De ce războaiele nu mai sunt ce au fost (din nou). Despre războiul dintre Hamas și Israel

3 apr. 2024
Vizualizari: 121
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Înainte de 7 octombrie 2023, situația geopolitică a Orientului Mijlociu părea că se îndreaptă către un viitor marcat de diplomație, pace și stabilitate. Pentru prima oară după o lungă perioadă, cel mai proeminent stat arab sunnit, Arabia Saudită, era aproape de a-și normaliza relațiile cu Israelul[1], care reprezenta un inamic vechi, din perspectivă religioasă și istorică. Statele Unite ale Americii jucau un rol important în această dinamică pozitivă, ca intermediar al acordurilor, însă apoi a izbucnit atacul șocant al Hamas din 7 octombrie 2023.

Luptători bine antrenați ai grupării au pătruns printr-un zid apărat de mijloace de ultimă generație, iar după aceea au semănat haos și teroare în localitățile din sudul Israelului. Numărul victimelor atacului este de peste 12.000 de persoane, la care se adaugă 240 de ostatici[2]. Această operațiune a primit din partea Hamas denumirea „potopul al-Aqsa”[3].

Din punctul de vedere al relațiilor diplomatice din regiune, atacul a însemnat, dacă mai era nevoie de o reconfirmare, că problema palestiniană reprezintă un element central al politicii dintre națiunile din zonă, care nu poate fi ignorat. Precum orice conflict militar, cel declanșat pe 7 octombrie a devenit din nou un vector al polarizării puterilor, astfel încât Statele Unite s-au poziționat de partea Israelului[4], iar statele arabe de partea Palestinei. Deoarece reacția hotărâtă de către Tel Aviv a fost feroce, decizia conducătorilor de la Washington a atras dezaprobarea lumii, în general, precum și o fragilizare a imaginii publice. Cu alte cuvinte, sintagma teroristul unuia este luptătorul pentru libertate al altuia a redevenit mai actuală ca niciodată.

Conflictul în discuție este doar o nouă etapă a celui mai larg, desfășurat în umbră, între Israel și Teheran, adversarii declarați din Orientul Mijlociu. Multiplele „incidente” care au avut loc în ultimii ani în cadrul locațiilor unde se dezvoltă programul nuclear iranian, dar și loviturile aeriene executate de aviația israeliană asupra țintelor din Siria, legate de activitatea milițiilor sprijinite de Teheran, au provocat răspunsuri din partea Iranului, care a desfășurat cu succes atacuri prin intermediul rebelilor Houthi[5] sau a altor grupări sprijinite de acesta cu arme, bani și logistică. Este de reținut că un stat bogat, puternic și stabil, după standardele zonei, precum Arabia Saudită, a fost incapabil să lovească decisiv în Războiul din Yemen, unde forțele guvernamentale, sprijinite în mod aprig de Riad, au fost obligate să cedeze două treimi din teritoriul țării milițiilor sprijinite de adversarul șiit. Astfel, echilibrul de forțe dintre Israel și Iran părea oarecum stabilizat, însă acțiunile grupării Hamas au determinat o nouă balansare a raporturilor.

Din punctul nostru de vedere, cea mai probabilă cauză a izbucnirii unui război general în Orientul Mijlociu ar fi atingerea obiectivului Teheranului de a deține arme nucleare, respectiv cel mai important factor al descurajării militare, dar și cel mai semnificativ mijloc de atac al unei mari puteri. Deși Israelul deține deja această armă, logica unui război nuclear, în absurditatea sa, implică elemente precum: atacul inițial și răspunsul părții atacate. Astfel, raportat la suprafață și populație, este limpede că Israelul ar fi țara net mai afectată și care ar avea mai mult de pierdut, dacă nu totul. De aceea, nu este un secret că guvernul de la Tel Aviv, indiferent de culoarea politică, a declarat public, în repetate rânduri, că nu va permite niciodată Iranului atingerea acestui țel, considerat o amenințare la adresa securității și însăși existenței naționale a Israelului.

Cu atât mai mult, atacul din partea Hamas a venit oarecum suprinzător pentru întreaga lume, nu doar pentru forțele de securitate ale statului evreu[6]. Acesta a contrazis, practic, așteptările diplomatice ale puterilor implicate în zonă, inclusiv cele ale Statelor Unite ale Americii, iar Washington-ul s-a poziționat, după cum era de anticipat, având în vedere relațiile tradiționale dintre cele două state, de partea Israelului. Însă violența răspunsului militar a determinat indignare în unele state arabe care erau, de asemenea, aliate Washington-ului, precum Iordania, care și-a retras ambasadorul de la Tel Aviv, a criticat sprijinul american pentru Israel și a declarat în mod expres că nu sprijină politica SUA pe acest subiect[7]. Reacția americană a reprezentat-o insistența manifestată în solicitarea pauzelor umanitare în conflict, precum și colaborarea cu Qatarul în încercarea de a negocia eliberarea ostaticilor capturați în atacul din 7 octombrie. În plus, au depus eforturi considerabile pentru livrarea de ajutoare, cu mai mult sau mai puțin succes, dacă e să contabilizăm și tragedia provocată de pachetele cu alimente livrate pe calea aerului, ale căror parașute nu s-au deschis și au ucis oamenii cărora le erau destinate.

Din punct de vedere al relațiilor internaționale din zonă, cel mai însemnat câștig, cel puțin pentru moment, pare că l-a realizat Iranul. Acesta și-a consolidat așa-numita „axă a rezistenței” pe care o conduce, formată din Hamas (Palestina), Hezbollah (Liban), regimul Assad (Siria) și rebelii Houthi (Yemen)[8]. Prin poziționarea evidentă de partea Hamas și sprijinul important oferit pentru orchestrarea atacului, regimul de la Teheran s-a erijat în postura de principal apărător și sponsor al luptei împotriva sionismului. Astfel, încercarea americanilor de a apropia Arabia Saudită de Israel a fost spulberată de desfășurarea ripostei israeliene, întrucât agresivitatea răspunsului, încălcările drepturilor omului și ale legilor războiului, au coalizat pe aproape toți pionii din zonă împotriva statului evreu. Dacă e să ne imaginăm harta Orientului Mijlociu, ne putem da seama de poziția de forță pe care se află acum Iranul, față de izolarea Israelului și a aliatului său de bază, SUA. Acestea dețin, totuși, capacitatea de a lovi adânc în teritoriul inamic, prin lovituri executate de avioane de luptă, drone și raiduri ale trupelor speciale, un argument care rămâne de necontestat și fără pereche în fața adversarilor[9].

Considerăm că cele de mai sus reprezintă elementele unei analize preliminare a situației diplomatice internaționale, iar cel mai important aspect va fi evoluția ulterioară a relațiilor dintre actorii din Orientul Mijlociu. După ce va fi atins obiectivul de bază, respectiv pacea, se vor reașeza și pozițiile dintre părți, iar drumul către viitor, stabilit pe baza intereselor, se va contura.

Raportat strict la atacul din 7 octombrie, poate cel mai surprinzător element l-a reprezentat inacțiunea forțelor de securitate israeliene. Considerat de mulți cel mai bune din lume, serviciul de informații al Israelului, Mossad-ul, nu a reușit să anticipeze atacul într-o manieră eficientă, care s-a desfășurat fără o ripostă vizibilă. Bilanțul, dacă e să comparăm din punct de vedere proporțional cu populația SUA, ar echivala cu pierderea a 42.500 de vieți americane. A fost, pe bună dreptate, similar cu cel din 11 septembrie 2001[10], însă îl depășește cu mult, raportat la populația mai mică a statului evreu[11]. La fel ca și atunci, adversarul mai puternic și mai avansat tehnologic, a fost lovit prin mijloace simple, considerate primitive, dar deosebit de eficiente. Doctrina de securitate a Israelului, elaborată în timpul celui dintâi prim-ministru al țării, David Ben-Gurion (care a deținut funcția între 1948-1953 și 1955-1963), s-a bazat pe patru piloni fundamentali: descurajare, avertizare timpurie, apărare și victorie decisivă. Sigur că, din punct de vedere al frontierei ultra-militarizate și securizate, descurajarea părea asigurată, însă ce se consideră a fi pus statul într-o poziție fragilă sunt tensiunile sociale provocate de reforma judiciară susținută de prim-ministrul Beniamin Netanyahu, care urmărea să limiteze puterile conferite Instanței Supreme[12]. Din punct de vedere al avertizării timpurii, la fel ca și în timpul războiului Yom Kippur, serviciile de informații nu au reușit să atragă cu succes atenția asupra iminenței atacului, iar apărarea granițelor a fost penetrată de atacurile la sol, de pe apă și din aer ale luptătorilor Hamas. Precedentele amenințări venite din partea lor, precum construirea tunelelor subterane prin care se puteau infiltra din Gaza sau loviturile cu rachete sol-sol, au fost contracarate de bariera construită[13] în acest scop sau sistemul de apărare aeriană Iron Dome[14].

În ceea ce privește victoria decisivă, aceasta este greu de determinat, raportat la adversarul non-statal, cum este gruparea Hamas[15], care a cunoscut o ascensiune fulminantă ca urmare a retragerii israeliene din Gaza din 2005, când a organizat o lovitură de „stat” împotriva Autorității Palestiniene și a preluat controlul de facto asupra fâșiei de teritoriu[16]. De atunci, a avut timp să se pregătească pentru această lovitură, dar și pentru riposta israeliană, care nu a întârziat să vină. Obiectivul declarat al conducerii israeliene îl reprezintă distrugerea semnificativă a capacităților militare ale Hamas, însă acest obiectiv nu este niciodată suficient pentru a reprezenta o victorie decisivă, atunci când aceasta trebuie să fie îndreptată împotriva unui actor non-statal. Singura manieră eficientă de a executa un astfel de război este de a câștiga de partea ta „mințile și inimile” populației care sprijină inamicul[17], iar Israelul este la ani-lumină de a obține simpatia palestinienilor. Aceasta cu atât mai mult cu cât resentimentele datează de dinaintea conflictului care a izbucnit pe 7 octombrie 2023. Trebuie punctată și realitatea socială a Fâșiei Gaza, unde populația este tânără, se înregistrează o rată a șomajului de peste 50% și nu există perspective de viitor pentru aceasta, cu excepția locurilor de muncă oferite în afara teritoriului său, în partea de țară populată preponderent de evrei. Mai mult, conform Agenției ONU pentru refugiați, o majoritate a populației are nevoie de ajutor umanitar, iar în 2009, pe vremea când coordona acest organism al ONU, actualul secretar-general, Antonio Guterres, afirma despre Fâșia Gaza că „este singurul loc de unde nu ai unde să fugi”.

Nici Hamas nu a simplificat lucrurile pentru forțele de apărare israeliene, care se văd nevoite să lupte în condiții vitrege, caracterizate de: dificultatea în a distinge inamicul de civili, omniprezența obiectivelor militare ale Hamas în proximitatea spitalelor[18] și rețeaua de tunele subterane de aproximativ 482 de kilometri, care se întinde sub Gaza. La toate acestea, Israelul a răspuns prin emiterea de îndemnuri la părăsirea zonelor de război, însă o populație de milioane de oameni nu poate fi în totalitate relocată. De exemplu, în momentul scrierii prezentului articol, epicentrul luptelor urmează să se mute la Rafah, în sudul Fâșiei Gaza, acolo unde s-au refugiat cei care au ascultat avertismentul inițial, de a părăsi zona de nord a teritoriului. În fața acestor provocări și a pierderilor umane colaterale considerabile, estimate de surse internaționale la 11.000 de oameni[19], iar de Ministerul Sănătății din Gaza la 32.00 de morți, tentativele Israelului de a părea un combatant civilizat, prin permiterea intrării de ajutoare umanitare în teritoriul palestinian, pălesc.

În ceea ce privește sprijinul internațional pentru statul evreu, acesta a început a fost puternic, iar valul de simpatie a culminat când, prin vocea președintelui Franței, Emmanuel Macron, un naiv în ceea ce privește relațiile dintre state, s-a cerut crearea unei coaliții internaționale care să lupte împotriva Hamas, după modelul celei care s-a împotrivit ascensiunii Statului Islamic, în 2014. Evoluția conflictului, după declanșarea răspunsului militar al Israelului, a determinat răsturnarea valului de simpatie în favoarea cauzei palestiniene, dovadă fiind mișcările masive de stradă din multe orașe mari ale lumii, inclusiv din Vestul Europei.

În orice caz, raportat la populația Israelului, de nici 10 milioane de locuitori, forțele desfășurate au fost impresionante. Pentru ofensiva care a fost lansată ca răspuns la atacul Hamas din 7 octombrie 2023, au fost mobilizați 360.000 de rezerviști[20] din totalul celor 460.000. Din punct de vedere al forțelor aeriene, Israelul dispune de 9 escadroane de avioane F-16 (180 de aparate de luptă în total) și 2 escadroane de avioane F-35, considerate cele mai avansate din lume, împreună cu o flotă de drone kamikaze Harop și Harpy și două escadroane de elicoptere de atac Apache. În ofensiva declanșată, Forțele de Apărare Israeliene sau Tsahal, în ebraică, au contat și pe cele 7 brigăzi de infanterie mecanizată (de 3.000 de soldați fiecare), dar și pe coloane de blindate. În plus, au primit și ajutor american, pe lângă forțele navale și aeriene desfășurate cu scopul evitării escaladării conflictului, sub forma reaprovizionării cu munițiile necesare efectuării bombardamentelor preliminare avansării trupelor terestre.

Ca și tactică, a fost folosită cea utilizată de coaliția internațională și forțele irakiene care au participat la eliberarea Mossul-ului de sub ocupația ISIS, respectiv cea a distrugerii sistematice a fiecărei clădiri care ar putea reprezenta o poziție fortificată de apărători. De aceea, avansarea s-a efectuat lent, cu o viteză medie de aproximativ 400 de metri/zi[21]. Cel mai recent, această tactică a fost folosită de armata rusă pentru cucerirea orașului Bahmut, în mai 2023.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Dacă e să privim realist lucrurile, deznodământul acestei faze a conflictului este aproape, în curând și zona de Sud a Gazei va fi străbătută de forțele de apărare israeliene, iar gândurile vor fi îndreptate către viitor. Tot dintr-o perspectivă realistă, o retragere din Gaza pare improbabilă, iar viitoarea conducere a teritoriului va fi tot responsabilitatea Tel Aviv-ului, care va căuta să dețină în continuare controlul, dar și să prevină repetarea unor atacuri precum cel din 7 octombrie. Există posibilitatea constituirii în partea de nord a Fâșiei, la granița cu Israelul, a unor zone-tampon, similare cu cele create prin Rezoluția Consiliului de Securitate al ONU nr. 1701, care a prevăzut ca grupării libaneze Hezbollah să-i fie interzisă traversarea liniei reprezentată de râul Litani, undeva nu mai departe de 13 kilometri de granița cu Israelul[22].


[1] Acordul prevedea recunoașterea statului evreu de către Arabia Saudită, în schimbul unor garanții de securitate din partea Statelor Unite ale Americii și acordului acestora pentru dezvoltarea unui program nuclear cu scop civil (n.a.).[2] Luarea de ostatici este o tactică mai veche a milițiilor palestiniene, care s-a dovedit deosebit de eficientă, cu precădere în ceea ce privește răspunsul la propriile revendicări, în schimbul eliberării ostaticilor. De exemplu, soldatul israelian Gilad Shalit a fost luat prizonier în Gaza în 2006 și eliberat în 2011, în schimbul a 477 de palestinieni aflați în detenția Israelului (n.a.).[3] Această denumire nu este aleasă întâmplător, al-Aqsa este o moschee din Ierusalim, considerată de musulmani al treilea cel mai sfânt loc pentru aceștia (n.a.).

[4] Răspunsul a fost neașteptat de puternic, președintele Joe Biden luând decizia de a trimite două portavioane, însoțite de grupurile de luptă aferente (n.a.).

[5] Gruparea a împrumutat denumirea unui clan familial yemenit, al-Houthi și reprezintă o mișcare politico-militară care s-a dezvoltat în anii ’90 în nordul Yemenului, în provincia Saada, situată la granița cu Arabia Saudită. Din punct de vedere religios sunt șiiți, în contrast cu populația majoritar sunită a Yemenului. Gruparea a devenit puterea politică proeminentă a țării în contextul primăverii arabe, când au executat cu succes o lovitură de stat împotriva președintelui Ali Abdallah Saleh și au ocupat capitala Sanaa, dar și portul de la Marea Roșie, Hodeida, esențial pentru acțiunile pe care le întreprinde în prezent împotriva navelor care tranzitează zona. După 7 octombrie 2023, au profitat de curentul pro-palestinian al populației yemenite și au căutat să exploateze situația internațională pentru a ralia întreaga populație, încă fragmentată din punct de vedere al sprijinului față de grupare, în favoarea politicilor lor, conform Assma Maad, Qui sont les houthistes yéménites mêlés à la guerre entre le Hamas et Israël, Le Monde, Paris, 04.12.2023.

[6] Surprinzător sau nu, având în vedere că în presa internațională a ieșit la iveală raportul serviciilor de informații, denumit „Zidul Ierihon”, datat cu mai bine de un an înainte de operațiunea Hamas, care prezenta un model al atacului ce a avut loc în cele din urmă pe 7 octombrie 2023. Acesta a beneficiat de un plan detaliat, iar executarea sa s-a efectuat cu strictețe, conform Natasha Frost, Israel knew of Hamas plot more than a year ago, New York Times, New York, 01.12.2023.

[7] Maria Fantappie, Vali Nasr, The War That Remade the Middle East, Foreign Affairs, Washington D.C., vol. 103, nr. 1, 2024, p. 11.

[8] Dintre toate grupările sprijinite de Iran, cea din Yemen, a rebelilor Houthi, s-a dovedit a fi mai activă, luând inițiativa în Marea Roșie și țintind vasele sub pavilionul Israelului sau al altor state asociate/aliate acestuia. Ca de obicei, mișcarea lor a primit contrareacția celeilalte părți, sub imboldul american. Astfel, s-a constituit o coaliție internațională de forțe navale și aeriene, care să asigure libera trecere prin Marea Roșie, un teritoriu deosebit de important pentru traficul maritim internațional, care se află pe ruta către Canalul Suez și asigură transportul mărfurilor dinspre Asia către Europa, fără a fi nevoie să se ocolească Africa. E de reținut și că inclusiv o țară musulmană este direct interesată de stabilitatea tranzitului prin Marea Roșie, în speță Egiptul, care depinde în bună măsură de veniturile generate de taxele de trecere prin canal (n.a.).

[9] Mă refer, desigur, la multiplele atacuri nestingherite, executate în ultimii ani, ale aviației israeliene asupra țintelor din Siria, reprezentând în principal depozite de muniții care ar fi putut fi folosite împotriva sa de milițiile sprijinite de Iran, executate de avioane de luptă de ultimă generație, precum F-35-urile produse de SUA sau de atacul cu drone executat de americani împotriva generalului iranian Qassim Suleimani, conducătorul forțelor Quds, una dintre cele cinci ramuri ale Corpului Gardienilor Revoluției din Iran, considerat arhitectul războiului condus prin „împuterniciți” de regimul de la Teheran în Orientul Mijlociu (n.a.).

[10] Este similar și dintr-un alt punct de vedere, respectiv lipsa de reacție a autorităților în fața informărilor serviciilor de profil, care au prezentat date și au emis avertismente cu privire la iminența atacului. Acestea au fost considerate, din nefericire, ca fiind fanteziste și improbabile. Pentru o analiză mai detaliată a eșecului autorităților americane de a corela informațiile puse la dispoziție și de a reacționa la acestea, a se vedea Teodor Ioan Coman, Consecințe juridico-politice ale atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001, Ed. Universul Juridic, București, 2021, pg. 14-15 (n.a.).

[11] Referitor la aceste comparații, președintele SUA, Joseph Biden s-a exprimat pe 18 octombrie 2023 în sensul că „Acesta (atacul din 7 octombrie) este 11 septembrie pentru Israel. Pentru o națiune de mărimea Israelului, a fost precum de 15 ori 11 septembrie”. A continuat prin a avertiza asupra înțelepciunii cu care trebuie alese contra-măsurile, în ciuda circumstanțelor: „Sunt sigur că aceste orori au imprimat în Israel sentimente primare, la fel ca și în Statele Unite, unde am fost înfuriați. Însă, pe măsură ce am căutat și obținut dreptate, am și comis greșeli.” (n.a.).

[12] Față de aceste modificări, au exprimat opoziție inclusiv armata și serviciile de informații (n.a.).

[13] Bariera împotriva tunelurilor subterane ale Hamas reprezintă, de fapt, un zid metalic care se întinde până sub pământ și blochează, astfel, posibilitatea de a se săpa pe dedesubtul său (n.a.).

[14] Amos Yadlin, Udi Evental, Why Israel Slept, Foreign Affairs, Washington D.C., vol. 103, nr. 1, 2024, pp. 20-23.

[15] Hamas a reprezentat inițial un partid islamist, desprins din Frăția Musulmană, fondat în 1987 de șeicul Ahmed Yassine, în timpul primei Intifada, care s-a făcut însă remarcat în 2006, într-un scurt război civil, pe fondul câștigării de către Hamas a alegerilor electorale din Fâșia Gaza, respectiv refuzului partidului Fatah de a participa la formarea unui guvern de uniune națională alături de cealaltă putere politică din regiune. Principala consecință externă a acestui conflict intern, care s-a întins până în 2007, a reprezentat-o instituirea unei blocade israeliene asupra Fâșiei Gaza, de aici provenind și acuzațiile aduse regimului de la Tel Aviv, că teritoriul a fost transformat într-o închisoare în aer liber (n.a.).

[16] Fâșia Gaza este o enclavă de aproximativ 360 de kilometri pătrați, între Israel, Egipt și Marea Mediterană. Este una dintre cele mai dens populate teritorii din lume, în care locuiesc aproape 2,5 milioane de oameni. Din punct de vedere al istoriei contemporane, Fâșia Gaza este una dintre cele două regiuni populate de palestinieni în Israel, alături de Cisiordania. Această împărțire teritorială este rezultatul dispozițiilor rezoluției nr. 181, adoptată de Adunarea Generală a ONU în 1947, când s-a hotărât ieșirea zonei de sub protectoratul britanic. Teritoriul a fost efectiv ocupat de israelieni între 1967 și 2005, ulterior Războiului de 6 zile (n.a.).

[17] Teodor Ioan Coman, op. cit., p. 234.

[18] Din punct de vedere al Statutului Curții Penale Internaționale, „fapta de a utiliza prezența unui civil sau a unei alte persoane protejate pentru a evita ca anumite puncte, zone sau forțe militare să nu fie ținta operațiunilor militare”, reprezintă crimă de război (art. 8, alin. 2, lit. B, pct. XXIII) (n.a.).

[19] Audrey Kurth Cronin, Hamas‘s Asymmetric Advantage, Foreign Affairs, Washington D.C., vol. 103, nr. 1, 2024, p. 34.

[20] Rezerviștii reprezintă personalul militar cu vârste cuprinse între 18 și 40 de ani, care efectuează anual stagii de pregătire militară. În Israel serviciul militar este obligatoriu, indiferent de gen (n.a.).

[21] Samuel Forey, Elise Vincent, Guerre Israël-Hamas: forces et faiblesses de Tsahal pour une offensive terrestre massive à Gaza, Le Monde, Paris, 16.10.2023.

[22] Amos Yadlin, Udi Evental, op. cit., p. 26.

De ce războaiele nu mai sunt ce au fost (din nou). Despre războiul dintre Hamas și Israel was last modified: aprilie 3rd, 2024 by Teodor-Ioan Coman

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice