Expertiza judiciară în procesul penal. Reglementări și uzanțe care încalcă dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

VI. Interogarea expertului, UN drept aparținând părții sau O facultate a autorității judiciare?

Conform art. 179 Cod procedură penală, în cursul urmăririi penale sau în faza de judecată, expertul poate fi audiat potrivit dispozițiilor privitoare la audierea martorilor, la cererea procurorului, a părților, a subiecților procesuali principali sau din oficiu, dacă organul judiciar apreciază că audierea este necesară pentru lămurirea constatărilor sau concluziilor acestuia.

Articolul următor prevede că atunci când organul judiciar constată că expertiza nu este completă, iar această deficiență nu poate fi suplinită prin audierea expertului, se dispune efectuarea unui supliment la expertiză de către același expert.

Nu în ultimul rând, potrivit art. 181 Cod procedură penală, atunci când concluziile raportului de expertiză sunt neclare sau contradictorii ori între conținutul și concluziile raportului de expertiză există contradicții, iar acestea deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului, organul judiciar dispune efectuarea unei noi expertize.

Din interpretarea coroborată a normelor indicate mai sus, rezultă că audierea expertului reprezintă un procedeu probatoriu ce trebuie efectuat, de principiu, anterior dispunerii efectuării unui supliment la expertiză sau a unei noi expertize, ca remediu pentru lămurirea considerentelor și/sau concluziilor raportului de expertiză.

Partea trebuie să aibă posibilitatea reală de a supune atenției expertului determinarea unor elemente de fapt care ar fi putut conduce la probarea neîndeplinirii elementelor constitutive ale infracțiunii ce face obiectul acuzației, de a contesta concluziile raportului de expertiză și de a obține un răspuns clar din partea expertului, de a formula și/sau reformula întrebările adresate expertului în funcție de răspunsurile acestuia, astfel încât să fie eliminat orice dubiu privind constatările și concluziile expertizei, în virtutea respectării dreptului la un proces echitabil și al principiului aflării adevărului în cauza penală.

În doctrină^[3], s-a reținut că orice nelămurire, neconcordanță, carență ori obiecție va fi supusă atenției expertului pe parcursul audierii, pentru ca acesta să își exprime punctul de vedere față de calitatea sa de „martor” care posedă cunoștințe de specialitate.

VII. Jurisprudența Curții europene a drepturilor omului în materie

Am demonstrat, credem, mai sus, că procedura expertizei în procesul penal în România este departe de a fi perfectă. Este greu de spus în ce măsură această realitate se datorează unei legi neclare și lacunare, uzanțelor sau inerției în conduita participanților la actul de justiție.

Există, însă, suficiente repere în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) pentru a plasa procedeul probatoriu al expertizei la un nivel adecvat standardelor unui proces echitabil, care să garanteze exercitarea deplină și efectivă a dreptului la apărare.

CEDO a analizat administrarea probei cu expertiza în cauze civile și penale în contextul invocării nerespectării dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6 alin. 1 și alin. 3 lit. d) din Convenție^[4], prevederi care conform judecătorilor de la Strasbourg nu pot fi interpretate restrictiv^[5].

Sintagma „martori” din art. 6 alin. 3 lit. d) are un înțeles autonom care, conform jurisprudenței Curții, include și experții^[6]. Rolul acestora diferă de cel al unui martor ocular care trebuie să relateze instanței naționale ce știe despre un anumit eveniment^[7], CEDO aplicând aceleași considerente ca în cazul analizei administrării probei testimoniale pentru a determina dacă procedurile desfășurate au fost echitabile și au respectat principiile contradictorialității și egalității de arme.

În primul rând, conform CEDO, instanțele naționale dispun de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește admisibilitatea probelor și necesitatea administrării acestora. Ca regulă generală, art. 6 alin. 3 lit. d) lasă la aprecierea judecătorului național prerogativa de a decide dacă să dispună efectuarea unei expertize și de a evalua pertinența și concludența acesteia^[8].

Însă, atunci când într-o cauză penală a fost administrat un asemenea mijloc de probă, fie în etapa investigativă, fie în cea de judecată, trebuie respectat principiul egalității armelor care implică existența unui „echilibru echitabil” între părți, cărora trebuie să li se ofere o ocazie rezonabilă de a-și susține cauza în condiții care nu le plasează în dezavantaj față de adversarul sau adversarii lor^[9].

