Dileme privind întinderea despăgubirii cuvenite contractantului în cazul denunțării unui contract în derulare de către administratorul judiciar

29 nov. 2023
Vizualizari: 535
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Reglementarea legală:

Art. 123 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 prevede că, „în vederea creșterii la maximum a valorii averii debitorului, într‑un termen de prescripție de 3 luni de la data deschiderii procedurii, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate să denunțe orice contract, închirierile neexpirate, alte contracte pe termen lung, atât timp cât aceste contracte nu au fost executate în totalitate ori substanțial de către toate părțile implicate”.

Art. 123 alin. (4) prevede că, „în cazul denunțării unui contract, o acțiune pentru despăgubiri poate fi introdusă de către cocontractant împotriva debitorului și va fi soluționată de judecătorul‑sindic. Drepturile stabilite în favoarea cocontrac­tantului în urma exercitării acțiunii în despăgubiri se vor plăti acestuia potrivit prevederilor art. 161 pct. 4, pe baza hotărârii în temeiul căreia i‑au fost recunoscute, rămasă definitivă”.

Deși reglementarea este veche în legislația insolvenței din România, întrucât atât dreptul administratorului judiciar la denunțarea contractelor în derulare, cât și dreptul la despăgubiri al cocontractantului au fost introduse prin dispozițiile Legii nr. 64/1995, care au fost preluate aproape fără modificări în Legea nr. 85/2006 și, ulterior, în actualul Cod al insolvenței, până la acest moment nu s‑a cristalizat o practică unitară nici cu privire la natura juridică a despăgubirii, nici cu privire la modul de determinare a acesteia.

Dificultatea soluționării de către judecătorul‑sindic a unor astfel de cauze provine, în primul rând, din modul laconic în care a înțeles legiuitorul să reglementeze o instituție care, la prima vedere, nu‑și găsește decât puține asemănări cu instituțiile Codului civil, dar și din faptul că doctrina nu a abordat decât în mică măsură de acest subiect.

Pe de altă parte, trebuie să recunoaștem că dificultatea provine și din faptul că noi, juriștii, tindem să rămânem tributari instituțiilor tradiționale care pun în corelație încetarea contractului din culpa debitorului cu răspunderea contractuală și încetarea contractului din cauze independente de culpă cu imposibilitatea creditorului de bună‑credință de a‑și recupera măcar o parte din pagubă.

Cu alte cuvinte, în mod tradițional considerăm că dreptul de despăgubire, fie că era vorba despre răspundere contractuală, fie despre răspundere delictuală, este dependent de culpa persoanei chemate să răspundă.

Dar iată că, în materia insolvenței, încă din anul 1995 există o astfel de excepție de la regulă. Deși denunțarea este o cauză de încetare a contractului reglementă de lege (asemănătoare, de exemplu, cazului fortuit), totuși cocontractantul are dreptul să ceară plata unei despăgubiri din averea debitorului.

Într‑adevăr, o asemenea excepție necesita o explicație din partea legiuitorului, iar formularea din art. 67 alin. (2) din Legea nr. 64/1995 – „în cazul denunțării unui contract, o acțiune pentru despăgubiri poate fi introdusă de către contractant împotriva debitorului” – era departe de a oferi orice fel de indicii despre natura juridică a despăgubirii sau despre întinderea sa.

Cu toate acestea, reglementarea a rămas neschimbată și în cele două legi adoptate ulterior, singura lămurire fiind adusă prin Legea nr. 85/2014, unde, în cadrul art. 123 alin. (4), s‑a prevăzut că o astfel de cerere formulată de cocontractant este în competența judecătorului‑sindic.

Totuși, analiza acestei dispoziții prin raportare la ansamblul regulilor care guvernează procedura insolvenței, dar și prin comparare cu instituțiile juridice ce se regăsesc în noul Cod civil, oferă un răspuns cu privire la natura despăgubirii, dar și câteva repere pentru evaluarea acesteia.

Astfel, trebuie să pornim de la premisa că procedura insolvenței s‑a născut din nevoia de echilibru și siguranță a oricărei colectivități și că scopul său principal este acela de a atenua șocul pe care dispariția unei societăți cu datorii îl produce în mediul de afaceri.

Așadar, insolvența nu trebuie privită doar ca un beneficiu al debitorului aflat în incapacitate de plată ci, în primul rând, ca un beneficiu al mediului de afaceri, din care fac parte toate persoanele cu care debitorul se află în raporturi juridice.

În doctrină s‑a arătat că „într‑un mediu de viață economico‑so­cială caracterizat prin interconectare și interdependență, întreprin­derea nu este un simplu vehicul concurențial, ci un centru vital în jurul căruia gravitează o multitudine de interese, altele decât cele ale întreprin­ză­torului”[1]. Așadar, în realitate, insolvența debito­rului afectează nu doar creditorii înscriși în tabelul de creanțe, denumiți de Legea insolvenței „participanți la procedură”, ci toate celelalte persoane cu care debitorul se află în relații de afaceri, și nu numai.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

În acest context, trebuie astfel admis că insolvența debito­rului nu trebuie să fie suportată numai de către creditorii înscriși în tabelul de creanțe, ci de către toate persoanele cu care debitorul se află în raporturi juridice. Toate aceste persoane sunt chemate să contribuie la redresarea debitorului sau la diminuarea pagubelor produse de insolvența acestuia și să suporte aceste pagube, cel puțin în parte, tocmai pentru ca scopul final al procedurii, și anume protejarea mediului de afaceri, să poată fi atins.

Dacă admitem că o astfel de persoană este și partenerul dintr‑un contract în derulare al debito­rului la data deschiderii procedurii, devine ușor de înțeles rațiunea pentru care legiuitorul a interzis inserarea clauzelor care permit încetarea contrac­telor pentru motivul intrării unei părți în insolvență și a instituit dreptul practicianului în insolvență, administrator al procedurii, de a modifica sau denunța astfel de contracte în derulare.

Fiind venită dintr‑un interes străin de voința și comportamentul debitorului și întemeiată pe obligația partenerului contractual de a suporta, alături de alți creditori, insolvența debitorului, denunțarea contractului nu poate fi privită decât ca un mod distinct de încetare a contractului, un act juridic licit al administratorului judiciar și, totodată, o atribuție a acestuia, în calitate de manager al procedurii.

Argumentele expuse converg spre ideea că principiile echității și echilibrului, pe care este construită întreaga materie a insolvenței, stau și la baza instituirii dreptului cocontractantului de a primi despăgubiri în cazul acestei denunțări.

Maximizarea averii debitorului, despre care vorbește art. 123 din Codul insolvenței atunci când se referă la denunțarea contractelor, nu trebuie văzută doar ca un beneficiu acordat debitorului, ci ca o încercare de a reduce pagubele produse credito­rilor de imposibilitatea debitorului de acoperire a creanțelor din averea sa. Totodată, trebuie să vedem că, dincolo de prevederea legală care arată că despăgubirea se suportă din averea debitorului, afectați în mod direct de plata despăgubirii sunt atât creditorii din tabel, cât și și ceilalți parteneri de afaceri ai debitorului, ale căror contracte au rămas în ființă. În aceeași măsură trebuie observat că scopul reglementării este și acela de a nu rămâne în ființă contracte în legătură cu care există indicii serioase că nu pot fi continuate, diminuând șansele de redresare economică a debitorului.

Atât timp cât suntem de acord că dreptul la despăgubire își are izvorul într‑un act juridic licit, și anume denunțarea contractului de către practicianul în insolvență, trebuie să admitem că nu se poate vorbi despre o reparație născută dintr‑o răspundere civilă, ci despre o indemnizare echitabilă a cocontractantului pentru încetarea intempestivă a raporturilor contractuale cu debitorul insolvent.

În ceea ce privește evaluarea și stabilirea prejudiciului de către judecătorul‑sindic, caracterul justificat/nejustificat al măsurii denunțării nu poate constitui un element al evaluării, întrucât, în cazul în care denunțarea are caracter abuziv, cocontractantul are deschisă calea contestației prevăzute de art. 59 alin. (5) din Legea nr. 85/2014.

Procedura insolvenței cere rigurozitate nu doar pentru organele care o aplică, ci și pentru ceilalți participanți, astfel că apărarea referitoare la caracterul abuziv al măsurii trebuie valorificată exclusiv pe calea contestației.

