Infracțiuni de serviciu. Inculpați avocați. Plângere vizând încălcarea deontologiei profesionale de către judecători. Stabilirea daunelor morale (VCP, VCPP, CEDO)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 234/A/2017

VCP: art. 215 alin. (1)-(5), art. 246, art. 247, art. 266 alin. (1) și art. 271; VCPP: art. 10 lit. a), art. 228 alin. (4); Legea nr. 39/2003: art. 7; CEDO: art. 3, art. 8, art. 13

În raport de aceste principii de interpretare în ceea ce privește răspunderea civilă delictuală, Înalta Curte reține că inculpatul A. era trimis în judecată, în stare arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 și art. 215 alin. (1)-(5) C. pen. anterior, cauza fiind înregistrată la Tribunalul Vrancea sub nr. x/91/2008.

Inculpatul C. este înscris în Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei în Baroul Galați de la data de 15 ianuarie 2004, iar inculpata B. este înscrisă în Tabloul avocaților cu drept de exercitare a profesiei în Baroul Galați de la data de 1 iunie 2002.

La data de 5 noiembrie 2008 avocații B. și C., au încheiat contractele de asistență juridică cu SC F. SRL, contracte ce vizau acordarea asistenței juridice inculpatului A. în dosarul penal instrumentat de DIICOT – Biroul Teritorial Vrancea pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 7 din Legea nr. 39/2003.

La data de 23 decembrie 2008, inculpatul A. a fost prezent la Curtea de Apel Galați în vederea soluționării recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DIICOT – Biroul Teritorial Vrancea împotriva încheierii de ședință din data de 22 decembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Vrancea în Dosarul nr. x/91/2008 prin care a fost revocată măsura arestării preventive a inculpaților A., G. și H., măsură executată în ce-l privește pe A.

Completul de judecată ce a soluționat calea de atac a recursului a fost format din magistrații judecători I. – președinte de complet și judecătorii E. și D., iar avocații B. și C., au reprezentat interesele inculpatului A.

Prin Decizia penală nr. 794/R din 23 decembrie 2008 a Curții de Apel Galați pronunțată în dosarul penal nr. x/44/2008 a fost admis recursul declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – DIICOT – Biroul Teritorial Vrancea, a fost casată încheierea de ședință din 22 decembrie 2008 a Tribunalului Vrancea, pronunțată în Dosarul nr. x/91/2008 și a fost menținută starea de arest preventiv a celor trei inculpați, aspect ce a condus la reîncarcerarea lui A.

Urmare acestei decizii, la data de 6 ianuarie 2009 inculpatul A. a formulat plângere penală, plângere ce a fost redactată de către apărătorii săi aleși C. și B., care însă nu și-au aplicat apostilele.

În susținerea plângerii s-au invocat aspecte referitoare la încălcarea dreptului la apărare al inculpaților; faptul că judecătorii E. și D. ar fi fost incompatibili să judece recursul declarat de DIICOT – Biroul Teritorial Vrancea și, implicit, să pronunțe Decizia penală nr. 794/R/2008.

De asemenea, s-a arătat că, ulterior datei de 22 decembrie 2008 A., a fost deținut în mod nelegal ignorându-se prevederile Codului de procedură penală în vigoare la momentul soluționării recursului, respectiv împrejurarea că A. a fost rearestat după ce s-a revocat măsura arestării preventive și a fost pus în libertate de către instanța de fond, aspecte ce se coroborează cu cele consemnate în fișa de cazier judiciar, din care rezultă că a fost eliberat la data de 22 decembrie 2008 conform Hotărârii nr. 4685 din 22 decembrie 2008 a Tribunalului Vrancea, fără a exista mențiunea „reîncarcerat” deși a fost rearestat și eliberat abia ulterior, la data de 6 martie 2009.

Pe de altă parte, în conținutul plângerii penale se arăta că la Curtea de Apel Galați, secția penală ar exista un „parteneriat monstruos, la limita traficului de influență” între cei doi judecători și procurorii DIICOT, instituit pentru a nu pune inculpații în libertate, că în mod repetat acești judecători au încălcat deontologia profesională și nu și-au asumat cu responsabilitatea cuvenită funcția de judecător la Curtea de Apel.