În aplicarea prevederilor privind admisibilitatea și administrarea probei cu expertiza, instanțele nu trebuie să priveze partea în cauză de posibilitatea de a contesta această probă în mod eficient. În anumite circumstanțe, refuzul de a permite o examinare suplimentară a concluziilor raportului sau de a numi un alt expert poate fi considerat ca o încălcare a articolului 6 alin. 1 din Convenție^[10]. În special, în cazul în care un expert a fost numit de o instanță, părțile trebuie să poată participa în toate cazurile la audierile acestuia sau să li se arate documentele care au fost avute în vedere în redactarea raportului de expertiză^[11].

Chestiunea experților propuși de către reprezentantul Ministerului Public a fost analizată și în cauza J. M. și Alții c. Austriei, Hotărârea din 01.06.2017, § 121, unde Curtea de la Strasbourg a reținut că dacă un rechizitoriu se bazează pe raportul unui expert care a fost numit în cursul urmăririi penale de către procuror, numirea aceleiași persoane ca expert în cursul judecății prezintă riscul de încălcare a principiului egalității armelor, care, de altfel, poate fi contrabalansat de protecții procedurale specifice.

Raportat la persoana expertului, ca participant în cadrul procedurilor, CEDO a analizat cerințele imparțialității și credibilității.

Articolul 6 alin. 1 din Convenție garantează dreptul la un proces echitabil și la o instanță independentă și imparțială și nu prevede în mod expres faptul că expertul audiat în cadrul acelor proceduri să se supună la aceleași cerințe^[12]. Cu toate acestea, este foarte probabil ca opinia unui expert care a fost numit de către judecătorii naționali să aibă o influență hotărâtoare asupra părerii pe care aceștia și-o formează cu privire la aspectele analizate^[13], mai ales atunci când efectuarea raportului necesită cunoștințe de specialitate.

În cauza Cottin c. Belgiei, Hotărârea din 02.06.2005, § 32, CEDO a constatat că a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, raportat la faptul că reclamantul a fost împiedicat să participe la examenul de expertiză din data de 4 aprilie 1997, deși nu au existat dificultăți tehnice care să nu permită reclamantului să fie implicat în procedură, expertiza menționată constând în audierea și examinarea părții civile și examinarea documentelor (de altfel, unei alte părți din proces îi fusese asigurată posibilitatea de a participa la efectuare expertizei).

Curtea a reținut că reclamantul nu a putut examina, personal sau prin avocatul sau consilierul său medical, persoanele audiate de expert, nu a putut transmite expertului observații cu privire la documentele examinate și informațiile colectate și nu i-a putut solicita expertului să conducă investigații suplimentare. În acest circumstanțe, s-a reținut că reclamantul nu a putut să își facă vocea auzită în mod eficient, înainte de depunerea raportului de expertiză în cauză, iar posibilitatea indirectă de a discuta raportul de expertiză în memorii scrise sau în ședințele instanței de apel nu poate fi considerată, în speță, ca un echivalent valabil al dreptului de a participa la ședința de expertiză.

În final, Curtea a subliniat faptul că reclamantului nu i s-a oferit posibilitatea de a comenta în mod eficient probele esențiale, iar o cerere de expertiză suplimentară nu ar fi schimbat nimic.

Deși hotărârea citată pleacă de la premisa că din principiul contradictorialității nu s-ar desprinde un principiu general din care să rezulte că părțile trebuie să aibă, în toate cazurile, posibilitatea de participa la discuțiile conduse de expertul numit, aceasta concluzionează, raportat la cauza analizată, că a fost încălcat art. 6 din Convenție ca urmare a faptului că reclamantul nu a putut participa la efectuarea expertizei.

În cauza Stoymenov c. Macedoniei, Hotărârea din 05.04.2007, § 42-43, CEDO a reținut că principiul egalității de arme nu a fost respectat întrucât cererile repetate ale reclamantei pentru dispunerea efectuării unei noi expertize de către un alt specialist au fost respinse. Mai mult, partea nu a putut contesta raportul de expertiză prezentat de procuror și a fost lipsită de posibilitatea de a-și prezenta argumentele în aceleași condiții ca organele de urmărire penală.

În Mantovanelli c. Franței, Hotărârea din 18.03.1997, § 36-37, CEDO a reținut că întrebarea la care trebuia să răspundă expertul aparținea unui domeniu tehnic, care exceda pregătirii judecătorilor. Astfel, deși instanța administrativă nu era de drept legată de constatările din raport, concluziile acestuia ar fi avut un efect determinant asupra evaluării faptelor de către magistrați.

Așa cum a reținut instanța europeană în mai multe rânduri, una dintre cerințele unui proces echitabil este acordarea posibilității acuzatului de a se confrunta cu martorii în prezența judecătorului care va lua hotărârea în respectiva cauză, deoarece observațiile judecătorului cu privire la comportamentul și credibilitatea un anumit martor pot avea consecințe asupra acuzatului^[14]. Aceste considerente se aplică și în cazul martorilor experți^[15].

Totodată, apărarea trebuie să aibă dreptul de a studia și de a contesta nu numai un raport de expertiză ca atare, dar și credibilitatea celor care l-au redactat, prin interogare directă^[16].

Considerațiile precedente nu constituie o prezentare exhaustivă a jurisprudenței CEDO în materie.

Am ales, în plus, să redăm, mai jos, în parte, Hotărârea din 27.03.2014 pronunțată în cauza Matytsina c. Rusiei, apreciind ca extrem de relevante și cuprinzătoare, în contextul dat, următoarele considerente:

151. Curtea reiterează faptul că un aspect fundamental al dreptului la un proces echitabil este ca procedura penală să fie contradictorie și că ar trebui să existe egalitate de arme între acuzare și apărare, ceea ce înseamnă că atât acuzării cât și apărării trebuie să le fie dată oportunitatea de a cunoaște și de a comenta asupra observațiilor și probelor aduse de partea adversă” ^[17].

152. Articolul 6 alineatul (3) litera (d) consacră principiul potrivit căruia, înainte ca un inculpat să poată fi condamnat, toate probele împotriva acestuia trebuie în mod normal administrate în prezența sa în cadrul unei audieri publice, în asigurarea unei proceduri contradictorii. Excepțiile de la acest principiu sunt posibile, dar nu trebuie să aducă atingere dreptului la apărare, care, de regulă, impune ca inculpatul să aibă o posibilitate propriu-zisă și adecvată de a confrunta și de a chestiona un martor împotriva sa, fie când martorul face declarația fie la un moment ulterior al procedurilor”^[18]. (…)

153. Curtea reiterează, de asemenea, că dreptul apărării de chestiona martorii și de a testa alte probe introduse de acuzare ar trebui interpretat în lumina garanției mai generale a procedurilor contradictorii consacrate în noțiunea de proces echitabil în conformitate cu articolul 6 § 1 (a se vedea, printre multe alte autorități, FCB contra Italiei, 28 august 1991, § 29, seria A nr.208 B și Poitrimol împotriva Franței, hotărârea din 23 noiembrie 1993, § 29, seria A nr.277 A; -Khawaja și Tahery, citată mai sus, § 118). Chiar și în cazul în care apărarea a reușit să supună unui interogatoriu un martor sau un expert în cursul fazei investigative, aceasta nu poate înlocui interogarea acelui martor sau expert în procedura în fața instanței de judecată. Un element important al unei proceduri penale corecte este ca acuzatul să fie confruntat cu martorul „în prezența judecătorului care decide în cele din urmă cazul”, pentru ca acesta să asculte direct martorul, să îi observe comportamentul și să-și formeze o opinie privind credibilitatea acestuia (a se vedea PK v. Finlanda (dec.), 37442/97, 9 iulie 2002; a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Milan împotriva Italiei (dec.), 32219/02, 4 decembrie 2003 și Pitkänen v. Finlanda, nr.30508 / 96, §§ 62-65, 9 martie 2004; a se vedea, de asemenea, Pichugin contra Rusiei, nr 38623/03, § 199, 23 octombrie 2012 și, mutatis mutandis, Valeriy Lopata împotriva Rusiei, nr. 19936/04, § 128, 30 octombrie 2012). (...)

169. Este în sarcina instanțelor naționale să decidă dacă o anumită probă este formal admisibilă (a se vedea Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC] nr. 30544/96, CEDO 1999-I, § 28). În mod similar, în conformitate cu articolul 6, în mod normal, nu este de competența Curții de a determina dacă un raport de expertiză disponibil judecătorului național este fiabil sau nu (a se vedea Hotărârea Khodorkovskiy și Lebedev, citată anterior, punctul 700). Cu anumite excepții, regula generală este că judecătorul intern are o largă putere de apreciere în alegerea opiniilor contradictorii ale experților și alegerea unei opinii consistente și credibile. Cu toate acestea, regulile privind admisibilitatea probelor pot fi, uneori, contrare principiilor egalității de arme și contradictorialității sau pot afecta echitabilitatea procedurii (a se vedea, de exemplu, Tamminen împotriva Finlandei, nr. 40847/98, §§ 40-41, 15 iunie 2004). În contextul dovezilor constând în opiniile experților, normele privind admisibilitatea acestora nu trebuie să priveze apărarea de posibilitatea de a o contesta în mod eficient, în special prin introducerea sau obținerea de opinii și rapoarte alternative. În anumite circumstanțe, refuzul de a permite efectuarea unei expertize alternative a probelor materiale poate fi considerat ca o încălcare a articolului 6 § 1 (a se vedea Stoimenov împotriva Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei, nr. 17995/02, §§ 38 și următoarele, 5 aprilie 2007). (…)

174. Curtea observă că apărarea a încercat să obțină o expertiză suplimentară a victimei (a se vedea punctul 48 de mai sus). Totuși, cu această ocazie, anchetatorul a răspuns, într-o manieră sumară, că nu mai erau necesare examinări ulterioare. (…)

177. Curtea admite că apărarea a avut cunoștințe suficiente cu privire la conținutul raportului și, prin urmare, a putut să-i critice concluziile la proces. Cu toate acestea, dreptul la apărare nu se oprește aici. Jurisprudența Curții este bine stabilită în sensul că apărarea trebuie să aibă dreptul de a studia și contesta nu numai un raport de expertiză ca atare, ci și credibilitatea celor care l-au pregătit prin interogare directă (a se vedea, printre alte autorități, Brandstetter c. Austria, 28 august 1991, § 42, Seria A nr 211, Doorson v. Țările de Jos, 26 martie 1996, §§ 81-82, Rapoartele hotărârilor și deciziilor 1996-II și Mirilashvili c. Rusiei, nr. 158, 11 decembrie 2008). (…)

184. Curtea consideră că, în circumstanțele prezentei cauze, în cazul în care apărarea nu a participat la pregătirea raportului expertului original, în cazul în care expertul-cheie al procuraturii nu a fost niciodată interogat de apărare (în fața instanței sau în alt mod ) și în cazul în care doi alți experți în domeniu care au depus mărturie oral au recomandat o examinare psihiatrică suplimentară a doamnei SD, refuzul instanței naționale de a dispune o astfel de examinare este discutabil. (…)

187. În această privință, Curtea este de acord cu guvernul că principiul „egalității armelor” consacrat la articolul 6 § 1 nu impune ca apărarea să aibă exact aceleași competențe ca și procuratura în ceea ce privește colectarea probelor. Modalitățile în care apărarea și organele de urmărire penală pot participa la colectarea probelor sunt adesea diferite (vezi Mirilashvili contra Rusiei, citată mai sus, § 225). Cu toate acestea, este important ca aceste diferențe să nu plaseze apărarea într-un dezavantaj net față de organele de urmărire penală. Normele privind obținerea probelor și prezentarea acestora la proces nu ar trebui să facă imposibilă apărării exercitarea drepturilor garantate de articolul 6 al Convenției. În Hotărârea Khodorkovskiy și Lebedev împotriva Rusiei (nr.2), citată mai sus, § 731, Curtea a subliniat următoarele:

„Poate fi dificilă contestarea unui raport al unui expert fără ajutorul unui alt expert din domeniul respectiv. Astfel, simplul drept al apărării de a cere instanței de judecată să efectueze o altă expertiză de către experți nu este suficient. Pentru a realiza acest drept, apărarea trebuie să aibă aceeași ocazie de a-și prezenta propriile «dovezi expertizale»”.

(…)

192. (…) Astfel, apărarea nu a reușit să obțină și să emită avize scrise de „specialiști” pentru a contesta opiniile scrise ale „experților” colectați și prezentați de către acuzare.

194. Cu toate acestea, în prezenta cauză, această distincție, în combinație cu alte handicapuri pe care apărarea le-a avut în întreaga procedură în legătură cu dovezile experților, a pus-o într-un dezavantaj net față de organele de urmărire penală. Curtea reiterează faptul că dovezile constând în opiniile experților, în special raportul nr. 1170, a jucat un rol central în cazul acuzării. Expertul-cheie al acuzării, dr. Ig., nu a fost niciodată interogat de apărare. Apărarea nu a participat la procesul de obținere a rapoartelor experților în etapa de investigație. Procurorul și instanța au refuzat, într-o manieră sumară, să efectueze examinări suplimentare, contrar opiniei a doi profesioniști examinați la proces și a poziției instanței în prima rundă a procedurii. Și, în cele din urmă, apărarea nu a avut practic nici o posibilitate de a contesta aceste rapoarte cu contra-dovezi proprii. Apărarea nu putea decât să solicite asistența „specialiștilor”, al căror statut era mai mic decât cel al „experților”, și, în plus, apărării nu i-a fost permis să introducă opinii scrise ale „specialiștilor” la proces, în timp ce procuratura și instanța s-au bazat pe opiniile scrise ale „experților” adunate de către anchetator în faza de urmărire penală.

207. Curtea are în vedere faptul că judecătorul M. a audiat o serie de martori ai apărării, a examinat mai multe opinii ale experților și a studiat diverse documente. Cu toate acestea, întrebarea dacă apărarea s-a bucurat sau nu de „egalitate de arme” cu acuzarea și dacă procesul a fost „contradictoriu” nu poate fi abordat doar în termeni cantitativi. În cazul de față, a fost foarte dificil pentru apărare să atace efectiv dovezile experților depuse la tribunal de către acuzare. Curtea subliniază că cazul împotriva reclamantului a fost construit pe baza acelor opinii ale experților. În aceste condiții, modul în care s-au administrat probele cu expertiză a făcut ca procesul reclamantului să fie inechitabil. (…)

VIII. Concluzii

Poate că doar hotărârea CEDO citată mai sus ar fi suficientă, în loc de concluzii.

Realitatea este că reglementările sau, mai degrabă lipsa lor, și uzanțele privind expertiza în procesul penal încalcă dreptul la un proces echitabil și constituie un impediment pentru exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

În faza de urmărire penală, organul de urmărire penală numește expertul într-o procedură care nu asigură garantarea independenței și imparțialității acestuia, fără participarea părților.

Obiectivele sunt prestabilite la termenul când ar trebui să aibă loc prima întâlnire între părți, subiecții procesuali principali și expert, iar obiectivele propuse de părți sunt, de multe ori, respinse, în ciuda obligației legale de a se strânge și administra probe atât în favoarea, cât și în defavoarea suspectului sau inculpatului.

Părțile nu pot participa personal la expertiză atunci când au desemnat un expert, fiind obligate să aleagă între drepturile procesuale, deși nu există vreo garanție că le-ar fi admisă o cerere de participare în lipsa recomandării unui expert.

Opiniile experților recomandați nu au o valoare probatorie egală cu cea a celor oficiali. Atunci când sunt contradicții, niciun remediu, cu excepția unuia teoretic – audierea -, nu asigură verificarea credibilității opiniei principale, care, aproape prin ipoteză, este considerată corectă.

Contestarea probei este redusă la obiecțiuni, o procedură formală, neprevăzută de lege și necontradictorie, în cadrul căreia expertul răspunde, în scris, unor critici formulate tot în scris, fără ca răspunsurile să poată fi cenzurate ex ante sub aspectul rigurozității și pertinenței. Mai apoi, devine imposibil să se admită obiecțiuni la obiecțiuni, iar o solicitare de audiere a expertului ar putea fi respinsă cu motivarea că întrebările au fost deja epuizate prin obiecțiuni.

Finalmente, se pare că, în stadiul actual al legislației naționale, rezultatul probei depinde doar de standardele deontologice ale expertului oficial. Sau de noroc.