Critici de neconstituţionalitate și încălcări ale legislaţiei europene cu privire la proiectul de lege nr. 336/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

40. Astfel, nimic din cele de mai sus nu permite Curții să constate că obligația de stabilire a reședinței este necesară pentru atingerea obiectivului urmărit.

41. Chiar presupunând că respectiva obligație ar fi recunoscută ca fiind o măsură necesară pentru atingerea obiectivului urmărit, pe motiv că ar produce prin ea însăși efecte pozitive pe piața funciară (având în vedere constrângerile pe care le implică orice schimbare de reședință, ce au drept consecință descurajarea operațiunilor speculative în domeniul funciar), trebuie subliniat că, prin asocierea acestei obligații cu o condiție referitoare la menținerea reședinței pe o perioadă de cel puțin opt ani, o astfel de condiție suplimentară depășește în mod evident ceea ce ar putea fi considerat necesar, mai ales în măsura în care aceasta implică o suspendare de durată a exercitării libertății fundamentale de a-și alege reședința.

2.1.2. Libera circulație a capitalului

Dreptul de a achiziționa, folosi sau dispune de terenul agricol pe teritoriul UE intră sub incidența principiilor libertății de circulație a capitalului, așa cum sunt reglementate în art. 63 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Articolul mai sus menționat prevede în mod expres că „…sunt interzise orice restricții privind circulația capitalului între statele membre”, lucru confirmat clar și expres de CJUE în numeroase spețe, apreciind că toate prevederile statelor naționale care tind să limiteze investițiile, să le împiedice sau să le facă mai puțin atractive, contravin tratatelor UE.

Un element esențial în toate libertățile fundamentale consacrate de tratatele UE este principiul nediscriminării pe bază de naționalitate, aflat în strânsă legătură cu principiul libertății alegerii reședinței oriunde pe teritoriul UE, așa cum am dezvoltat mai sus.

În linia acestor principii, dispozițiile PL 336/2018 care obligă arendașii și cumpărătorii (persoane fizice sau juridice) la stabilirea reședinței pe teritoriul României ca să poată arenda sau cumpăra teren arabil, contravin în mod evident dispozițiilor art. 63 din Tratatul funcționării UE, limitând și împiedicând libera circulație a capitalului la nivelul UE.

Dincolo de discriminarea resortisanților din celelalte state membre din UE, așa cum am precizat și mai sus, România își discriminează însă, proprii cetățeni, care au emigrat și trăiesc în alte state din UE, aceștia neputând să cumpere teren arabil în România, capitalul lor neputând să circule liber spre România.

Este de notorietate că majoritatea cetățenilor români care au emigrat către alte state UE provin din zonele rurale ale României, din cauza sărăciei și lipsei alternativelor pentru obținerea unui trai decent. Modificările aduse de PL 336/2018, în loc să ofere cetățenilor români care au emigrat măcar șanse egale cu cetățenii români care au reședința în țară la achiziționarea de teren agricol sau în efectuarea investițiilor în agricultură, dimpotrivă, prin discriminare, accentuează excluziunea socială.

Mai mult de atât, restricțiile aduse de PL 336/2018 încalcă în mod expres Tratatul de aderare al României la Uniunea Europeană, în special, prevederile Actului privind condițiile de aderare ale Republicii Bulgaria și a României și adaptările tratatelor pe care se întemeiază Uniunea Europeană, Anexa VII – Lista menționată la art. 20 din protocol – măsuri tranzitorii, pct. 3 – Libera circulație a capitalurilor^[4].

Chiar Guvernul României în punctul de vedere din 19.09.2018 referitor la PL 336/2018 a menționat expres că „limitările pe care legislația română le-a stabilit (s.n. în legătură cu achiziționarea terenurilor agricole) au încetat în termen de 7 ani (s.n. adică în 2014) de la data aderării României la Uniunea Europeană, cu consecința ca ulterior îndeplinirii acestui termen, România nu mai poate impune alte restricții”.

2.1.3. Retroactivitatea legii civile noi

Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.

De asemenea, potrivit art. 6 alin. (1) și (2) din Codul civil „legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă. Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor”.

Principiile de aplicare în timp ale legii civile, mai sus expuse, consfințesc ideea că trecutul scapă acțiunii civile noi.

„Neretroactivitatea operează și atunci când legea nouă schimbă modul de constituire, modificare sau stingere a unor situații juridice, creează o nouă instituție juridică, sporește ori micșorează condițiile necesare nașterii, modificării sau stingerii unei situații juridice, sau micșorează efectele acesteia”^[5].

Or, PL 336/2018 prin alocarea de efecte juridice pentru viitor unor acțiuni sau inacțiuni din trecut – respectiv, stabilirea sau nu a reședinței în urmă cu 5 ani în România, sau desfășurarea sau nu în mod direct a activităților agricole – retroactivează, sancționând sau favorizând din punct de vedere juridic situații factuale din trecut.

În raport de cele de mai sus, este evident că cetățenii români nu au putut prevedea, anticipa în mod rezonabil ca situații precum stabilirea reședinței pe teritoriul României sau desfășurarea de activități agricole în mod direct, vor avea efecte juridice în viitor.

Pentru a se alinia măcar minimal cu acest principiu (al neretroactivității), legea ar fi putut prevedea maximum că restricțiile se vor aplica la cel puțin 5 ani de la data intrării sale în vigoare. Deși, în continuare, și în aceste condiții o asemenea prevedere ar contraveni principiilor constituționale și ale UE, astfel cum prezentăm în cuprinsul prezentului material.

2.2. Condiția desfășurării de activități agricole pe teritoriul României în ultimii 5 ani

În acord cu art. 41, alineatul (1) din Constituția României „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupației, precum și a locului de muncă este liberă”.

De asemenea, potrivit art. 45 din Constituția României „accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora în condițiile legii sunt garantate”.

Prin condiționarea desfășurării, în prealabil, în mod direct, de „activități agricole” pe teritoriul României, pentru a putea astfel cumpăra teren agricol, PL 336/2018 încalcă în mod flagrant dreptul la alegerea ocupației, a locului de muncă, îngrădind în același timp accesul la profesia de fermier și creând, practic, discriminări pe considerente artificiale.

În fapt, dincolo de retroactivitatea prevederilor sale (aspecte detaliate mai sus), PL 336/2018 prin obligarea cumpărătorului să desfășoare o anumită activitate economică (e.g. activități agricole), îngrădește/limitează indirect, accesul persoanei de a-și alege orice altă profesie, ocupație. Astfel, pentru a-și prezerva șansele de a cumpăra teren agricol, o persoană ar fi obligată să aleagă ocupația de fermier, în detrimentul oricărei altei profesii/ocupații.

În sens invers, o persoană care desfășoară orice altă profesie – arhitect, avocat, profesor etc. – nu ar putea să mai devină fermier, pentru că nu a desfășurat „activități agricole”, în mod direct, în prealabil. Mai mult de atât, o persoană care nu a desfășurat până acum „activități agricole”, nici nu ar putea să dobândească teren agricol și să devină fermier vreodată, pentru că tot timpul va fi restricționat, limitat de această condiție.

Așa cum am precizat mai sus, condiția desfășurării de „activități agricole pe teritoriul României” în ultimii 5 ani, discriminează cetățenii români care au desfășurat „activități agricole” în afara teritoriul României, față de cei care au desfășurat aceste activități în România.

Pentru similaritate de rațiune, în aceeași situație discriminatorie, s-ar afla și cel care a decis să desfășoare activitățile agricole în mod indirect, prin companii specializate – arendare, asociere în participațiune etc.

Astfel de dispoziții legislative care obligă direct sau indirect, cetățenii să aleagă anumite ocupații, profesii, determinând o organizare socială pe modelul „breslelor”, „castelor” cu imposibilitatea trecerii dintr-o categorie în alta, aduc aminte de vremurile totalitare și experimentele sociale eșuate, când drepturile fundamentale ale omului erau încălcate/disprețuite.

Pe aceeași linie, în speța C-452/01/Ospelt, CJUE a abordat chestiunea restricțiilor în achiziționarea terenurilor agricole, impuse în legislațiile naționale, cu scopul de a păstra terenul respectiv în circuitul agricol.

În legislația națională respectivă (în speță, cea daneză) achiziționarea terenului agricol era permisă numai sub angajamentul cumpărătorului să îl lucreze direct. Cumpărătorului i s-a dat aviz negativ la achiziționarea terenului agricol, deși acesta (o persoană juridică) a fost de acord cu continuarea contractelor de arendă existente.

Curtea a apreciat că obligația de a lucra direct terenul agricol, ca o condiție de a putea cumpăra terenul este disproporționată, deoarece condiția respectivă reduce posibilitatea arendării terenurilor către fermierii care nu au resurse să achiziționeze teren agricol. Obiectivul păstrării destinației agricole a terenului ar fi putut fi îndeplinit și prin măsuri mai puțin restrictive, de genul obligării cumpărătorului de teren să îl păstreze în circuitul agricol.

Comisia Europeană a mai apreciat în anul 2017, în cuprinsul Notei Interpretative, ca „dacă achizitorul terenului agricol trebuie să îl lucreze direct (s.n. similar desfășurării de activități agricole în ultimii 5 ani), aceasta va afecta capacitatea sa de a presta alte activități profesionale și implicit libertatea sa de a administra o afacere. Același lucru s-ar putea spune despre dreptul său de a-și alege în mod liber o ocupație”.

2.3.  Limitările privind actele de dispoziție asupra terenurilor agricole

Dincolo de condiționările impuse cumpărătorilor, PL 336/2018 prevede și limitări în ceea ce privește dreptul de a dispune de terenul agricol post achiziționare.

Astfel, prin art. 42 se precizează că „terenurile agricole situate în extravilan se pot înstrăina, prin vânzare, înainte de împlinirea a 8 ani de la cumpărare, cu obligația plății impozitului de 80% pe suma ce reprezintă diferența dintre prețul de vânzare și prețul de cumpărare, în baza grilei notarilor din respectiva perioadă”.

Din interpretarea textului legal nou introdus, rezultă că proprietarii de teren agricol pot dispune, în mod liber, de proprietatea lor, doar după o perioadă de 8 (opt) ani, de la momentul achiziției. În cazul contrar în care ar dispune în perioada de 8 (opt) ani post achiziție, proprietarii vânzători ar trebui să suporte o sarcină fiscală importantă, constând în plata unui impozit de 80% din diferența pozitivă de valoare.

Indirect, prin impunerea unei sarcini fiscale împovărătoare și disproporționate de tot ce există în sistemul de taxare din România, legiuitorul introduce o limitare a exercitării dreptului de proprietate privată, care, în opinia noastră, contravine prevederilor constituționale, cât și Protocolului 1 al CEDO.

Potrivit art. 44 din Constituția României:

(1) „Dreptul de proprietate privată, precum și creanțele asupra statului sunt Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită, în mod egal de lege, indiferent de […]

Art. 555 din Codul civil arată că „proprietatea este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege”.

De asemenea, în acord cu art. 53 din Constituția României:

(1) Exercițiul unor drepturi sau al unor libertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății or a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Articolul 1 al primului protocol al CEDO dispune că „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional”.

Jurisprudența CEDO a făcut o aplicabilitate constantă a dispozițiilor arătate mai sus, atunci când s-a pus problema limitării exercitării dreptului de proprietate.

În cauza Sporrong et Lonnroth c/Suediei, CEDO a reținut că:

„…nu a operat o expropriere de fapt a proprietarilor cât timp aceștia puteau să-și folosească bunurile, să le vândă, să le lase moștenire, să le doneze sau să le ipotecheze.

Totuși, interdicțiile de construire, pierderea posibilității de a vinde imobilele în condiții normale de piață, deși lasă intact, din punct de vedere juridic, dreptul celor interesați de a dispune de bunurile lor și de a le folosi, sunt totuși în măsură să reducă semnificativ posibilitatea practică a acestora de a-l exercita.

În consecință, dreptul de proprietate devine precar, fiind afectat în însăși substanța sa, așa încât interdicțiile arătate se constituie într-o povară specială și excesivă pe care ar putea-o face legitimă numai posibilitatea de a reclama scurtarea duratei interdicției sau aceea de a cere reparații”^[6].

Similar, în cauza Brumărescu contra România, CEDO a apreciat că:

„O lipsire de proprietate, în lumina celei de-a doua norme, poate fi justificată numai dacă se demonstrează, în special, că ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică și a avut un temei legal. În plus, orice ingerință în folosirea proprietății trebuie să răspundă exigenței de proporționalitate. Curtea reamintește mereu: trebuie menținut un echilibru just între cerințele de interes general ale comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Grija de a asigura un astfel de echilibru este inerentă mecanismului convenției. Curtea reamintește, de asemenea, că echilibrul este distrus atunci când persoana în cauză suportă o sarcină specială și exorbitantă (Hotărârea Sporrong și Lonnroth mai sus citată, pag. 26-28).

În lumina celor de mai sus, este evidentă încălcarea dreptului de proprietate privată prin dispozițiile art. 42 ale PL 336/2018.

---