S-a format dosarul penal nr. x/P/2009 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dosar care a fost soluționat la data de 17 iulie 2009 și s-a dispus, în temeiul dispozițiilor art. 228 alin. (4) C. proc. pen. anterior și art. 10 lit. a) C. proc. pen. anterior, neînceperea urmăririi penale față de magistrații E. și D., judecători la Curtea de Apel Galați pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu prin îngrădirea unor drepturi, arestare nelegală și nerespectarea hotărârilor judecătorești prev. de art. 246, art. 247, art. 266 alin. (1) și art. 271 C. pen. anterior, întrucât faptele nu s-au dovedit.

Împotriva soluției de neîncepere a urmăririi penale a formulat plângere inculpatul A., plângere respinsă prin rezoluția nr. x/4117/II/2/2009 din 4 septembrie 2009 a procurorului șef al Secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Ulterior, tot urmare a plângerii inculpatului A., Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Sentința penală nr. 360 din 9 martie 2010, pronunțată în dosarul penal nr. x/1/2009, a respins plângerea și a menținut rezoluția procurorului nr. x/P/2009 din data de 17 iulie 2009.

Concomitent cu plângerea penală, inculpatul A. a sesizat Inspecția Judiciară – Serviciul de inspecție judiciară pentru judecători și a indicat încălcarea gravă a legii de către magistrații judecători care au făcut parte din completul de judecată care a pronunțat Decizia nr. 794/R din 23 decembrie 2008. Ca urmare a verificării memoriului formulat de A., inspecția judiciară a stabilit că judecătorii nu au săvârșit fapte care să poată fi calificate drept abateri disciplinare.

Înalta Curte reține că avocații B. și C. au susținut în mod constant că au redactat această plângere penală în conformitate cu prerogativele care le-au fost conferite de contractele de asistență juridică încheiate pentru inculpatul A. și în scopul exercitării dreptului la apărare al clientului lor.

La rândul său, inculpatul A. a declarat în fața judecătorului din cadrul Judecătoriei Tecuci că a hotărât împreună cu avocații săi „să formuleze anumite sesizări, anumite plângeri, nu cu intenția de a cercetat sau a crea prejudicii celor două persoane, ci cu intenția de a se da o soluție legală în dosarul în care era cercetat”.

În fața instanței de control judiciar, partea civilă E. a arătat că „[…] în ziarul Q. din Galați, inculpatul A. a publicat o scrisoare publică adresată subsemnatului și persoanei vătămate – dna jud. D., ambii de la Secția Penală a Curții de Apel Galați, recunoscând fapta imputată în plângerea subsemnatului și cerându-și în final scuze pentru conduita sa. Mai arăt că această scrisoare a fost publicată în ziarul susmenționat mai înainte de soluționarea pe fond a unei alte cauze penale în care numitul A. era inculpat pentru săvârșirea infracțiunii de denunțare calomnioasă față de mine și cu care fusese investită, la acea dată, Judecătoria Tecuci […]”.

Înalta Curte poate accepta că au existat anumite inconveniente personale încercate de autorul plângerii penale ca urmare a hotărâri pronunțate de către judecători, deoarece plângerea penală formulată a avut ca principal substrat împrejurările de fapt petrecute în cadrul ședinței de judecată din data de 23 decembrie 2008 și susținerea că A. a fost rearestat după ce s-a revocat măsura arestării preventive și a fost pus în libertate de către instanța de fond.

Cu toate acestea, în raport de starea de fapt reținută și de probatoriul existent, aplicând principiile deja evocate, Înalta Curte are în vedere că exercitarea unui demers procesual, prin formularea unei plângeri penale, prin care nu s-a urmărit numai semnalarea comiterii unei fapte penale, ci a fost pusă la îndoială imparțialitatea magistratului, onestitatea și pregătirea sa profesională, prin formularea unor afirmații vexatorii și tendențioase, deci, contrar scopului legitim pentru care Constituția garantează accesul liber la justiției și ignorând rațiunea instituției denunțului ori plângerii penale, constituie o faptă ilicită.

Fapta ilicită constă în exercitarea abuzivă a unui drept recunoscut și ocrotit de lege. Drepturile subiective civile sunt susceptibile de exercițiu abuziv atunci când ele sunt deturnate de la scopul în considerarea căruia au fost recunoscute de lege, mai exact atunci când acestea nu sunt utilizate în vederea realizării finalității lor, ci în intenția de a păgubi un alt subiect de drept.

