Individualizarea pedepsei. Principiul securității raporturilor juridice. Invocarea amnistiei, prescripției, grațierii sau oricărei alte cauze de stingere ori de micșorare a pedepsei (NCP, CP, NCPP)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dec. ÎCCJ (SP) nr. 870/2017

NCP: art. 72; CP: art. 81, art. 82, art. 88; NCPP: art. 275 alin. (2), art. 396 alin. (1), art. 404 alin. (4) lit. a), art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b), art. 585 lit. a), art. 598, ; CEDO: art. 6 parag. 1 

Înalta Curte reține că, așa cum este în prezent reglementată contestația la executare (art. 598 C. proc. pen.), aceasta se înfățișează ca un procedeu jurisdicțional ce poate fi exercitat pentru soluționarea incidentelor prevăzute de legea penală sau procesual penală ivite înainte ori în timpul executării hotărârii definitive sau după executarea hotărârii definitive, dar în legătura cu aceasta.

Astfel, pe calea contestației la executare nu pot fi invocate aspecte anterioare momentului rămânerii definitive a hotărârii, nu se poate modifica o astfel de hotărâre, prin pronunțarea unei alte soluții, întrucât s-ar aduce atingere autorității de lucru judecat și stabilității raporturilor juridice.

Cu rang de principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări și schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunțării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situații apare necesitatea de a se pune de acord conținutul hotărârii puse în executare cu situația obiectivă și a se aduce modificările corespunzătoare în desfășurarea executării.

Totodată, Înalta Curte arată că, inclusiv din perspectiva dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, se impune respectarea principiului securității raporturilor juridice, potrivit căruia niciuna dintre părți nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive și executorii cu unicul scop de a obține o reanalizare a cauzei și o nouă hotărâre în privința sa (Cauza Brumărescu împotriva României).

Examinând cazurile în care se poate formula contestația la executare, Înalta Curte constată, în acord cu judecătorul fondului, că cererea inițială de modificare a pedepsei întemeiată pe dispozițiile art. 585 lit. a) C. proc. pen., și precizată ulterior ca fiind o contestație la executare pe temeiul art. 598 lit. d) din același cod, astfel cum a fost formulată de contestatorul-condamnat A., prin apărător, este inadmisibilă.

Înalta Curte constată că motivele invocate nu pot fi circumscrise dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., care privesc cazul în care se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei și care presupun un impediment ivit în cursul executării. Astfel, pentru incidența acestui caz de contestație la executare este necesar ca hotărârea penală vizată să fie executabilă sau aptă de a fi executată, deoarece, așa cum s-a arătat anterior, contestația la executare este un procedeu jurisdicțional ce poate fi exercitat pentru soluționarea incidentelor prevăzute de legea penală sau procesual penală ivite înainte ori în timpul executării hotărârii definitive sau după executarea hotărârii definitive, dar în legătura cu aceasta.

Altfel spus, cazurile care țin de micșorarea pedepsei trebuie să apară ulterior dobândirii autorității de lucru judecat, iar instanța de executare să nu fi fost în măsură să ia cunoștință de acestea la data soluționării cauzei.

Pe de altă parte trebuie precizat că aceste cauze de micșorare a pedepsei se referă la alte motive pentru care pedeapsa ar putea fi redusă (lit. d) teza finală a art. 598 C. proc. pen.), iar nu la alte cauze penale, așa cum a susținut apărarea.

