Executarea silită de drept comun în procedura insolvenţei. Judecata separată a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

„A cunoaște legile nu înseamnă a reține cuvintele legii, ci forța lor.”

1. Compatibilitatea executării silite de drept comun cu procedura insolvenței

Judecata corectă a unei pricini nu presupune neapărat apli­carea mecanică a unui text de lege, ci reprezintă mai mult decât atât, judecata trebuind a fi făcută „în litera și spiritul legii”.

Pornind de la acest principiu, cvasi‑cunoscut, putem spune că menirea judecătorului este aceea de a interpreta un text de lege dincolo de cuvintele conținute, dându‑i înțelesul ce rezultă din economia legii, în sensul producerii efectelor juridice regle­mentate de lege, în ansamblul său.

Particularizând, ne vom apleca, în prezenta lucrare, asupra incidenței executării silite de drept comun în procedura insol­venței, iar cu titlu special asupra modului de judecată a cererii privind atragerea răspunderii patrimoniale și a executării silite a hotărârii judecătorești prin care s‑a dispus admiterea cererii.

Discutând despre compatibilitatea dintre procedura insol­venței și procedura executării silite de drept comun, reținem că, în esență, insolvența reprezintă o procedură specială de executare silită, specificul său fiind dat de caracterul colectiv, iar nu individual al procedurii, având din acest motiv o reglementare distinctă prin Legea nr. 85/2014, reglementare ce se completează însă, în măsura compatibilității, cu dispozițiile Codului de procedură civilă, executarea silită de drept comun fiind prevăzută în anumite cazuri în cuprinsul legii insolvenței.

În ambele proceduri, executarea silită reprezintă un ansamblu de măsuri pe care legea le pune la dispoziția creditorului, pentru recuperarea creanței, în cazul în care debitorul nu‑și îndeplinește de bunăvoie obligațiile.

În procedura insolvenței, „executarea silită” se realizează, ca regulă, prin intermediul practicianului în insolvență, care are o serie de atribuții bine definite în ceea ce privește valorificarea activelor debitorului, în scopul plății creanțelor înscrise la masa credală, existând însă și excepții, când executarea silită se face în cadrul procedurii numai de către executorul judecătoresc, fiind o executare silită de drept comun, realizată după regulile Codului de procedură civilă.

Întrucât ambele executări se fac „în procedura insolvenței”, este necesar să stabilim cum distin­gem între bunurile asupra cărora executarea silită se realizează de către administratorul/lichidatorul judiciar și bunurile asupra cărora executarea silită se face de către executorul judecătoresc.

2. Categorii de bunuri supuse executării silite în procedura insolvenței

Conform dispozițiilor art. 5 pct. 5 din Legea nr. 85/2014, „averea debitorului reprezintă totali­tatea bunurilor și drepturilor sale patrimoniale, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insol­venței, care pot face obiectul executării silite potrivit Codului de procedură civilă”.

Din perspectiva reglementării cuprinse în textul menționat, avem, ca atare, în procedura insol­venței, două categorii de bunuri, respectiv:

A. Bunuri aparținând debitoarei, care se află în patrimoniul acesteia la data deschiderii procedurii insolvenței.

B. Bunuri care nu aparțin debitoarei, neaflându‑se în patrimoniul acesteia la data deschi­derii procedurii insolvenței, însă, prin apli­carea prevederilor legii speciale, se urmărește adu­cerea lor la masa credală, în vederea valorificării în procedură.

Așa cum se arată expres în motivarea Deciziei nr. 17/2020 a ICCJ, prin care a fost admis recursul în interesul legii privind interpretarea dispozițiilor art. 143 alin. (1) teza finală din Legea 85/2014, executarea silită de drept comun se face în cadrul procedurii insolvenței, paragraful 162 menționând că „executarea silită individuală este prevăzută în Legea nr. 85/2014 și se află la dispoziția creditorului din această procedură, datoriile fiind acumulate în și în legătură cu procedura insol­venței, context în care incidența și compatibilitatea procedurii execuționale trebuie puse obligatoriu în contextul procedurii insolvenței”.

2A. Bunurile aparținând debitoarei la momentul deschiderii procedurii insolvenței

Pentru aceste categorii de bunuri funcționează regulă cuprinsă în art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, conform căreia „de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorifi­carea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor. (…)”.

Aceste bunuri sunt, așadar, valorificate în procedură doar de către administratorul/lichidatorul judiciar, neputând face obiectul executării silite de drept comun.

În cronologia legii insolvenței a existat însă o excepție de la această regulă, fiind vorba de dispozițiile art. 143 alin. (1) teza finală, introduse prin O.U.G. nr. 88/2018, conform cărora „pentru datoriile acumulate în perioada procedurii de insolvență, care au o vechime mai mare de 60 de zile, se poate începe executarea silită”.

Textul nu privește orice executare, ci doar executarea creanțelor pentru care există titluri executorii, în esență creanțe bugetare, însă și contracte de asistență juridică, acestea putând fi supuse executării silite individuale, în cadrul procedurii colective a insolvenței.

Dispozițiile art. 143 alin. (1) teza finală din O.U.G. nr. 88/2018 au fost abrogate prin Legea nr. 113/2020, legea fiind de imediată aplicare, conținând dispoziții de procedură, cu referire la modul de executare silită a debitorului, astfel că, de la data intrării sale în vigoare, nu mai pot fi formulate cereri de executare silită individuală.

Cererile de executare silită individuală, for­mu­l­ate de creditori după intrarea în vigoare a Legii nr. 113/2020, chiar dacă la data deschiderii procedurii insolvenței erau incidente prevederile O.U.G. nr. 88/2018, sunt, așadar, inadmisibile.

Modalitatea constatării inadmisibilității cere­rilor de executare silită individuală este pe calea contestației la executare, aceasta fiind instituția de drept comun ce asigură legalitatea executării silite, competența soluționării contestației aparținând judecătorului‑sindic, iar nu instanței de drept comun, având în vedere că executarea silită se face „în cadrul procedurii insolvenței”.

Până la soluționarea pe fond a contestației la executare se poate solicita însă de către debitoare suspen­darea executării silite, ca măsură vremel­nică pe calea ordonanței președințiale, soluțio­narea ordonanței fiind de asemenea în competența judecătorului‑sindic din același rațiuni, respectiv analiza ordonanței prin raportare la un text cuprins în legea insolvenței.

Asupra acestor aspecte s‑a pronunțat de altfel ICCJ, prin Decizia nr. 17/2020, stabilind competența judecătorului‑sindic în soluționarea contestației la executare și a ordonanței președințiale, în ceea ce privește executarea silită începută de creditorii bugetari, în temeiul art. 143 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

2B. Bunurile ce nu aparțin debitoarei la momentul deschiderii procedurii insolvenței, însă, prin uzitarea prevederilor Legii nr. 85/2014, se urmărește aducerea acestora în patrimoniul societății insolvente, în scopul valorificării lor în cadrul procedurii

Având în vedere scopul procedurii insolvenței, definit de art. 2 din Legea nr. 85/2014 ca fiind achitarea din patrimoniul societății debitoare, persoană juridică, aflată în procedura insolvenței, a creanțelor societății, legea a pus la îndemâna practicianului în insolvență modalități prin care averea debitoarei poate fi reîntregită, bunurile intrate în patrimoniul debitoarei în urma exercitării acestor acțiuni fiind apoi valorificate în cadrul procedurii, iar sumele distribuite creditorilor.

Executarea silită a hotărârilor judecătorești prin care instan­țele au dispus întoarcerea în patrimoniul debitoarei a unor bunuri ori sume de bani se realizează exclusiv de către executorul judecătoresc, bunurile neaparținând debitoarei până la momentul întoarcerii efective în patrimoniu, executarea silită nefiind, în atare situație, în competența administratorului/lichidatorului judiciar, ci în competența executorului jude­cătoresc.

În acest sens, dispozițiile art. 623 C. pr. civ. arată că „executarea silită a oricărui titlu exe­cutoriu, cu excepția celor care au ca obiect venituri datorate bugetului general consolidat sau buge­tului Uniunii Europene și bugetului Comunității Europene a Energiei Atomice, se realizează numai de către executorul judecătoresc, chiar dacă prin legi speciale se dispune altfel”.

Acțiunile prin care administratorul/lichi­da­torul judiciar poate aduce în patrimoniul debi­toarei bunuri sau sume de bani sunt: acțiunea în anulare, reglementată de art. 117 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, acțiunea în pretenții împotriva propriilor debitori privind recuperarea de creanțe și acțiunea în evacuare, în cazul în care bunul asupra căruia s‑a dispus restituirea este folosit de o persoană fără drept.

Astfel, conform dispozițiilor art. 117 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, „administratorul judi­ciar/li­chi­datorul judiciar poate introduce la judecătorul‑sindic acțiuni pentru anularea actelor sau operațiunilor frauduloase ale debitorului în dauna drepturilor creditorilor, în cei 2 ani anteriori deschiderii procedurii”.

Potrivit prevederilor art. 58 alin. (1) lit. l) din Legea nr. 85/2014, printre atribuțiile administra­torului judiciar se numără „încasarea creanțelor, urmărirea încasării creanțelor referitoare la bunurile din averea debitorului sau la sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea procedurii, formularea și susținerea acțiunilor în pretenții pentru încasarea creanțelor debitorului”.

De asemenea, conform dispozițiilor art. 1.038 C. pr. civ., „atunci când dreptul locatarului de a folosi un imobil s‑a stins ca urmare a încetării locațiunii prin expirarea termenului, prin acțiunea locatorului, prin neplata chiriei sau a arenzii, precum și din orice altă cauză și locatorul dorește să intre în posesia imobilului, acesta va notifica locatarul, în scris, prin intermediul executorului judecătoresc, punându‑i în vedere să elibereze și să‑i predea liber imobilul, în termen de cel mult 30 de zile de la data comunicării notificării”.

În speță, locator este debitorul, prin reprezentantul său legal, și are obligația notificării locatarului, prin executor judecătoresc.

În afara acestor modalități, prin care legea insolvenței asigură recuperarea creanțelor creditorilor din bunurile aflate în patri­moniul debitoarei, respectiv, pe de o parte, prin protejarea bunurilor aflate în averea debitoarei la data deschiderii proce­durii, bunurile nemaiputând face obiectul niciunei acțiuni judiciare, extrajudiciare sau de executare silită, iar, pe de altă parte, prin reglementarea întoarcerii în patrimoniu a unor bunuri scoase fraudulos din averea debitoarei anterior deschiderii procedurii insolvenței și, de asemenea, prin recuperarea unor creanțe pe care debitoarea le deține asupra propriilor debitori, legea insolvenței reglementează și o modalitate subsidiară de recuperare a creanțelor înscrise în tabelul definitiv.

Această modalitate subsidiară o constituie atragerea răspun­derii patrimoniale reglementate de art. 169 din Legea nr. 85/2014, instituție ce necesită o analiză separată, întrucât, deși este cuprinsă în legea insolvenței, în fapt, nu se referă la executarea silită asupra patrimoniului debitoarei, ci la executarea silită asupra patrimoniului pârâtului, persoană care, cu vinovăție, printr‑o faptă ilicită, a contribuit la ajungerea societății debitoare în insolvență, cauzând, prin aceasta, un prejudiciu creditorilor, sumele recuperate fiind distribuite în procedura colectivă, iar nu individual.

3. Acțiunea în atragerea răspunderii patrimoniale

Așa cum am menționat, angajarea răspunderii patrimoniale, ca formă subsidiară a achitării pasi­vului, poate exista doar în cazul în care debitoarea nu mai deține bunuri prin a căror valorificare să poată fi făcută plata creanțelor înscrise la masa credală, fiind o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie a pârâtului.

Cererea prevăzută de art. 169 din Legea nr. 85/2014 poate fi formulată în cazul în care sunt îndeplinite condițiile de închidere a procedurii insolvenței, rămânând însă un prejudiciu neaco­perit, pentru care, pe calea unei acțiuni subsidiare cererii principale, se verifică existența vinovăției pârâtului prin comiterea uneia dintre faptele ilicite prevăzute de lege.

Deși condițiile angajării răspunderii patrimo­niale sunt cumulative, respectiv: prejudiciu, vinovăție, faptă licită, lipsa oricăreia dintre ele ducând la respingerea cererii, totuși, observăm că necesitatea formulării cererii pornește de la premisa existenței unui prejudiciu, în lipsa acestuia cererea de atragere a răspunderii patrimoniale fiind lipsită de interes, în concret, prejudiciul credi­torilor existând doar când bunurile debitoarei nu acoperă masa credală.

În structura Legii nr. 85/2014, reglementarea răspunderii patrimoniale urmează de altfel după dispozițiile art. 168, care prevăd întocmirea Raportului final în procedura insolvenței, aprobarea acestuia și distribuirea sumelor existente, textul arătând că, „după ce judecătorul‑sindic aprobă raportul final al lichidatorului judiciar, acesta va trebui să facă distribuirea finală a tuturor fondurilor din averea debitorului. Fondurile nerecla­mate în termen de 30 de zile de către cei îndreptățiți la acestea vor fi depuse în contul prevăzut la art. 39 alin. (4)”.

Deși, potrivit legii, cererea se poate formula și înainte de stabilirea în mod definitiv a unui prejudiciu al creditorilor, având în vedere că lichidatorul judiciar sau, după caz, creditorul sunt ținuți de termenul de prescripție reglementat de art. 170 din Legea nr. 85/2014, totuși, nu este justificată judecata înainte de distribuirea tuturor fondurilor din averea debitoarei, deoarece în asemenea situație ar reprezenta o răspundere solidară a pârâtului cu debitoarea, iar nu o răspundere subsidiară.

În practica judiciară au existat chiar soluții de suspendare a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale până la distribuirea tuturor fondurilor din averea debitoarei și stabilirea definitivă a prejudiciului rămas neacoperit.

Având în vedere caracterul subsidiar al răspunderii patrimo­niale și necesitatea îndeplinirii condițiilor pentru închiderea procedurii insolvenței la data judecării cererii, legiuitorul a reglementat judecata separată a cererii, arătând prin dispozițiile art. 169 alin. (3) că „cererea introdusă în temeiul alin. (1) sau, după caz, alin. (2) se va judeca separat, formându‑se un dosar asociat”.

Textul de lege menționat statuează obligația titularului cererii, respectiv administratorul/lichi­datorul judiciar, în condițiile art. 169 alin. (1), sau creditorul desemnat, în condițiile art. 169 alin. (2), de a introduce acțiunea „înainte de închiderea procedurii”, legiuitorul acordând prin aceasta o prelungire a mandatului reclamantului pentru derularea acestei atribuții „în afara procedurii”, precizare pe care legiuitorul nu o face în cazul altor dosare asociate, în cazul acestora mandatul fiind subînțeles, întrucât se referă la bunurile ce fac obiectul procedurii de fond a insolvenței.

Întrucât scopul legii, definit prin art. 2 din lege, este, inclusiv în cazul acțiunii subsidiare, acoperirea pasivului masei credale, mandatul acordat practicianului în insolvență are în vedere îndeplinirea acestui scop, respectiv derularea acțiunii până la momentul obținerii unei hotărâri judecătorești, indiferent dacă aceasta este de admitere sau de respingere a acțiunii, fiind con­trară oricărei logici juridice acordarea mandatului doar pentru introducerea acțiunii și lăsarea acesteia neacoperită ulterior, fără nicio stipulație normativă.

Din această perspectivă, considerăm că regle­mentarea judecății separate a cererii de atragere a răspunderii patrimoniale, după dispozițiile privind îndeplinirea condițiilor de închidere a procedurii insolvenței, când procedura devine practic lipsită de obiect, scopul nemaiputând fi atins prin valorificarea bunu­rilor debitoarei, demonstrează intenția legiuitorului de închidere a procedurii insolvenței anterior judecării cererii prevăzute de art. 169 din Legea nr. 85/2014.

Procedura insolvenței debitoarei nu mai prezintă din acest moment relevanță în sine, nemaifiind oportună derularea de proceduri de citare, părți și logistică, în condițiile afirmării principiului celerității în judecarea cauzelor, prin cererea privind răspunderea patrimonială restrângându‑se substanțial cadrul procesual, părți în cererea prevăzută de art. 169 fiind doar reclamantul și pârâtul, conform regulilor Codului de procedură civilă.

Cererea rămâne atașată/asociată procedurii insolvenței și supusă competenței judecătorului‑sindic prin scopul său, scop identic cu cel al insolvenței debitoarei, distribuirea fondurilor obținute făcându‑se în mod colectiv, iar nu individual.