Astfel, este neîndoios stabilit că pe lângă aspectele de fapt petrecute în ședința de judecată din data de 23 decembrie 2008, plângerea penală conține elemente ce confirmă culpabilitatea celor ce au conceput și asumat afirmații total externe celor ce s-au petrecut în ședința de judecată și al interpretării normelor de drept, și care, în final, demonstrează existența directă a raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul moral încercat de către partea civilă, judecător al cauzei, despre care s-a afirmat că „[…] s-ar afla într-un parteneriat monstruos, la limita traficului de influență cu procurorii DIICOT, instituit pentru a nu pune inculpații în libertate […]” și că „[…] în mod repetat a încălcat deontologia profesională și nu și-a asumat cu responsabilitatea cuvenită funcția de judecător la Curtea de Apel […]”.

Așadar, plângerea penală formulată nu a urmărit un demers exercitat cu bună-credință, ci, în realitate, alături de demersul sesizării Inspecției Judiciare și a Consiliului Superior al Magistraturii, inculpații C., B. și A. au urmărit ca judecătorul – parte civilă, să fie atras în demersuri procedurale al acestor sesizări, deoarece au pus în discuție însăși imparțialitatea, deontologia și pregătirea profesională, atribute fundamentale pentru exercitarea profesiei de judecător.

De aceea, Înalta Curte consideră că poziția publică a inculpatului A., la un moment ulterior consumării faptelor, care, în ziarul Q. din Galați a făcut cunoscută o scrisoare adresată judecătorilor prin care și-a cerut scuze pentru conduita sa, nu înlătură caracterul ilicit al faptelor sale și nici ale apărătorilor săi – inculpații C., B., cei care au conceput în fapt plângerea penală și sesizările, și a căror răspundere civilă culpabilă nu le este exonerată nici de prevederile legale referitoare la Statutul profesiei de avocat și nici de către cele ale Codul deontologic al avocatului din Uniunea Europeană.

Cu referire la prejudiciul moral și modalitatea de stabilire a acestuia, se va avea în vedere jurisprudența constantă și consacrată a Înaltei Curți.

Astfel, în Decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a arătat principalele repere ale unei asemenea evaluări: „[…] În stabilirea existenței prejudiciului moral – definit în doctrină și în jurisprudență ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima – trebuie luat în calcul caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale, cărora le-a fost cauzat prejudiciul, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social, etc. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existența prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei […]”.

În raport de această jurisprudență, instanța de control judiciar reține că fapta ilicită a inculpaților C., B. și A. există și a fost prejudiciabilă față de partea civilă E., deoarece au adus atingere unor valori ce țin de demnitatea și probitatea profesională a unui judecător, prin afirmații și acuzații emise de către inculpați și conținute de plângerile adresate organului de urmărire, instituției cu rolul apărării independenței justiției (Consiliul Superior al Magistraturii) și a instituției chemate să cerceteze faptele de încălcare a deontologiei ori imparțialității magistraților (Inspecția Judiciară), acuzații care au fost propagate în mediul profesional și sunt de natură să afecteze partea civilă.

Instanța de control judiciar are în vedere ca aceste afirmații au avut aptitudinea și amplitudinea de a aduce atingere demnității, onoarei și reputației, inclusiv profesionale, ale părții civile E.

Referitor la daunele morale propriu-zise, în aceeași Decizie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, nr. 153 din 27 ianuarie 2016 s-a arătat că „[…] sunt consecința atingerii directe a unor valori care nu au nici un corespondent patrimonial. Se înscriu în această categorie îndeobște vexațiile aduse conștiinței umane, vieții afective sau identității persoanei. Onoarea, reputația, dreptul la propria imagine, viața particulară, afecțiunea purtată unor persoane definesc ceea ce suntem și ceea ce credem despre noi. Toate sunt subsumate dreptului la viață privată sau pot fi prezentate ca drepturi ale personalității iar lezarea lor poate să dea curs unei acțiuni în reparație. În acest caz, vorbim despre drepturi morale, fără conținut patrimonial, iar lezarea lor duce nu atât la reparație, cât la compensație bănească din partea celui responsabil. Categoria aceasta de daune pune în lumină importanța deosebirii dintre daună și prejudiciu, întrucât în acest caz va fi vorba de o dauna extrapatrimonială ce va fi compensată patrimonial, când se acordă despăgubiri bănești”.

Pentru ca atacul adus reputației personale să producă un prejudiciu moral, el trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să fi fost realizat într-o manieră care să cauzeze un prejudiciu exercițiului personal al dreptului la respectarea vieții private (cauza A. c. Norvegiei, nr. 28070/06, 9 aprilie 2009). În cauzele Danev c. Bulgariei și Iovtchev c. Bulgariei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în esență încălcarea convenției, după ce a considerat că abordarea formalistă a instanțelor naționale, care atribuiseră reclamantului obligația de a dovedi existența unui prejudiciu moral cauzat de fapta ilegală, prin dovezi susceptibile să confirme manifestări externe ale suferințelor lui fizice sau psihologice, avuseseră ca rezultat privarea reclamantului de despăgubirea pe care ar fi trebuit să o obțină […].

Curtea a subliniat că motivarea hotărârilor interne nu a ținut seama de faptul că încălcarea constatată a drepturilor fundamentale ale persoanei putea în sine, în lumina afirmațiilor acestuia, potrivit cărora se afla într-o stare psihologică sensibilizată, să fie reținută ca element pentru stabilirea unui prejudiciu moral.

Curtea a considerat că aplicarea unei asemenea abordări formaliste de către instanțe era în măsură să excludă acordarea unei despăgubiri într-un foarte mare număr de cazuri în care fapta nu era însoțită de o deteriorare vizibilă obiectiv a stării fizice sau psihice a victimei. Abordarea respectivă a instanțelor naționale, care solicitaseră persoanei în cauză să își demonstreze suferințele prin alte mijloace de probă, în special prin mărturii, fără a putea accede la acestea, l-a privat pe reclamant de un recurs efectiv în sensul art. 13 din Convenție.

În domeniul art. 3 din Convenție, Curtea a subliniat, în cauza Elefteriadis c. României, că raționamentul urmat de instanțele naționale pentru a respinge cererea prin care reclamantul încerca să obțină repararea suferințelor îndurate de el […] lăsa impresia că lipsa unor mijloace de probă materiale ale prejudiciului invocat era cea care justificase decizia acestora de a nu acorda despăgubiri.

Curtea a considerat că, chiar și admițând că în general era sarcina oricărei persoane care introduce o acțiune în justiție să facă proba susținerilor sale, nu consideră rezonabil ca, în circumstanțele speței, să atribuie reclamantului obligația de a demonstra temeinicia pretențiilor sale prin intermediul unor dovezi susceptibile să ateste suferințele cauzate „[…] Curtea a subliniat în repetate rânduri obligația care revine instanțelor naționale de a interpreta cerințele procedurale în mod proporțional și rezonabil (a se vedea, Stone Court Shipping Company, SA c. Spaniei, 28 octombrie 2003, Pérez de Rada Cavanilles c. Spaniei, 28 octombrie 1998, Miragall Escolano și alții c. Spaniei) […]”.

În acești parametri de evaluare, față de fapta culpabilă propriu-zis dovedită, instanța de control judiciar are în vedere că este suficient și constituie o satisfacție echitabilă, ca alături de recunoașterea prin prezenta hotărâre a caracterului vexatoriu și tendențios al celor afirmate de către inculpați C., B. și A. la adresa părții civile E., să-i oblige pe inculpați la plata, în solidar, a sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale.

De asemenea, instanța de apel va obliga inculpații, în solidar, la acoperirea cheltuielile judiciare efectuale de partea civilă, constând în onorariul apărătorului ales și cheltuielile de deplasare la instanța de fond, în total 5.091 lei.

În raport de toate motivele expuse, Înalta Curte de Casația și Justiție, va admite apelul declarat de partea civilă E. împotriva Sentinței penale nr. 48/F din 22 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, privind pe inculpații C., B. și A.

Va desființa, în parte, sentința penală atacată numai cu privire la latura civilă și rejudecând în fond va admite acțiunea civilă formulată de partea civilă E. și va obliga, în solidar, pe intimații inculpați C., B. și A. la plata sumei de 5.000 lei daune morale.

Va menține restul dispozițiilor sentinței penale care nu contravin prezentei decizii și va respinge, ca nefondat, apelul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva aceleiași sentințe penale.

Va face aplicarea dispozițiilor legale referitoare la cheltuielile judiciare, sens în care, cheltuielile ocazionate de soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și de partea civilă E. vor rămâne în sarcina statului, iar în ce privește cheltuielile generate susținerii apelului formulat de către parte civilă E.. va obliga în solidar pe intimații inculpați C., B. și A. la plata sumei de 5.091 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către apelant.

Sursa informației: www.scj.ro.