Depozitarul judiciar din procedura falimentului – o anomalie legislativă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Se întâlnesc însă situații în care natura obligațiilor asumate de lichidatorul judiciar are un caracter complex, nelimitându-se la o simplă obligație de  depozitare a unor bunuri, ci implicând și alte obligații, cum ar fi administrarea și valorificarea acestora, astfel încât depozitarea în sine este doar o componentă a acestor obligații.

Cu referire la legislația altor state, arătăm că în Belgia, Austria, Germania, Olanda, Scoția, Spania și Anglia, atunci când depozitarea este o obligație secundară față de obligația principală asumată, răspunderea celui care deține bunul va fi atrasă conform reglementărilor care sunt aplicabile obligației principale.

Față de cele de mai sus, putem concluziona că și lichidatorul judiciar se regăsește într-o situație complexă, datorită atribuțiilor conferite de legea specială.

Lichidatorul nu este numai un simplu depozitar judiciar al bunurilor, el fiind totodată învestit și cu atribuțiile manageriale, de bună administrare a acestora pentru scopul consacrat de lege, și anume acela al maximizării averii debitorului. Totodată, acesta va proceda la valorificarea acestora în interesul creditorilor, încheind contracte de vânzare-cumpărare/procese-verbale de adjudecare (art. 158 din Legea nr. 85/2014).

Făcând o retrospectivă a reglementărilor din legislația comparată și raportându-ne la dispozițiile legale privind falimentul în România, ne întrebăm, pe bună dreptate, care sunt natura, întinderea și limitele răspunderii lichidatorului judiciar care ia în depozit judiciar bunurile debitorului, exercitând posesia asupra acestora, asumându-și toate obligațiile de pază și conservare, inclusiv obligațiile de mediu, procedând, totodată, la valorificarea lor în interesul creditorilor.

Se naște și întrebarea dacă nu cumva răspunderea lichidatorului va fi aceea care rezultă din însăși natura activității sale principale, și nu din aceea de simplu depozitar, nemafiind incidente dispozițiile Codului civil.

Răspunsul ar putea fi afirmativ, ținând seama și de complexitatea situațiilor în care se poate regăsi un lichidator judiciar la momentul preluării bunurilor în depozit, și mai ales a unor situații particulare, care cad sub incidența unor legi  speciale.

Excepție de la regulă?

O veritabilă excepție o constituie situația în care averea debitorului cuprinde bunuri care se află sub incidența unui regim special, cum este cel reglementat de Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor și al munițiilor^[3].

Ne aflăm în ipoteza în care este desemnat lichidatorul judiciar al unei societăți care deține, comercializează și/sau închiriază arme, piese de schimb, accesorii și muniție, din categoriile care intră sub incidența reglementărilor legale mai
sus menționate.

Ipoteza nuanțată privește situația în care societatea debitoare nu mai are nici autorizațiile valabile necesare pentru deținerea, manipularea, transportul și comercializarea bunurilor mai sus menționate și nici armurier autorizat, angajat pentru aceste operațiuni.

Se naște și întrebarea dacă nu cumva răspunderea lichidatorului va fi aceea care rezultă din însăși natura activității sale principale, și nu din
aceea de simplu depozitar, nemafiind incidente dispozițiile Codului civil“

În această situație, lichidatorul judiciar nu poate efectua inventariarea bunurilor decât scriptic, neavând abilitatea legală de manipulare a bunurilor (nu este armurier).

Lichidatorul va putea efectua doar o inventariere scriptică, neluând bunurile în posesie, deoarece legea specială interzice aceasta (art. 23-24 și art. 95 și urm., art. 141 din Normele metodologice de aprobare a Legii nr. 295/2004).

De asemenea, nu sunt aplicabile nici dispozițiile art. 158 din Legea nr. 85/2014, lichidatorului judiciar fiindu-i interzis să încheie contracte de vânzare pentru aceste bunuri.

Lichidatorul judiciar va avea doar posibilitatea de a da bunurile în depozit/subdepozit și regim de consignație unui armurier autorizat în condițiile legii (art. 147-148 din Normele metodologice de aprobare a Legii nr. 295/2004).

Armurierul le va vinde către terți în condițiile stabilite în cadrul procedurii de faliment, sumele de bani urmând a fi virate de armurierul consignatar în contul  de avere al falitei.

Cu referire la tema abordată, devin aplicabile dispozițiile legale din Codul civil (art. 2.112-2114 privind încredințarea bunurilor de către depozitar).

Art. 2112 – „Încredințarea bunului” – „Depozitarul nu poate încredința altuia păstrarea bunului, fără consimțamântul deponentului, cu excepția cazului în care este silit de împrejurări să procedeze astfel” (s.a.).

Art. 2113 – „Încredințarea bunului către subdepozitar” – „(1) Depozitarul îndreptățit să încredințeze unei alte persoane păstrarea bunului răspunde numai pentru alegerea acesteia sau pentru instrucțiunile pe care i le-a dat, cu condiția să fi adus de îndată la cunoștința deponentului locul depozitului și numele persoanei care a primit bunul ( în cazul nostru, se va aduce la cunoștința judecătorului-sindic, deoarece depozitul este prin efectul legii, iar răspunderea este antrenată față de instanță/judecătorul-sindic, și nu față de deponent – debitoarea aflată în faliment – n.a.).

(2) În caz contrar, depozitarul răspunde pentru fapta subdepozitarului ca pentru fapta sa proprie.

(3) În toate cazurile, subdepozitarul răspunde față de deponent pentru fapta sa” (s.a.).

Răspunderea

Art. 2114 – „Depozitarul care, fără a avea acest drept, a schimbat locul sau felul păstrării ori s-a folosit de bunul depozitat sau l-a încredințat unei terțe persoane răspunde și pentru caz fortuit, cu excepția situației în care dovedește că bunul ar fi pierit chiar și dacă nu și-ar fi depășit drepturile.”

Așadar, lichidatorul judiciar este obligat, prin reglementările legale mai sus  aratăte, să procedeze astfel:

– să inventarieze bunurile, fără manipularea acestora și fără a le lua în posesie;

– să le încredințeze unui subdepozitar – armurier autorizat pe bază de contract;

– și să înștiințeze de îndată judecătorul-sindic despre aceasta;

– în situația în care contractul este cu titlu oneros, subdepozitarul urmând a fi plătit din averea debitorului, apreciem că se impune aprobarea adunării creditorilor.

Lichidatorul judiciar va răspunde pentru fapta subdepozitarului ca pentru fapta sa proprie, iar subdepozitarul va răspunde față de deponent (judecătorul-sindic).

De ce anomalie?

Instituția depozitului judiciar devine în multe situații secundară activității principale a lichidatorului judiciar, astfel încât se va crea o confuzie în ceea ce privește natura și întinderea răspunderii acestuia.

Luând în discuție și situațiile speciale în care depozitul judiciar devine, prin constrângerea altor norme de drept, inoperant, fără a include aici și obligațiile de mediu pentru deținerea și manipularea substanțelor periculoase, depozitul judiciar poate deveni o „capcană” în derularea procedurii și activitatea lichidatorului judiciar, acesta fiind supus unor sancțiuni severe.

De precizat este că nu întâlnim în toate legislațiile europene instituția depozitarului judiciar.

Ca o exemplificare de drept comparat, în argumentarea celor susținute, facem referire la legislația spaniolă privind falimentul.

Art. 82 – Întocmirea inventarului (Secțiunea a 2-a din Legea nr. 22/2003 din 9 iulie 2003 privind procedura insolvenței, modificată și completată prin Legea nr. 9/2015 – formă publicată de Ministerul Spaniol de Justiție în anul 2015):

1. Practicienii în insolvență întocmesc un inventar cât mai curând posibil, care va conține lista și evaluarea proprietăților, bunurilor și drepturilor debitorului care grevează aceste active la data finalizării inventarului, care este (ca referință – n.a.) ziua anterioară datei de emitere a raportului lor. În cazul insolvabilității unei persoane căsătorite având un regim comun de achiziții, sau orice alt regim de proprietate comună, inventarul include lista și evaluarea activelor și drepturilor private ale debitorului insolvabil, precum și cele ale proprietăților, bunurilor și drepturilor maritale sau comune, specificând natura lor.

2. Inventarul va preciza natura, caracteristicile, amplasarea și, după caz, înregistrarea datelor de identificare a proprietăților, bunurilor și drepturilor enumerate. Vor fi precizate drepturile, sarcinile și taxele care grevează aceste proprietăți, bunuri și drepturi, indicându-se natura acestora și datele de identificare.

3. Evaluarea fiecăreia dintre proprietăți, bunuri și drepturi va fi efectuată în funcție de valoarea lor de piață, ținând cont de drepturile, sarcini sau sarcini de natură perpetuă, temporară sau rambursabilă care le afectează în mod direct și care le influențează valoarea, precum și în realitate titlurile și grevele sau
sechestrările care garantează datoriile care nu sunt incluse în pasivele agregate.

4. O listă a tuturor petițiilor ale căror rezultate pot afecta inventarul trebuie să fie adaugată, și o alta incluzând toate acțiunile în drept care trebuie luate, în  opinia practicanților în materie de insolvență, pentru reîntregirea patrimoniului falitei (reintegrare a activelor). Ambele liste trebuie să prezinte
rapoarte privind fezabilitatea, riscurile, costurile și posibilitățile privind finanțarea acțiunilor judiciare relevante.

5. Activele deținute de terți, dar aflate în posesia debitorului insolvabil și asupra cărora are dreptul de utilizare, nu vor fi incluse în inventar, nici nu va fi  necesară evaluarea acestora, ci doar dreptul de a le folosi de către chiriașul financiar sau debitorul insolvabil.

Legea nr. 22/2003 a fost modificată substanțial prin Legea nr. 38/2011; astfel, art. 36 din Legea nr. 22/2003 a fost modificat după cum urmează:

„Article 36. Liability – 1. the bankruptcy administrators and auxiliary delegates will respond against the debtor and creditors from damages to the mass caused by unlawful acts and omissions or carried out without due diligence.

2. the bankruptcy administrators respond jointly and severally with auxiliary delegates of the acts and omissions detrimental to these, except that they try to have employed all the diligence due to prevent or avoid damage”.

1. administratorii falimentului și delegații auxiliari vor răspunde față de debitor  și creditori de daunele aduse masei credale cauzate de acte și omisiuni ilegale sau efectuate fără diligența necesară.

2. administratorii de faliment răspund în solidar cu delegații auxiliari pentru actele și omisiunile care le-ar aduce prejudicii, cu excepția faptului că încearcă să-și exercite toată diligența pentru a preveni sau a evita daunele.

Remarcăm însă că instituția răspunderii speciale administratorului/lichidatorului judiciar se regăsește și în legislația spaniolă,  astfel cum este consacrată și în legea română (dispozițiile art. 182 din Legea nr. 85/2014):

„(1) Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate fi tras la răspundere pentru exercitarea atribuțiilor cu rea-credință sau gravă neglijență. Există rea-credință atunci când administratorul judiciar/lichidatorul judiciar încalcă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unui interes legitim. Există gravă neglijență atunci când administratorul judiciar/lichidatorul judiciar nu îndeplinește sau îndeplinește defectuos o obligație legală și prin aceasta determină vătămarea unui interes legitim.

(2) În afara dispozițiilor alineatului precedent, administratorul judiciar/lichidatorul judiciar poate fi tras la răspundere civilă, penală, administrativă sau disciplinară pentru actele efectuate în cursul procedurii, potrivit normelor de drept comun.

(3) Administratorul judiciar/lichidatorul judiciar care acționează cu bună credință, în limitele atribuțiilor prevăzute de lege și a informațiilor disponibile, nu poate fi tras la răspundere pentru actele procesuale efectuate ori pentru conținutul înscrisurilor întocmite în cadrul procedurii” (s.a.).

Concluzia poate fi aceea că instituția depozitarului judiciar nu își mai găsește o aplicabilitate practică în ceea ce privește definirea obligațiilor și răspunderilor practicianului în insolvență, acestea fiind absorbite în sfera răspunderii  speciale, astfel cum este definită de art. 182 din Legea nr. 85/2014.

De asemenea, depozitul judiciar în procedura falimentului este restricționat de alte dispoziții legale incidente. Pe cale de consecință, credem că această instituție a devenit, cu timpul, o anomalie în actuala legislație.