Depozitarul judiciar din procedura falimentului – o anomalie legislativă

23 mart. 2020
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 437

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Motto:Fiecare vrea să facă, să apese asupra altuia nenorocirile care îl zdrobesc” (Ph. Malaurie, L. Aynes, Ph. Stoffel-Munck, Tratat de drept civil. Obligațiile, Ed. Wolters Kluwer, București, 2010).

Definiția[1] noțiunii de anomalie se reflectă la nivelul următorului concept: „(…) ceea ce constituie un defect”.

Forumul Național de Drept Bancar, ediția a II-a

Instituția depozitarului judiciar în procedura de faliment își are originea în dispozițiile art. 752 din C. com. anterior[2], în prezent abrogat. Acesta, la rândul său, își are ca sursă de inspirație Codul comercial italian.

Instituția se regăsește în actele normative ulterioare, într-o redactare textuală aproape neschimbată:

Sediul materiei

Art. 752 C. com. – „Inventarul odată terminat, judecătorul-sindic se constituie depozitar judiciar al mărfurilor, banilor, titlurilor de creanțe, registrelor, hârtiilor, mobilelor și celorlalte obiecte ale falitului.

Judecătorul-sindic va putea lua, cu aprobarea tribunalului, orice măsură de asigurare pentru paza bunurilor falimentului, pentru care este constituit depozitar judiciar.

Banii trebuie să fie depuși la Casa de Depuneri, iar recipisa la tribunal.

În ce se atinge de registrele și de hârtiile falitului în caz de acțiune penală pentru fals, se va urma conform art. 454 și 457 și altor dispozițiuni relative din codul de instrucțiune criminală” (s.a.).

Comentariu referitor la art. 743-753 C. com.:

„Cea dintâi prerogativă pusă în sarcina judecătorului-sindic consta în punerea sigiliilor și facerea inventarului (art. 743-753 C. com.), în urma acestor operațiuni devenind un depozitar judiciar al tuturor bunurilor falitului și având explicită sarcina pazei acestora” (s.a.).

Doar lichiditățile bănești urmau a fi depuse la Casa de Depuneri, iar potrivita recipisă la tribunal.

Aceste operațiuni erau întreprinse în temeiul informațiilor cuprinse în registrele și celelalte hârtii profesionale ale comerciantului și pe care acesta era îndatorat a le prezenta sindicului, în caz contrar căzând sub spectrul unei instrucțiuni penale imediate, după inventarierea lor și culegerea informațiilor utile administrării falimentului, sindicul urmând a le depune de îndată la grefa tribunalului.

Dupa preluarea în chip de depozitar al averii falitului, în temeiul informațiilor desprinse din registrele și celelalte hârtii ale falitului, judecătorulsindic identifica creditorii, pe care îi cuprindea într-un tablou, după care iniția corespondența cu aceștia, în vederea declarațiunii creanțelor, și proceda la verificarea lor, ascultând și pe falit – art. 754, art. 768-780 C. com.

În elaborarea Cărții a III-a privitoare la faliment, legiuitorul a avut în vedere debitorul comerciant persoană fizică, societăților comerciale nefiindu-le adresate decât un număr redus de reglementări.

Pachet: Principiile procedurei judiciare

Pe cale de consecință, putem aprecia că, în acele circumstanțe, funcția judecătorului-sindic de depozitar judiciar al averii debitorului comerciant persoană fizică era restrânsă explicit la datoria de a asigura paza acesteia, astfel încât nu ridica probleme deosebite la acea vreme.

Evoluția reglementărilor ulterioare Codului comercial

Legea nr. 64/1995 – art. 112 alin. (2) – „Lichidatorul, pe măsura desfășurării inventarierii, ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar” (s.a.).

Legea nr. 64/1995 a abrogat dispozițiile din Codul comercial (Cartea a III-a) privitoare la faliment.

Legea nr. 85/2006 – art. 114 alin. (2) – „Lichidatorul, pe măsura desfășurării inventarierii, ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar” (s.a.).

Legea nr. 85/2014 – art. 152 alin. (2) – „Pe măsura desfășurării inventarierii lichidatorul judiciar ia în posesie bunurile, devenind depozitarul lor judiciar” (s.a.).

Art. 152 alin. (2) s-a păstrat în forma inițială de la proiectul initiatorului (PL-x nr. 90/2014 depus la Camera Deputaților) și până la finalizarea procedurii legislative.

Expunerea de motive nu face vreo referire la argumentarea acestei instituții.

Legislația italiană, care a inspirat la origine și Codul comercial, a suferit la rândul ei o serie de reforme majore.

Legea italiană a falimentului nr. 155/2017, intrată în vigoare în 14 noiembrie 2917, dispune, în cadrul art. 88, că administratorul judiciar ia în posesie bunurile care figurează în inventar, împreună cu înregistrările contabile și documentele falimentului.

Așadar, luarea în posesie este stipulată expres atât în legislația română, cât și în cea italiană. Spre deosebire însă de legislația actuală italiană, care nu prevede expres instituția depozitului judiciar, legislația română o menține în toate reglementarile, în cronologia lor.

Ce natură are însă depozitul judiciar și ce efecte are luarea în posesia a bunurilor?

Codul civil reglementează contractul de depozit în Cartea a V-a, Titlul IX –„Diferite contracte speciale”, Capitolul XII – „Contractul de depozit”, art. 2.103-2.143.

Contractul de depozit este definit în art. 2103 ca fiind contractul prin care depozitarul primește de la deponent un bun mobil, cu obligația de a îl păstra pentru o perioada de timp și de a-l restitui în natură.

În alin. (2) al aceluiași articol se precizează că remiterea bunului este o condiție pentru încheierea valabilă a contractului, cu excepția cazului în care depozitarul deține deja bunul cu un alt titlu.

Legiuitorul a menținut caracterul tradițional de contract real al depozitului, remiterea bunului fiind o condiție esențială pentru încheierea valabilă a contractului.

Concepția tradițională de contract real al depozitului se regăsește și în legislația altor state – de exemplu: Austria, Belgia, Italia, Portugalia și Spania.

În Franța, remiterea materială a bunului este necesară pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, însă părțile pot încheia un antecontract de depozit care produce efecte similare contractului în sine.

În legislația recent modificată a altor state europene, contractul de depozit a căpătat caracter consensual.

Este de menționat aici situația Ungariei, Olandei și Germaniei.

În legislația Poloniei sunt reglementate două tipuri de contracte asemănătoare, contractul de păstrare a unui bun, contract cu caracter real, și contractul de depozit, contract cu caracter consensual.

(*Acta Universitatis George Bacovia. Juridica, volume 4, Issue 1/2015 – http://juridica.ugb.ro, A. Oprițoiu, p. 2).

În opinia noastră, depozitul judiciar, reglementat în materia falimentului din legislația română, este un veritabil depozit necesar, astfel cum este el consacrat de art. 2124 alin. (1) C. civ.

Depozitul necesar este o variantă a depozitului propriu-zis care se constituie în împrejurări deosebite, când „bunul a fost încredințat unei persoane sub constrângerea unei întâmplări neprevăzute, care făcea cu neputință alegerea persoanei depozitarului și întocmirea unui înscris constatator al contractului”.

Astfel, în condițiile unor evenimente neprevăzute: incendii, cutremure, inundații etc., deponentul nu are posibilitatea alegerii depozitarului și nici a materializării contractului (ca instrumentum).

De precizat însă este faptul că depozitul necesar are la bază acordul de voință al părților contractante. Astfel, „întâmplările neprevăzute” nu sunt de natură să determine perfectarea contractului fără consimțământul părților.

Potrivit art. 2.125 C. civ. (cu tot caracterul convențional al depozitului necesar), „depozitarul nu poate refuza primirea bunului decât în cazul în care are un motiv serios pentru aceasta”.

Datorită împrejurărilor și imposibilității preconstituirii unui înscris, contractul poate fi probat prin orice mijloc de probă, cum ar fi proba cu martori sau prin prezumții legale [oricare ar fi valoarea bunului – art. 2124 alin. (2) C. civ.].

De menționat este faptul că dispozițiile de mai sus sunt aplicabile exclusiv probațiunii contractului, nu și asupra dovezii naturii și valorii lucrului.

În lumina celor mai sus arătate, considerăm că ne aflăm în ipoteza unui depozit necesar, astfel cum este acesta reglementat de dispozițiile art. 2.124 alin. (1) C. civ.

Consecințele juridice se regăsesc în următoarele texte de lege:

Art. 2125 C. civ. – „Obligația de acceptare” – „Depozitarul nu poate refuza primirea bunului decât în cazul în care are un motiv serios pentru aceasta” (s.a.).

Art. 2126 C. civ. – „Regim juridic” – „Depozitarul răspunde, în caz de pieire a lucrului, conform regulilor aplicabile depozitului neremunerat” (s.a.).

Așadar, de la momentul efectuării inventarului, debitorul pierde posesia bunurilor, aceasta fiind transferată către lichidatorul judiciar. Codul civil, în cadrul art. 2.106 alin. (1), precizează că depozitul este gratuit, dacă din convenția părților, din uzanțe ori alte împrejurări, precum profesia depozitarului, nu rezultă că trebuie să fie plătită o remunerație.

Legiuitorul a păstrat concepția tradițională, creând astfel prezumția că, în lipsa unei stipulații contrare, depozitul este cu titlu gratuit.

Excepția de la această prezumție relativă o constituie situația în care depozitarul este un profesionist, caz în care contractul de depozit este încheiat cu titlu oneros, chiar și atunci când părțile nu au prevăzut cuantumul remunerației, conform art. 2.106 alin. (2) C. civ., aceasta urmând a fi
stabilită de instanța judecătorească, în funcție de valoarea serviciilor prestate.

Pe cale de consecință, situația în care se află practicianul în insolvență este aceea a unui depozit încheiat cu titlu oneros, având în vedere că acesta devine, prin efectul legii, odată cu inventarierea, depozitar judiciar al bunurilor, iar pentru exercitarea atribuțiilor prevăzute de lege judecătorul-sindic îi stabilește o retribuție.

În această interpretare, rezultă că se conturează o regulă și o excepție, acestea regăsindu-se în dispozițiile Codului civil:

Regula – Cu excepția dispozițiilor cuprinse în Secțiunea a 2-a a Capitolului XII – art. 2124 și urm. C. civ. (depozitul necesar), depozitul necesar este guvernat de regulile comune privind contractul de depozit [art. 2.126 alin. (1)].

În cazul depozitului necesar, depozitarul răspunde, în caz de pieire a lucrului, conform regulilor aplicabile depozitului neremunerat [art. 2.126 alin. (2) C. civ.].

Textul face trimitere la dispozițiile art. 2.107 alin. (1) C. civ.: „Dacă nu s-a convenit altfel, depozitarul răspunde numai în cazul în care nu a depus diligența dovedită pentru păstrarea propriilor sale bunuri”.

Excepția – Art. 2.107 alin. (2) C. civ. prevede că, „în lipsa de stipulație contrară,  atunci când depozitarul este remunerat sau este un profesionist ori i  s-a permis să se folosească de bunul depozitat, el are obligația de a păstra bunul cu prudență și diligență” (s.a.).

Apreciem că această din urmă dispoziție este aplicabilă în situația depozitarului judiciar, deoarece, deși ne aflăm în ipoteza unui depozit necesar, acesta este cu titlu oneros (retribuirea lichidatorului stabilită prin hotărâre judecătorească), depozitarul fiind, de asemenea, un profesionist. Pe cale de consecință, acestuia nu-i vor mai fi incidente regulile depozitului neremunerat.

În consecință, obligația lichidatorului judiciar va fi aceea de păstrare a bunurilor cu prudența și diligența unui bun profesionist, spre deosebire de situația depozitului cu titlu gratuit, în care ar fi avut obligația de a se îngriji de bunurile luate în depozit ca de propriile sale bunuri.


* Este extras din Revista Phoenix nr. 4/2019 (octombrie-decembrie 2019).

[1] Conform Dexonline: https://dexonline.ro/definitie/anomalie.

[2]Publicat în M. Of. nr. 31 din 10 mai 1887.

Depozitarul judiciar din procedura falimentului – o anomalie legislativă was last modified: mai 11th, 2020 by Virgil Frangu
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Virgil Frangu

Virgil Frangu

Este lector INPPI și preşedintele UNPIR, Filiala Brăila.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter