Executarea silită de drept comun în procedura insolvenţei. Judecata separată a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Reglementarea judecării separate a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale nu este lipsită de importanță din perspectiva efectelor urmărite de legiuitor a se produce asupra procedurii insolvenței, inclusiv ținând seama de cronologia legii, prevederea anterioară ce nu cuprindea această procedură fiind modificată cu un anumit scop, prin pct. 55 din Legea nr. 169/2010, care a introdus alin. (5) al art. 138 din Legea nr. 85/2006, prevăzându‑se că „cererea introdusă în temeiul alin. (1) sau, după caz, alin. (3) se va judeca separat, formându‑se un dosar care va purta același număr cu dosarul de fond și căruia i se va adăuga cuvântul bis”.

Anterior acestei modificări, cererea de atragere a răspunderii patrimoniale se judecă în dosarul de fond al insolvenței, judecătorul‑sindic pronunțându‑se la finalul procedurii atât asupra cererii de atragere a răspunderii patrimoniale, cât și asupra închiderii procedurii, această modalitate prezentând incon­veniente, de vreme ce a fost necesară modificarea legii.

Modificarea legislativă survenită a urmărit, așadar, repararea unui neajuns, reglementându‑se judecata separată a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale tocmai pentru a se da posibilitatea închiderii procedurii insolvenței, când aceasta rămâne lipsită de obiect, fiind îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru radierea debitoarei, din punctul de vedere al scopului procedurii.

În acest sens este de reținut că Legea nr. 85/2014 reglementează ca subiect al procedurii insolvenței „debitorul”, astfel cum e definit la art. 38 alin. (1) lit. a)‑f), în lipsa posibilității execu­tării silite a patrimoniului debitorului procedura specială asupra acestuia nemaifiind utilă.

În condițiile expuse, opinăm că o procedură de insolvență poate fi închisă anterior judecării cererii de atragere a răspunderii patrimoniale, atunci când debitoarea nu mai are bunuri sau bunurile existente au fost valorificate, iar sumele au fost distribuite creditorilor, prin închiderea procedurii insolvenței stabilindu‑se implicit și tabelul definitiv al creanțelor, tabel ce servește în mod esențial la stabilirea unui prejudiciu.

În caz contrar, ne‑am afla în situația existentă anterior modificărilor survenite prin Legea nr. 169/2010, când procedura insolvenței nu putea fi închisă până la soluționarea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale, imposibilitatea închiderii fiind însă generată de existența în același dosar a cererii de atragere, premisă care în prezent nu mai există.

Posibilitatea închiderii procedurii insolvenței anterior solu­ționării definitive a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale este însă în prezent controversată, această controversă fiind determinată de interpretarea dispozițiilor art. 180 din Legea nr. 85/2014, conform cărora „prin închiderea procedurii, judecătorul‑sindic, administratorul/lichidatorul judiciar și toate persoanele care i‑au asistat sunt descărcați de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de drepturi de preferință, acționari sau asociați”.

Legiuitorul a reglementat, așadar, în cuprinsul art. 180, descărcarea de obligații „cu privire la procedură”, sensul dat prin analiza de mai sus noțiunii de procedură fiind acela de procedură a insolvenței debitoarei, derulată în scopul exclusiv al achitării creanțelor din patrimoniul acestei persoane juridice.

Mai mult decât atât, art. 180 precizează descărcarea de atri­buții privind: debitorul, averea lui, creditorii, titularii drepturilor de preferință, acționarii sau asociații, nu și descărcarea de atribuții privind răspunderea subsidiară a pârâtului.

Se observă astfel că toate atribuțiile de care este descărcat lichidatorul judiciar vizează exclusiv procedura de fond a insolvenței, cererea de atragere a răspunderii patrimoniale judecându‑se cu o persoană care nu a fost parte în procedura insolvenței, iar executarea sentinței și distribuirea creanțelor către creditorii procedurii nemaifiind în sarcina practicianului în insolvență, acesta, conform art. 180, fiind descărcat de atribuțiile privind creditorii.

Descărcarea de obligații a persoanelor menționate cu privire la debitor este în acest sens justificată, nemaiexistând atribuții care să poată fi exercitate cu referire la îndeplinirea scopului procedurii, prin executarea silită a patrimoniului debitoarei.

Astfel, după întocmirea tabelului definitiv al creanțelor, distribuirea sumelor și aprobarea de către judecătorul‑sindic a Rapor­tului final asupra procedurii, judecătorul‑sindic și administratorul/lichidatorul judiciar nu mai exercită niciuna dintre atribuțiile prevăzute de lege ca putând fi executate asupra debitoarei în vederea îndeplinirii scopului procedurii.

Cu privire însă la judecata cererii de a atragere a răspunderii patrimoniale, cu care organele de aplicare a procedurii, respectiv atât judecătorul‑sindic, cât și lichidatorul judiciar, au fost învestite înainte de închiderea procedurii insolvenței, aceștia nu sunt degrevați, întrucât cererea de atragere a răspunderii este o cerere subsidiară procedurii insolvenței, judecându‑se după regulile de drept procesual civil.

În acest sens, dispozițiile art. 173 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevăd că „executarea silită împotriva persoanelor prevăzute la art. 169 alin. (1) se efectuează de către executorul judecătoresc, potrivit Codului de procedură civilă”, iar alin. (2) al aceluiași text normativ menționează că „după închiderea procedurii falimentului, sumele rezultate din executarea silită vor fi repartizate de către executorul judecătoresc potrivit preve­derilor prezentului titlu, în temeiul tabelului definitiv consolidat de creanțe pus la dispoziția sa de către lichidatorul judiciar”.

Coroborând, așadar, dispozițiile art. 169 alin. (1) din Legea insolvenței, care reglementează calitatea de subiect activ a lichi­datorului judiciar în formularea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale, cu prevederile art. 169 alin. (3) din aceeași lege, care reglementează înregistrarea cererii anterior închiderii procedurii sub forma unui dosar asociat și judecata separată a acesteia, precum și cu dispozițiile art. 180 din Legea nr. 85/2014, care consemnează descărcarea de îndatoriri a organelor de aplicare a procedurii și a părților doar în ceea ce privește „procedura” de fond, nu și în ceea ce privește cererile adiacente acesteia, reținem că voința legiuitorului a fost aceea de închidere a procedurii insolvenței și de prelungire a mandatului practi­cianului în insolvență pentru formularea și susținerea separată a acțiunii în atragerea răspunderii patrimoniale.

Ar fi contrar sensului oricărei legi, în speță sensului legii insolvenței, care urmărește achitarea creanțelor rămase neaco­perite inclusiv prin proceduri subsidiare procedurii de insolvență, a se considera că legiuitorul, prevăzând calitatea de subiect activ al administratorului/lichidatorului judiciar, a urmărit doar introducerea de către acesta a cererii, fără atingerea scopului acestei cereri, respectiv fără a asigura mandatul necesar susținerii cererii de către lichidatorul judiciar, în calitate de reclamant.

La o astfel de concluzie ar duce interpretarea dispozițiilor art. 180 din Legea insolvenței, în sensul descărcării lichidatorului judiciar de „orice” îndatoriri, inclusiv de îndatorirea privind susținerea în continuare a unei cereri formulate deja, susținându‑se că, după ce legiuitorul a reglementat mandatul în formularea unei cereri adiacente procedurii, a permis descărcarea reclamantului de mandatul acordat, lăsând fără suport cererea formulată.

Opinăm că, în cazul în care ar fi intenționat degrevarea reclamantului și de cererile adiacente „procedurii”, legiuitorul trebuia să prevadă expres acest lucru, fapt ce nu rezultă din cuprinsul legii și nu este, de altfel, în logica legii insolvenței, contravenind scopului acesteia.

Acordarea de către legiuitor a calității de subiect activ al cererii de a atragere a răspunderii patrimoniale pentru lichida­torul judiciar, înainte de închiderea procedurii insolvenței, presupune în mod explicit voința ca această acțiune să fie demarată și susținută, în scopul producerii de efecte juridice, de către lichidatorul judiciar, acesta acționând în baza aceluiași mandat cu cel acordat la deschiderea procedurii insolvenței, mandatul fiind atribuit pentru reprezentarea, pe întreaga întindere a legii insolvenței, deopotrivă, în mod echidistant, atât a debi­toarei, cât și a intereselor creditorilor, în cazul închiderii procedurii și radierii debitoarei lichidatorul judiciar acționând prin cererea subsecventă doar în interesul creditorilor, interesul acestora fiind colectiv, iar nu individual, necesitând o repre­zentare în consecință.

A interpreta în sens contrar ar însemna înlăturarea calității de subiect activ al cererii de atragere a răspunderii patrimoniale pentru lichidatorul judiciar, deși, în mod esențial, atragerea răspunderii se bazează pe raportul asupra cauzelor de insolvență întocmit de acesta și, de asemenea, pe probatoriul din dosarul de fond întocmit tot de practicianul în insolvență, respectiv notifi­cări, analiza economică a societății debitoare, tabele de creanță privind masa credală stabilită în urma analizei declarațiilor de creanță ale creditorilor și, de asemenea, valorificări și distribuiri de sume, în urma cărora, prin activitatea practicianului în insolvență, se definește prejudiciul rămas neacoperit în procedură.

În lipsa posibilității susținerii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale de către lichidatorul judiciar, prin inexistența unui mandat, ar rămâne exclusiv atribuția creditorilor, prin repre­-
zen­tant legal sau convențional, de a formula și susține o cerere având drept scop încasarea din patrimoniul pârâtului a pasivului rămas neacoperit în procedura insolvenței.

O astfel de interpretare nu poate fi primită atâta vreme cât legea acordă, prin dispozițiile art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, calitatea de subiect activ principal lichidatorului judiciar și, doar în măsura în care acesta nu înțelege să formuleze cerere, se acordă calitatea de subiect activ secundar creditorului desemnat de forul reprezentativ sau deținând o creanță de peste 30% din masa credală.

Apreciem că, în sensul dispozițiilor art. 180, coroborate cu art. 169 alin. (3) din Legea insolvenței, administratorul/lichi­datorul judiciar ar putea fi considerat degrevat de obligația susținerii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale doar în cazul în care Legea nr. 85/2014 ar reglementa introducerea acțiunii pe calea dreptului comun, după închiderea procedurii insolvenței, moment la care practicianul în insolvență nu ar mai deține mandat, acesta încetând odată cu închiderea procedurii și inexistența oricărei alte cereri adiacente acesteia, judecate de către judecătorul‑sindic.

În caz contrar, atâta vreme cât, asociat procedurii de insol­vență, există dosare nesoluționate, organele de aplicare a procedurii rămân învestite, neputând refuza să participe la judecată, dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevăzând ca organe de aplicare a procedurii „instanța de judecată și administratorul/lichidatorul judiciar”.

Cum judecătorul‑sindic rămâne învestit să judece orice cerere adiacentă procedurii, chiar după închiderea acesteia, deși dispozițiile art. 180 prevăd descărcarea de „orice” îndatoriri inclusiv a judecătorului‑sindic, practicianul în insolvență, în calitate de organ de aplicare a procedurii, rămâne, de asemenea, învestit în susținerea cererii de atragere a răspunderii patri­moniale, chiar după închiderea procedurii insolvenței, atribuțiile sale fiind în cadrul acestei cereri cu totul altele decât cele de care a fost degrevat.

Opinam că, în fapt, refuzul susținerii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale de către practicianul în insolvență, după închiderea procedurii, nu se bazează pe lipsa unui mandat legal al acestuia, ci mai degrabă pe lipsa interesului, respectiv pe lipsa remunerării acestei activități, onorariul practicianului în insolvență fiind încasat la momentul închiderii procedurii, ulterior legea nemaiprevăzând posibilitatea încasării vreunei sume de bani pentru activitatea desfășurată.

Mandatul practicianului în insolvență, deși reglementat de lege ca mandat cu titlu oneros, în sensul remunerării tuturor activităților desfășurate de administratorul/lichi­datorul judiciar, în funcție de complexitatea acestora, devine un mandat cu titlu gratuit ulterior închiderii procedurii insolvenței.

Transformarea mandatului poate fi justificată prin aceea că onorariul practicianului în insol­vență este încasat, potrivit art. 39 alin. (1) din Legea insolvenței, din averea debitoarei și numai în măsura în care aceasta nu deține bunuri din fondul special, prevăzut de art. 39 alin. (4), în cazul radierii debitoarei reglementarea onora­riului nemaiexistând.

Această împrejurare vine însă în contradicție cu dispozițiile O.U.G. nr. 86/2006 privind statutul practicianului în insolvență, care prevăd că orice activitate desfășurată în procedura reglementată de Legea nr. 85/2014 de practicianul în insolvență este remunerată conform Legii insolvenței.

Remedierea acestei situații poate fi făcută printr‑o completare normativă, în sensul fie de a se stabili dispunerea la închiderea procedurii de către judecătorul‑sindic cu privire la un onorariu al practicianului, în cazul formulării de către acesta a cererii de atragere a răspunderii patri­moniale, fie de a se reglementa suportarea de către creditori, în interesul cărora lichidatorul judiciar desfășoară activitatea, a unei remunerații, la momentul încasării sumei rezultate din executarea silită a pârâtului.

Această din urmă modalitate prezintă însă inconvenientul că în situația respingerii definitive a cererii privind atragerea răspunderii patrimo­niale nu există nicio sumă executată și, ca atare, onorariul pentru activitatea prestată nu poate fi încasat.

Modalitatea încasării onorariului pentru susținerea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale nu are însă legătură cu închiderea procedurii insolvenței, neputând condiționa închi­derea acesteia în măsura în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege în cuprinsul art. 174‑177 din Legea nr. 85/2014, respectiv debitoarea nu deține bunuri în patrimoniu sau bunurile existente au fost valorificate, iar sumele au fost distribuite creditorilor, nemaiexistând activități de realizat în scopul pentru care procedura a fost deschisă.

O interpretare contrară înseamnă adăugarea la lege, condi­ționând închiderea procedurii nu numai de îndeplinirea con­di­țiilor legale, menționate expres de legiuitor, ci și de înde­plinirea unei condiții suplimentare, respectiv formularea sau nu a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale de către lichi­datorul judiciar.

S‑ar putea ajunge în acest mod la închiderea procedurii insolvenței diferențiat, în raport de calitatea subiectului activ al cererii de atragere a răspunderii patrimoniale, o procedură de insolvență putând fi închisă în condițiile în care cererea de atragere a răspunderii este formulată de către creditori, dar neputând fi închisă în condițiile în care cererea este formulată de către lichidatorul judiciar.

Or, o atare condiție nu este prevăzută în Legea insolvenței și, pe cale de consecință, nu poate fi aplicată, închiderea procedurii limitându‑se strict la îndeplinirea condițiilor cuprinse în dispo­zițiile art. 174‑177 din Legea nr. 85/2014.

Unificarea practicii judiciare în materie a făcut inclusiv obiectul discuțiilor cuprinse în Minuta Președinților Secțiilor Specializate de la Constanța, în perioada 16‑17 septembrie 2021, unde, cu majoritate (iar nu cu unanimitate), s‑a îmbrățișat punctul de vedere privind închiderea procedurii după soluționarea cererii de atragere a răspunderii patrimoniale, motivarea reliefând însă o interpretare a art. 180, fără coroborarea cu celelalte texte cu care se află în legătură și fără a se ține seama de voința exprimată de legiuitor în cuprinsul Legii insolvenței.

Opiniile exprimate sunt orientative, având valoare de recomandare, neconstituind izvor de drept, astfel că nu este exclusă necesitatea lămuririi înțelesului art. 180 din Legea insolvenței pe calea recursului în interesul legii.

În afara acestor controverse ținând de interpretarea legii, păstrarea pe rol a unei proceduri pentru care creanțele nu mai pot fi achitate din averea debitoarei este de natură în mod practic a aduce și un prejudiciu creditorilor, întrucât, deși practicianul în insolvență nu mai are atribuții asupra patrimoniului debitoarei, totuși, până la închiderea procedurii, onorariul acestuia poate fi datorat (evident, în ipoteza unui onorariu lunar aprobat de către creditori), iar, în situația admiterii cererii de atragere a răspunderii patrimoniale și a executării silite asupra patrimoniului pârâtului, distribuirea sumelor obținute se face conform ordinii de priorități cuprinse în lege, procedura nefiind închisă, pentru a permite aplicarea art. 173 din lege, fiind achitate astfel, cu prioritate, cheltuielile de procedură, incluzând onorariul practicianului în insolvență și orice alte cheltuieli adiacente.

Există, în acest mod, posibilitatea ca, pentru creditorii în favoarea cărora a fost exercitată acțiunea subsidiară, să nu mai rămână sume de recuperat, scopul acțiunii prevăzut de art. 169 nemaifiind astfel îndeplinit, întrucât scopul vizează exclusiv recuperarea prejudiciului creditorilor, iar nu acoperirea cheltuielilor procedurii, aceste cheltuieli fiind prevăzute doar pentru acțiunea principală.

O judecată corectă a cauzei, făcută în litera și spiritul legii, impune așadar, în condițiile expuse, judecata cererii de atragere a răspunderii patrimoniale după închiderea procedurii insol­venței, în cadrul unui dosar separat, judecata profitând exclusiv creditorilor, fără a greva rolul instanțelor cu cauze lipsite de obiect și fără a presupune riscul neîncasării sumelor solicitate de creditori, contribuind la asigurarea, în condiții optime, a scopului esențial al procedurii, respectiv achitarea pe orice cale a pasivului existent, pasiv constituit din prejudiciul cauzat creditorilor prin intrarea debitoarei în insolvență.