Astfel, analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată, pe de o parte că, în prezent, față de contestatorul condamnat a fost emis doar un singur mandat de executare a pedepsei închisorii (nr. 32 din 1 noiembrie 2016 de Curtea de Apel Brașov), ca urmare a condamnării la o pedeapsă de 3 ani închisoare cu executare în regim privativ de libertate, prin sentința penală nr. 26/F din 3 mai 2016 a Curții de Apel Brașov, definitivă prin Decizia nr. 423/A din 01 noiembrie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, cu deducerea perioadei reținerii și arestării preventive de la 11 februarie 2015 până la 08 aprilie 2015, având în vedere că prin sentința penală nr. 54 din 28 aprilie 2016 a Tribunalului Buzău, pronunțată în Dosarul nr. x/114/2015, definitivă prin Decizia penală nr. 745 din 6 iunie 2016 a Curții de Apel Ploiești acesta a fost condamnat la o pedeapsă de 1 an închisoare a cărei executare a fost suspendată condiționat în conformitate cu art. 81, art. 82 C. pen. (1969), hotărâre pentru care nu s-au emis forme de executare a pedepsei față de soluția dispusă, nefiind astfel îndeplinită cerința impusă de legiuitor, respectiv „la punerea ei în executare sau în cursul executării ei”.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că în Dosarul penal nr. x/42/2015 aflat pe rol, în cursul judecății în primă instanță la Curtea de Apel Ploiești, cauză în care contestatorul condamnat A. are calitatea de inculpat și în care a fost supus unor măsuri preventive (reținut pentru 24 de ore la 19 noiembrie 2014, arestat preventiv de la 20 noiembrie 2014 până la 9 aprilie 2015 când măsura arestării preventive a fost înlocuită cu cea a arestului la domiciliu, înlocuită ulterior cu controlul judiciar, ce a fost revocat la 6 ianuarie 2017), nu s-a dispus încă o soluție, împrejurare în care, la pronunțarea hotărârii, potrivit art. 404 alin. (4) lit. a) C. proc. pen., instanța va trebui să deducă duratei măsurilor preventive privative de libertate […] indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod.

Prin urmare, raportat și la considerațiile teoretice sus menționate, pe calea contestației la executare nu se poate solicita micșorarea pedepsei cu fracțiunea reprezentată de perioadele în care au fost dispuse măsuri preventive în altă cauză penală aflată în curs de judecată întrucât nu există o hotărâre penală definitivă de condamnare care ar permite eventuala modificare a pedepsei, chiar și în ipoteza în care faptele ar fi concurente.

Deși contestatorul a susținut și a depus la dosar jurisprudență în sensul computării perioadelor de arest preventiv în cauze nesoluționate definitiv, Înalta Curte arată, în acord cu judecătorul fondului, că dispozițiile art. 72 C. pen. nu-l îndreptățesc a solicita, înainte de pronunțarea unei soluții definitive, oricare ar fi ea, în Dosarul penal nr. x/42/2015 al Curții de Apel Ploiești (aflat încă pe rolul acestei instanțe) o astfel de deducere, care operează numai din durata pedepsei închisorii pronunțate, iar în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin înlăturarea în tot sau în parte a zilelor-amendă.

Pe de altă parte, contrar susținerilor apărării, nu există nicio diferență de reglementare între dispozițiile art. 88 alin. (1) C. pen. (1969) și cele ale art. 72 alin. (1) teza a II-a C. pen., întrucât legiuitorul a folosit în ambele texte timpul trecut, atunci când vorbește despre computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, în sensul că scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive. Astfel, din sintagma „a fost urmărit sau judecat” rezultă, în mod evident, că legiuitorul s-a referit la o cauză cu privire la care s-a dat o soluție finală, indiferent că este un dosar de urmărire penală, prin care s-a dispus o soluție de clasare, sau al unei instanțe în care s-a pronunțat una din soluțiile prevăzute de art. 396 alin. (1) C. proc. pen.

Prin urmare, numai la momentul pronunțării unei hotărâri definitive în Dosarul penal nr. x/42/2015 aflat încă pe rolul Curții de Apel Ploiești se poate recurge la computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate, potrivit dispozițiilor art. 72 alin. (1) C. pen.

Pentru aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 425^1 alin. (7) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația formulată de condamnatul A. împotriva sentinței penale nr. 80 din 06 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, și, având în vedere că acesta este cel care se află în culpă procesuală, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga la plata cheltuielilor judiciare către stat, onorariul apărătorului desemnat din oficiu urmând a fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

Sursa informației: www.scj.ro.