Desigur, o astfel de contestație poate fi promovată atât de debitor, cât și de cocontractant și, de ce nu, de către oricare dintre creditori, în măsura în care consideră că o continuare a contractului este posibilă, chiar și cu adaptarea clauzelor sale. Dacă nu a fost promovată o astfel de contestație, trebuie admis că prezumția de de­nunțare a convenție pentru cauza de intrare în insolvență are caracter absolut, nemaiputând fi analizată de către judecătorul‑sindic nici pe cale incidentală, ca un criteriu pentru stabilirea întinderii despăgubirilor. Cu alte cuvinte, caracterul abuziv al măsurii este înlăturat cu totul în situația în care toți participanții la procedură, inclusiv cocontractantul, acceptă tacit decizia practicianului în insolvență de încetare a contractului, prin neexercitarea căii de atac a contestației.

Nu trebuie omis nici faptul că, în contextul în care cocontractantului i s‑ar recunoaște posibilitatea obținerii unei despăgubiri integrale, prin invocarea caracterului abuziv al măsurii în cadrul acțiunii reglementate de art. 123 alin. (4) din Legea nr. 85/2014, acesta va fi tentat să nu formuleze contestație împotriva măsurii denunțării, mai ales că executarea pe termen lung a contractului este, de cele mai multe ori, incertă, din cauza situației dificile în care se găsește debitorul.

Revenind la problema despăgubirilor pe care ar trebui să le acorde judecătorul‑sindic, credem că nu este obligatorie întotdeauna acordarea unei sume de bani, judecătorul trebuind să evalueze circumstan­țiat, în funcție de datele concrete ale speței, urmând a face o analiză care nu exclude și o apreciere în echitate asupra valorii eventualei despăgubiri, punând în balanță cel puțin elementele care vor fi prezentate în cele ce urmează.

Cel mai important element de la care trebuie pornit îl reprezintă motivul pentru care practicianul a decis denunțarea contractului. Existența unor vicii ale contractului, de exemplu cele care denotă operațiuni frauduloase ale debitorului, dintre cele sancționate de art. 117 din Legea nr. 85/2014, ori imposibilitatea obiectivă pentru debitor de a continua contractul din cauza pierderii unor contracte de care depindea executarea obligațiilor sale față de cocontractant sau încercarea de a rentabiliza afacerea prin renunțarea la un contract care consumă resurse considerabile din averea debitorului fără a produce beneficii pe măsură sunt câteva dintre motivele care l‑ar putea determina pe practicianul în insolvență să decidă denunțarea unui contract. Or, unele dintre acestea exclud „de plano” acordarea oricărei despăgubiri.

Este de remarcat că, în practică, practicianul în insolvență va prefera denunțarea contractului oricărei alte forme de încetare a acestuia, întrucât procedura denunțării este extrem de facilă, realizându‑se printr‑o simplă notificare, fără a fi nevoie de intervenția instanței.

Pornind de la această realitate, pentru a pronunța o soluție temeinică, credem că judecătorul‑sindic va trebui să verifice, în primul rând, dacă motivele care au stat la baza denunțării nu înlătură dreptul cocontractantului de a obține o despăgubire.

Alte elemente de care ar trebui ținut cont sunt costurile suportate de către debitor în situația continuării contractului, resursele financiare de care dispune acesta pentru plata despăgubirilor, dar și măsura în care ceilalți creditori și parte­neri de afaceri sunt afectați de diminuarea averii debitorului prin această plată.

Nu trebuie omisă nici situația privilegiată a creanței, care, potrivit legii, are natura unei creanțe curente, ce se achită cu prioritate. Acest beneficiu acordat de lege cocontractantului, și anume satisfacerea creanței înaintea celor din tabel, se înscrie pe aceeași linie, a încercării de a oferi o despăgubire echitabilă.

Mai precis, deși cocontractantul suferă prin denunțarea contractului, despăgubirea stabilită de judecătorul‑sindic, deși inferioară beneficiului la care acesta a sperat la momentul încheierii contractului, va fi achitată cu prioritate și integral din averea debitorului (nefiind supusă procedurii de „hair‑cut” în caz de reorganizare), celeritatea plății fiind menită să compenseze în parte paguba suferită.

Tot pentru stabilirea unei despăgubiri echita­bile, judecătorul‑sindic ar trebui să pună în balanță câștigul realizat de către cocontractant în perioada anterioară denunțării contractului, dacă un astfel de câștig există, cu pierderile cauzate cocontrac­tantului prin neexecutarea în viitor a sa, analiză care ar putea conduce la concluzia că beneficiile realizate compensează total sau parțial pierderea suferită.

Desigur că prejudiciul suferit de către cocon­tractant este premisa de la care pleacă această evaluare, fiind obligația cocontractantului să dove­dească realitatea și întinderea acestuia.

Potrivit art. 1.531 alin. (2) C. civ., prejudiciul cuprinde atât pierderea efectiv suferită de către creditor, cât și beneficiul nerealizat și față de tăcerea legii insolvenței nu credem că, în acest caz, prejudiciul reclamat de către cocontractant pentru denunțarea contractului cuprinde doar paguba efectiv suferită.

Limitarea despăgubirilor ar trebuie să se fundamenteze pe analiza în ansamblu a elementelor enunțate anterior, și nu pe o scindare artificială între cele două componente ale prejudiciului.

În procesul de evaluare realizat de judecătorul‑sindic cu ocazia judecării acțiunii în despăgubire formulate de către cocontractant, rolul practicianului în insolvență este esențial, întrucât acesta este singura persoană în măsură să‑i ofere datele necesare pentru a stabili despăgubirea în mod echitabil.

Aceste date trebuie să fie cuprinse mai întâi în raportul prin care practicianul în insolvență decide denunțarea contractului. Un raport insuficient motivat sau neconvingător, coroborat cu lipsa unei apărări adecvate în procesul de stabilire a despă­gubirii poate atrage plata unor daune‑interese disproporționate, cu consecințe grave asupra patrimoniului debitorului și care va anihila, în final, scopul denunțării. Din contră, oferirea unor explicații detaliate, fundamentate pe analiza tuturor elemen­telor prezentate anterior, prin raportare la situația economică concretă a debitorului și posibilitatea de redresare economică, va conduce la o soluție echitabilă, de împărțire a daunelor între cocontractant și averea debitorului.

În practica judiciară au fost pronunțate soluții diverse, unele instanțe acordând în întregime prejudiciul solicitat de către cocontractant, altele doar paguba suferită, nu și beneficiul nerealizat, iar altele au respins întru totul pretențiile cocontrac­tantului.

Însă, indiferent de soluția pronunțată, se remarcă faptul că analiza instanțelor s‑a rezumat la prejudiciul reclamat de cocontractant, coroborat cel mult cu motivul pentru care practicianul în insolvență a denunțat con­tractul, elemente insuficiente, în opinia noastră, pentru a fundamenta o hotărâre temeinică în aceste cazuri.

Oricum, dacă există situații în care nu se impune acordarea unei despăgubiri cocontractantului (fie pentru că paguba suferită prin încetarea contractului devine irelevantă față de beneficiul realizat în perioada în care debitorul și‑a executat obligațiile, fie pentru că acel contract intră în sfera operațiu­nilor frauduloase ale debitorului, fie din alte motive), situația diametral opusă, în care despă­gubirea este acordată în integralitate (poate chiar conform unei clauze penale inserate în contract) nu poate fi acceptată.

Conturarea unei jurisprudențe în sensul acor­dării integrale a despăgubirii nu doar că ar crea premisele pentru diminuarea averii debitorului și ar putea compromite iremediabil activitatea acestuia, bulversată oricum de intrarea în insolvență, ci, mai grav, ar crea avantaje superioare cocontractantului, față de ceilalți parteneri de afaceri ai debitorului – creditori înscriși în tabel sau partenerii din contractele în derulare menținute.

Nu trebuie uitat că despăgubirea integrală are ca premisă răspunderea civilă contractuală sau delictuală, ipoteze ce sunt excluse în cazul analizat, de vreme ce am plecat de la premisa că debitorul nu este în culpă pentru denunțarea contractului.

Ar mai fi de adăugat că, deși denunțarea contractului în condițiile art. 123 alin. (4) din Legea nr. 85/2014 se apropie de instituția denunțării reglementate de dispozițiile art. 1.276 C. civ., există elemente importante care o diferențiază. Astfel, denunțarea reglementată de Codul civil are la bază o clauză contractuală expres inserată de părți prin acordul lor de voință sau impusă de lege, fiind așadar cunoscută încă de la momentul încheierii convenției. Spre deosebire de ipoteza reglementată de Codul civil, denunțarea reglementată de Codul insolvenței este o măsură a practicianului în insolvență, independentă de voința părților, și care își are cauza, în principal, în insolvența debitorului, eveniment survenit pe parcursul executării contractului, și nu la momentul încheierii sale.

Această caracteristică a sa, de încetare a contractului ca urmare a unui eveniment survenit pe parcursul executării sale, apropie instituția denunțării de cea a impreviziunii, care, chiar dacă a fost reglementată pentru prima dată în noul Cod civil, pe cale jurisprudențială a fost recunoscută cu mult înainte.

Astfel, impreviziunea, prin definiție, presupune că „execu­tarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației” [art. 1.271 alin. (2) C. civ.].

În dreptul comun [art. 1.271 alin. (2) C. civ.], instanța sesizată poate să dispună fie adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor, fie încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește.

Așadar, potrivit dreptului comun, instanța sesizată cu o acțiune în constatarea impreviziunii are alegerea între a adapta contractul, cu o reducere echitabilă a prestațiilor sau a pronunța încetarea acestuia, la un anumit moment, cu acordarea sau nu a unei compensații pentru una dintre părți.

Or, tocmai această opțiune o are și practicianul, Codul insolvenței dându‑i posibilitatea, prin dispozițiile art. 123 alin. (5), să modifice clauzele contractuale, astfel încât să asigure echivalența prestațiilor. Și, nu întâmplător, același alineat dispune că eventualele cereri formulate în temeiul art. 1.271 C. civ. vor fi soluționate de către judecătorul‑sindic.

Asemănarea dintre cele două instituții se reflectă mai ales în planul echilibrării contractului și a condițiilor de încetare, ambele instituții având ca scop împărțirea riscurilor contractuale, în situația intervenirii unei situații ce nu a putut fi prevăzută în mod rezonabil de către părți, în momentul con­tractării (cum este, desigur, și intrarea în insolvență a debitorului).

O diferență importantă trebuie însă sesizată, și anume faptul impreviziunea are ca ipoteză existența unui dezechilibru contractual major, pe când practicianul în insolvență poate denunța un contract și în situația, mai puțin gravă, în care încetarea contractului este necesară redresării economice a debitorului.

Ca o concluzie a celor prezentate, trebuie să admitem că instituția denunțării contractului, reglementată de dispozițiile art. 123 din Codul insolvenței, este o instituție sui‑generis, fără corespondent în dreptul comun, iar despăgubirile pe care le poate acorda judecătorul‑sindic cocontractantului, în cazul denunțării contractului de către practicianul în insolvență, nu își au izvorul în conduita culpabilă a debitorului.

Astfel, ne raliem părerii autorilor de specialitate care consideră că acțiunea în despăgubire ar trebui să se întemeieze exclusiv pe consecințele păgubitoare ale faptului denunțării contractului[2] și, în condițiile inaplicabilității principiilor răspunderii de drept comun, despăgubirile acordate trebuie să fie într‑un cuantum rezonabil, echitabil, care să corespundă scopului procedurii concursuale și colective de insolvență[3].


* Articolul este extras din Revista Phoenix nr. 85/2023 (iulie-septembrie 2023).

[1] Gh. Piperea, Insolvența: legea, regulile, realitatea, Ed. Wolters Kluwer, București, 2008, p. 12.

[2] C.A. Obancia, Procedura insolvenței. Efectele juridice asupra contractelor debitorului, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 163; S. Tîrnoveanu, I. Crăciun, Dreptul de opțiune al practicianului în insolvență cu privire la soarta contractelor debitorului, în curs la data deschiderii procedurii – „corsetul” libertății contractuale, în RRDA nr. 3/2016, p. 151.

[3] Ibidem, p. 151.

Dileme privind întinderea despăgubirii cuvenite contractantului în cazul denunțării unui contract în derulare de către administratorul judiciar was last modified: decembrie 5th, 2023 by Oana Avramescu

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice