătură electronică simplă.

Referitor la golirea conținutului prevederilor legale procedurale cu privire la înscrisurile pe suport electronic, privind posibilitatea comunicării prin telex, fax sau poștă electronică, în situația refuzului recu­noașterii unor raporturi juridice pentru lipsa semnăturii electronice extinse, considerăm că aserțiunea este incontestabilă. Scopul legiuitorului în momentul edictării art. 154 alin. (6) C. pr. civ. respectiv, „comunicarea citațiilor și a altor acte de procedură se poate face de grefa instanței și prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia, dacă partea a indicat instanței datele corespunzătoare în acest scop. În vederea confirmării, instanța odată cu actul de procedură va comunica un formular care va conține: denumirea instanței, data comunicării, numele grefierului care asigură comunicarea și indicarea actelor comunicate; formularul va fi completat de către destinatar cu data primirii, numele în clar și semnătura persoanei însărcinate cu primirea corespondenței și va fi expediat instanței prin telefax, poștă electronică sau prin alte mijloace” nu a fost acela de a impune existența unei semnături electronice extinse. Acest fapt se datorează procedurii complexe a utilizării unei astfel de semnături electronice. În situația în care s‑ar impune folosirea semnăturii electronice extinse, această metodă de comunicare nu ar fi uzitată aproape niciodată. Legiuitorul ar fi precizat expres necesitatea unei semnături electronice extinse dacă acest fapt reprezenta un deziderat. De asemenea, conform literaturii juridice de specialitate^[15], când instanța folosește poșta electronică pentru comunicare, scanează actul și ulterior îl transmite în forma obținută în acest mod. Pentru a răspunde, partea căruia i‑a fost trimis formularul, în situația în care dorește să comunice în aceiași modalitate, printează formularul, îl completează (îl semnează inclusiv), apoi îl scanează, iar ulterior îl restituie instanței în vederea confirmării^[16]. Observăm că în această situație particulară nu există posibilitatea atașării unei semnături electronice extinse formularului, fiind obligatorie cea olografă. Precizăm și faptul că utilizarea sintagmei înscris pe suport electronic creează multiple confuzii între noțiuni, respectiv între înscrisul pe suport informatic și cel în formă electronică. Înscrisul pe suport informatic vizează suportul pe care este înregistrat actul juridic^[17]. Suportul specific în care e stocată informația este fie intern (memoria unui calculator, laptop, tabletă, telefon etc.), fie extern (CD, DVD, memory stick, tehnologia Cloud etc.)^[18]. Instanța supremă, prin expresia suportul electronic, presupunem că se referă tot la suportul informatic. Considerăm deci, improprie sintagma utilizată de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Considerentul instanței supreme în care este specificat faptul că o comunicare a unui înscris pe suport informatic este eficientă juridic, în condițiile art. 283 C. pr. civ., care instituie o prezumție de validitate dacă există garanțiile precizate în cadrul prevederii, îl apreciem ca fiind veridic. În situația în care nu este contestată această prezumție, iar condițiile prevăzute de art. 282 C. pr. civ. sunt îndeplinite conform art. 284 C. pr. civ., înscrisul face deplina dovadă între părți. Aceste aspecte reies din însăși dispozițiile legale menționate.

În ultimul considerent Înalta Curte de Casație și Justiție menționează faptul că nu este necesară o semnătură electronică, având în vedere că manifestarea de voință a angajatorului nu este materializată în format electronic, ci în formă clasică (pe suport de hârtie), documentul PDF reprezentând doar o copie a documentului emis olograf. Din cele menționate anterior reiese că există un înscris pe suport de hârtie semnat olograf și care a fost scanat în vederea transmiterii pe e‑mail. Astfel nu era necesară existența unei semnături electronice. În cazul în care nu exista o manifestare de voință în formă clasică preexistentă, puteam face referire la necesitatea unei semnături electronice atașate înscrisului.

Conform textului art. 282 C. pr. civ., instrumentul probator al actului juridic îl constituie documentul care reproduce aceste acte. O opinie exprimată într‑o lucrare juridică de specialitate^[19] prezintă o confuzie în doctrină între suportul informatic, pe care este reprodus actul juridic și documentul care reproduce datele acestui act. Toate înscrisurile generate electronic sunt stocate pe suport informatic (memoria calculatorului, hard extern etc.). Aceasta este sursa neclarității. Documentul care reproduce un act juridic pe suport informatic este fișierul care conține înregistrarea^[20]. Înscrierea reprezintă faptul mecanic al redării datelor unui act juridic pe suport informatic, iar mijlocul de probă care corespunde acestui fapt mecanic este documentul ce reproduce înscrierea făcută pe suport informatic^[21]. De asemenea, această înscriere de date pe suport informatic poate fi considerată, tehnic, o manifestare a activării unui înscris în formă electronică^[22]. Nu putem nega validitatea informațiilor prezentate anterior, însă vom face unele precizări. Referitor la relația existentă între acești termeni și aspectele prevăzute de Legea nr. 455/2001, rezultatul procesului de înscriere este realizarea unui înscris în formă electronică conținut într‑un document. Acest proces de redare a datelor unui act juridic reprezintă crearea unor date între care există relații logice și funcționale, și care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificație inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar. Accesul la înscrisul în formă electronică se face prin intermediul unui fișier. Așadar, conținutul unui astfel de fișier este reprezentat de înscrisul în formă electronică. Dorim a face mențiunea că înscrisul în formă electronică căruia i s‑a atașat o semnătură electronică tot într‑un document, respectiv într‑un fișier se află.

Ne punem următoarea întrebare, dacă sunt redate datele unui act juridic pe suport informatic, iar actul juridic nu are forma unui înscris clasic preexistent, nu este necesară existența unei semnături electronice? Dacă răspunsul este afirmativ, înscrisul electronic căruia i s‑a atașat o semnătură electronică are valoarea probatorie consacrată în legea specială, nu în C. pr. civ. În cazul în care a fost stabilită puterea doveditoare a înscrisului în formă electronică, nu mai are relevanță forța probantă a înscrisului pe suport informatic ca fișier. Însă, dacă înscrisul în formă electronică nu poartă o semnătură electronică extinsă, ci o semnătură electronică simplă, valoarea probatorie a acestuia nu este precizată în Legea nr. 455/2001. Apreciem că în această situație, înscrisul electronic căruia i s‑a atașat o semnătură electronică simplă va putea fi un început de dovadă. Această aserțiune cu privire la forța probantă rezultă din modul în care sunt formulate articolele din legea specială privind regimul juridic al înscrisurilor în formă electronică, în principal art. 5 din Legea nr. 455/2001. Opinia enunțată este împărtășită și în lucrări juridice de specialitate^[23].

Un alt motiv pentru care considerăm că puterea doveditoare a acestui înscris electronic care poartă semnătura electronică simplă, nu poate fi cea enunțată de art. 284 C. pr. civ. respectiv cea referitoare la înscrisul pe suport informatic, este faptul că prin atașarea acestei semnături nu pot fi îndeplinite cumulativ condițiile din cadrul art. 282 și 283 C. pr. civ.

Necesitatea îndeplinirii cumulativ a condițiilor precizate pentru ca înscrisul pe suport informatic să dețină puterea doveditoare enunțată în art. 284 C. pr. civ., reiese din Dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 34/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Oferim următorul exemplu: trecerea numelui celui care a redactat înscrisul în formă electronică, la finalul acestuia, reprezintă o semnătură electronică, însă datele înscrise nu sunt protejate contra alterării și contrafacerilor, astfel încât integritatea documentului nu este pe deplin asigurată. De asemenea, nu există garanții suficient de serioase pentru a face deplină credință în privința conținutului acestuia și a identității persoanei de la care acesta emană. Aceste argumente pot fi susținute contra tuturor tipurilor de înscrisuri electronice, cărora li s‑a atașat o semnătură electronică simplă, datorită faptului că datele pot fi ușor alterate. Semnătura electronică „reprezintă date în formă electronică, care sunt atașate sau logic asociate cu alte date în formă electronică și care servesc ca metodă de identificare”, conform art. 4 pct. 3 din Legea nr. 455/2001. Deci o semnătură electronică reprezintă orice date care permit identificarea semnatarului. Astfel există un spectru larg de date ce pot fi încadrate în categoria semnăturilor electronice. În lipsa unei metode de identificare, nu ne aflăm în prezența unui înscris pe suport informatic, deoarece, potrivit art. 282 C. pr. civ. respectivele date trebuie să prezinte o garanție serioasă cu privire la identitatea persoanei care redactează actul juridic pe suport informatic. Concludem că datele unui act juridic pe un suport informatic, actul juridic neavând forma unui înscris clasic preexistent, care poartă o semnătură electronică extinsă, are valoarea probatorie precizată în legea specială, iar în situația în care e atașată datelor o semnătură electronică simplă, documentul nu este pe deplin asigurat cu privire la integritatea datelor. De asemenea, garanțiile nu pot fi suficient de serioase pentru a face deplină credință în privința identității persoanei de la care emană datele redate pe un suport informatic. Menționăm și faptul
că lipsa semnăturii electronice determină imposibilitatea identificării persoanei care a redat datele pe suport informatic.

În literatura juridică de specialitate^[24] a fost exprimată opinia potrivit căreia înscrisul pe suport informatic ar putea fi definit ca „documentul care nu este făcut în formă electronică, care reproduce date ale unui act juridic pe suport informatic și care îndeplinește cumulativ condiția inteligibilității și pe cea a prezentării de suficiente garanții de credibilitate în privința conținutului și a semnăturii persoanei de la care emană”. Există și o mențiune cu privire la interpretarea prevederilor referitoare la înscrisul pe suport informatic, în sensul că acestea au în vedere exclusiv contractele scanate și stocate pe un anumit mijloc de stocare, pentru a opera distincția între cele două tipuri de înscrisuri^[25].

Înainte de a ne exprima opinia cu privire la înscrisul pe suport informatic este imperios a defini actul juridic. Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voință făcută cu intenția de a produce efecte juridice, respectiv de a naște, modifica ori stinge un raport juridic civil concret. Astfel, conform definiției stipulate în art. 282 C. pr. civ. nu este necesară existența unui înscris clasic preexistent care să constate actul juridic, fiind posibilă direct transpunerea actului juridic pe suport informatic. Trebuie să ne întrebăm care a fost intenția legiuitorului. Separarea completă a celor două noțiuni, respectiv a înscrisului pe suport informatic de înscrisul în formă electronică, nu poate opera. În situația în care facem referire la scanarea unui înscris clasic, rezultatul acestui proces reprezintă un înscris în formă electronică.

^[15] C. Roșu, Drept procesual civil – Partea generală, Ed. C.H. Beck, București, anul 2016, p. 166.

^[16] Ibid.

^[17] D. Cimpoeru, Dreptul Internetului, Ed. C.H. Beck, București, anul 2013, p. 135.

^[18] Ibid.

^[19] S. Popovici, op. cit. – https://lege5.ro/App/Document/gi3toojrge4a/titlurile‑de‑valoare‑in‑forma‑electronica? pid=257138433#F21.

^[20] G. C. Frențiu, D.L. Băldean, Noul C. pr. civ. comentat și adnotat, Ed. Hamangiu, București, anul 2013, p. 503.

^[21] S. Popovici, op. cit. – https://lege5.ro/App/Document/gi3toojrge4a/titlurile‑de‑valoare‑in‑forma‑electronica ?pid=257138433#F21.

^[22] R. Bercea, Documentul care reproduce datele unui contract înscris pe un suport informatic reglementat prin Proiectul C. civ. român constituie un nou mijloc de probă?, citată de S. Popovici, op. cit. –https://lege5.ro/App/Document/gi3too jrge4a/titlurile‑de‑valoare‑in‑forma‑electronica?pid=257138433#F21.

^[23] F. Măgureanu, Drept procesual civil, ed. a XII‑a, Ed. Universul Juridic, București, anul 2010, p. 342.

^[24] G. Piperea, C. Antonache, P. Piperea, A. Dumitriu, M. Piperea, A. Rățoi, A. Atanasiu, Noul Cod de procedură civilă. Note. Corelații. Explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 315.

^[25] Ibid.